In liceu eram un tip infect. Cu limba scoasa de-un cot, ii urmaream in pas de pudel pe cativa profi pe care-i idolatrizam. Purtam camasa, sacou si cravata intr-o vreme in care uniformele nu fusesera reintroduse in scoala. Militam in schimb impotriva disciplinei si a conformismului. Eram rebel. Eram si singurul care stia ca sunt rebel.
Privit prin ochii celorlalti, paream pur si simplu infect. Din pacate, am gasit si alti tipi infecti, impreuna cu care am umblat o vreme, pana cand ne-am facut cu totii mari, ne-am dat seama cat suntem de infecti si am incetat sa ne mai vedem. Dar asta a fost mult mai tarziu.
Pe vremea aceea, pentru ca nimeni nu ma iubea, am inceput sa ma iubesc singur. Si am facut-o cum nu se poate mai gaunos: pentru ca nu credeam ca ceva in mine poate fi luat in serios, am inceput sa-mi upgradez invelisul.
Am devenit narcisic. Am purtat sosete discromate la televizor. Am scris o carte despre drogati. Cu o mana mototoleam foitze si in cealalta tineam Dilema. Am fost cool. In clipele de extaz, m-am urat cu pasiune. Apoi am inceput sa visez trenduri. O vreme am alergat dupa ele, dar mi s-a taiat respiratia de la aerul rarefiat al inaltimilor si am luat o pauza. Am ajuns asemenea cainelui meu setter. Trend-setter.
Dupa toate ocolisurile astea, am obosit. Nu mai aveam resurse sa continuu. Am incetat sa ma detest. Am ajuns in punctul din filmele americane in care personajul invata sa se accepte. Invatul asta e mai mult un dezvat. E o privire in supa in care pluteste propriul trecut: patrunjelul ala erai tu si cartofii erau ceilalti. Si patrunjelul inceteaza sa se invinovateasca pentru ca nu e galbui si nu-si mai doreste sa se transforme in pastarnac.
Mi-a luat mult timp sa inteleg ceea ce ar fi trebuit sa vad cu ochiul liber la varsta potrivita: ca adevarata problema nu e culoarea zarzavatului sau a legumei, ci felul in care fiecare se raporteaza la polonic. A durat cam mult, dar a meritat. Ma uit la tine si ma-ntreb ce mare pastarnac ai de gand sa te faci in viata. Ma uit la tine si-mi zic, vorba lui Exarhu: la cum se-mbraca asta, tu-ti dai seama ce-i la el in casa?!
:: text: revista Vreau (decembrie)
:: foto: Roald Aron
foarte ca lumea textul, mi-a placut – mi-a facut gandul sa-mi zboare in alta parte: la revista vreau, care seamana cu felul in care voiam sa facem si noi revista oricum – spun asta pentru ca am vazut si un exemplar tiparit. asa ca intreb, ce sunt alea trenduri? Noi voiam sa lansam prima revista de cultura urbana – pana ne-am urnit noi a aparut Re:Publik, care avea in titulatura ceva cu “urban”, la fel si Omagiu si TimeOut-ul asidejerea. Am fi putut sa fim pe creasta trendului. Dar cand stii ca incepe sau ca se termina un trend?
Frumos. Mi-am amintit si eu de liceu si de ce credeam despre mine, si de ce credeau ei despre mine, si de ce credeam eu ca ei cred.
ptr cosmin: Zdrenturi si trenduri. poate te lamureste 🙂
oh, vai, nu, serios? cat de ubercool esti! ce i-ai pus pe toti la punct! la cum scrie asta, iti dai seama ce-i la el in suflet?
Oh, esti dur cu tine. Mie mi se parea dragut cand imi citeai din codul penal articole cu corupere de minori.
Erai gri daliesque contorsionat pur portelan toxic guernica iezuit artificial. & some more stuff.
Erai autoconstruit ca o paradigma monstruoasa. Nu parea sa fie nimic in tine cu care noi, cei vii, sa fim paraleli.
Lady life, eh. Quelle chance ca nimeni nu poate fi o paradigma mereu.
p.s. pretty eyes though. Si costumul de calugar din nu stiu ce piesa de teatru, also pretty.
Frumos. Astazi mult mai superficial, dar cu mai mult trend. Pacat ca nimeni nu se mai uraste, toata lumea se elogieaza si se idolatrizeaza… ramane insa un borsh, destul de condimentat.
daa…text citit azi, dupa prima zi de sem 2 la liceu, o zi traumatizanta fiindca ne-au mutat clasa, plictisitoare fiindca n-am facut nimic…si nasoala ca orice alta zi normala de liceu. it just lit my day. 🙂
sunt chestii pe care nu multi le recunosc…toti obisnuiesc sa spuna: “ce bine era in liceu!”..si nu e chiar asa.problema in liceu, e ca incercam prea des sa ne vedem prin ochii celorlalti…uneori este necesara indiferenta.
nu erai infect vazut prin ochii altora, erai plin de viata, de efervescenta si de caldura. costumul, however, sort of sucked, desi nu la fel de mult pe cat o facea cravata aia cu ursuleti 😛
liceu. liceu! liceu!? o granita intre copilarie si maturitate in care tot scapa de sub control. esnetial e sa te distrezi si sa nu iei nimic in serios. nici macar pe tine!
hihi… ce mi-ar placea sa stiu ce profi adorai in liceu! si eu am 3 profi care m-au marcat profund (de fapt doi profi si doua jumatati). stii ce e un fenomen depasit? cica e la moda sa simti – si sa arati!!! – cel mai scarbit dispret fata de ei din principiu. e mare mare rusine sa recunosti ca admiri pe cineva din “tabara cealalta”. mi-ar fi placut sa fii la mine in clasa!
Textul e al naibii d placut…ahhh iar in legatura cu viciile… sincer… ai ales d fiecare data extremele…eu prefer un anumit echilibru…nu imi refuz nimic..dar nici nu exagerez. Fotografiile Miramidei sunt extraordinare…nu am cunoscut-o personal, dar am descoperit-o p net. Prin intermediul Flick-erului lui Pacpac (Andra).
Keep the good shit comin’ B.!
PS:Hmmm…. Cat despre liceu, ma recunosc definit atunci d aceleasi caracteristici pomenite d tine! 😀