Am făcut-o şi pe-asta. Am jucat teatru. Ne-am adunat 11 oameni şi Oana ne-a învăţat să ne jucăm frumos. Am aflat că e mult mai mijto să joci teatru pe scenă decât în viaţă. A fost cel mai frumos cadou pe care mi l-am făcut în 2007. Pentru că merit 🙂

Fragmente de amintiri

La antepenultima repetiţie, când spectacolul în sfârşit s-a legat, Oana ne-a arătat-o pe una dintre cabiniere care stătuse în sală. “Am văzut-o cum s-a stricat de râs o oră întreagă. Înseamnă că v-a ieşit!”

Scena e un drog. Când ieşi din culise nu mai simţi decât energie. Calmează orice durere şi descarcă cisterne de serotonină în creier. Eşti pur şi simplu natural high…

Gabi Stanciu joacă o scenetă în care vine Moartea să-l ia. În dimineaţa celei de-a doua reprezentaţii, a venit Salvarea să-l ia. Pe bune. Cu o viroză respiratorie foarte puternică. N-a putut să ia niciun medicament pentru că l-ar fi sedat. A jucat mai mult mort decât viu. Ieri zicea că nici nu-şi mai aduce aminte cum a fost. Ştie doar că a jucat.

La prima reprezentaţie, eu am sărit mult prea sus şi am căzut mult prea tare (aceeaşi săritură care mi-a stricat genunchiul la una dintre primele repetiţii). A doua zi dimineaţă eram la Urgenţă la Floreasca pentru că nu puteam păşi. M-a tratat Cristina Pătru, medic ortoped şi dansatoare de tango.

– Vă rog să mă înţelegeţi, eu diseară trebuie să joc, am spectacol…
– Vă înţeleg. Şi eu. La 7 jumate.
– ?
– Dansez la Odeon în “Un tango mas”.
– 🙂

Am stat toată ziua cu piciorul la orizontală şi seara am jucat. Înainte de spectacol, cu toate antiinflamatoarele, analgezicele şi câteva guri de Jack, încă abia puteam să calc. Pe scenă n-am mai simţit deloc piciorul, parcă n-aveam nimic, nici nu m-am gândit la el.

Cel mai frumos compliment: sunetistul şi băiatul de la lumini au aflat în seara premierei că noi n-am mai urcat niciodată pe o scenă de teatru şi nu le-a venit să creadă.

Înainte de a doua reprezentaţie, Oana ne-a spus ce scrie pe uşa dintre scenă şi cabina actorilor într-un teatru din Geneva: “Gândeşte-te că în sală există un om care n-a mai fost niciodată la teatru şi un om care vine pentru ultima oară la teatru. Fiecăruia trebuie să-i dăruieşti ceva.” După spectacol, povestind fiecare pe cine a chemat şi ce reacţii am primit, ne-am dat seama că în public chiar avusesem pe cineva care nu mai fusese niciodată la teatru şi pe cineva care, probabil, venise pentru ultima oară. Amândurora le-a plăcut mult…

În ziua premierei, după ce am făcut şnurul, Oana a plecat la cimitir să facă parastas pentru tatăl ei. S-au împlinit 24 de ani de când Amza Pellea a trecut la cele veşnice.

Ieri dimineaţă, în Inbox mă aşteptau două mailuri: imaginile cu Riri de la soru-mea şi fotografia cu mine şi cu Oana de la Monica.

Piesa-i gata, trag oblonul…
Hei, ce ploaie e afară!
Dacă v-au plăcut bufonii
Mai jucăm şi-n altă seară 🙂

Tags: erisma, erudio, metropolis, oana pellea, pas de deux, teatru