”
Tu, Nichita…

Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

“Bătrâne, gata!” mi-a spus până la urmă. “Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” “Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, “am tăcut fiindcă vă respect prea mult…” “Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!” “Iertaţi-mă, dar nu pot…” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. “Ascultă, tu eşti credincios?” “Da, bineînţeles.” “Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?” “Da, uneori.” “Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” “Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. “Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi…”

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita …..
“

Mă asemui cu un copac;
fiecare cuvânt al meu este o frunză.
Această comparaţie mă satisface
şi este semn ca am îmbătrânit.

Când eram tânăr, mă comparam cu un zeu indic,
zeu cu foarte multe braţe, foarte multe picioare.
Îmi plăcea să spun că braţele si picioarele
mi-au fost rupte si ca
mi s-au lăsat numai două braţe, dinspre
partea dreaptă,
si numai două picioare
tot dinspre partea dreaptă.

De aceea când alergam, alergam in cerc.
Apoi în spirală.

Acum am îmbătrânit,
îmi place să mă compar unui copac.
Cred ca mişc braţele si picioarele
de bataia unui vânt straniu,
şi sunt fericit
de această comparaţie.

În curând n-am să mă mai compar cu nimic,
n-am să mai mişc din braţe, din picioare,
iar cuvintele mele
nu vor mai semăna cu nişte frunze.

Atunci, voi fi ingăduit
de prieteni, de duşmani, si voi schimba planeta.

Astfel, mă voi pregăti aiurea,
să mă compar c-un lucru cu totul si cu totul altul,
iar când voi mai fi îmbătrânit –
cu un alt lucru,
cu totul si cu totul altul.
Apoi imi voi schimba iarăşi planeta
şi-aşa mai departe,
ce monotonie, doamne, dumnezeule!

Iar poeziile lui de dragoste te fac sa visezi la dragostea cea mre pe care ai avut-o odata,candva sau pe care ti-ai dorit-o si numai in povesti ai intalnit-o si in poeziile lui Nichita.
Am sa caut sa citesc si eu “Elegiile” lui.