Bisex cu ochii deschişi

Sunt la un prânz cu Andrei, un “stand-up comedian” de 27 de ani, şi vorbim despre alcoolism şi despre preferinţa lui pentru pastele cu votcă. Îi sugerez să încerce o abstinenţă de două săptămâni, ca să vadă cât de tare îi lipseşte alcoolul, şi-mi spune că prietena lui a făcut deja experimentul, cu rezultate foarte bune. “Şi nu te uita la mine că beau mult”, adaugă el, “trebuie s-o cunoşti pe prietena mea: îmi dă clasă la orice. Pe lângă ea sunt mic copil. Bea mai mult ca mine, fumează mai mult ca mine şi fute mai mult ca mine.”

L-am privit curios. În spatele meu, vecinii au ciulit şi ei la fel de curioşi urechile. “Îmi dau seama că ultima afirmaţie mă poate pune într-o lumină proastă”, a zâmbit Andrei, “dar nu fute alţi bărbaţi. E bisexuală şi se mai fute din când în când cu femei.” Am simţit cum urechile de la masa vecină s-au înroşit. Nu mai voiau să ia parte la această conversaţie. “Da”, i-am zis, “ştiu cum e. Am avut şi eu o iubită ca ea. E bine că eşti ok cu asta.” În spatele meu temperatura depăşise 40 de grade şi am hotărât să mă opresc. Nu voiam să stric nimănui prânzul, dar aş fi putut continua: “Şi eu sunt bi, dacă tot veni vorba”.

Adevărul e că vorba vine foarte rar şi, de cele mai multe ori, în contexte nepotrivite. Nu, oricât de dezinhibată ai vrea să pari şi indiferent de cât de drăguţă poţi fi, n-am să vorbesc niciodată despre preferinţele mele sexuale la restaurant. Ţie ţi-ar plăcea să fii chestionată la o băută cu colegii despre numărul mediu de orgasme pe care ţi le provoacă partenerul sau despre modalitatea favorită de masturbare? Îmi imaginez că nu. Atunci nu te aştepta ca întrebările despre orientarea sexuală a cuiva să fie primite cu mai multă bunăvoinţă în public.

În textul de faţă am să fac o derogare de la această discreţie pentru că nu vreau să contrariez şi mai mult, scriind despre bisexualitate fără să mi-o asum. Dacă tot “veni vorba”, înţeleg să nu fac pe misteriosul, dar nu te aştepta să creez şi o categorie pe blog în legătură cu asta.

Orientarea mea sexuală nu e nici nouă, nici vremelnică. E sinonimă cu începutul vieţii mele sexuale şi probabil că-mi va mai fi proprie încă o bună bucată de vreme. Dar nu simt că mă defineşte într-o mai mare măsură decât o fac IQ-ul, emoţiile, comportamentul, hainele pe care le port, vocabularul sau opţiunile politice, aşa că nu înţeleg să-mi construiesc identitatea în jurul acestui aspect particular al sexualităţii mele.

Cei mai mulţi dintre bisexualii pe care-i cunosc (dintre care cam o treime sunt femei) au o atitudine similară. Îşi asumă identitatea în cuplu şi în cercul de prieteni mai mult sau mai puţin apropiaţi, dar nu fac din asta un subiect de paradă. “Pur şi simplu, nu simt nevoia să-mi împărtăşesc nici relaţiile cu tipi, nici cele cu tipe. Vorbesc foarte rar chiar şi cu prietenii apropiaţi despre asta”, îmi spune Dora (27 de ani, căsătorită, cu un copil). Cu soţul ei, Tudor, a avut o discuţie la începutul relaţiei şi lucrurile au fost clarificate. De când sunt căsătoriţi, a avut câteva aventuri cu femei, de care Tudor n-a părut să fie deranjat, “poate tocmai pentru că era vorba de alt sex”, crede Dora. Dar asta nu înseamnă că au o relaţie libertină, aventurile au fost nişte excepţii la regula unei relaţii mai curând monogame.

Fâşia gri a sexualităţii

În opinia mea, bisexualitatea nu e o orientare clar definită, este fâşia gri care se întinde între cei care-şi asumă cu îndârjire atracţia faţă de acelaşi sex sau faţă de sexul opus. În anii ’30, biologul Alfred Kinsey a publicat primele cercetări statistice asupra sexualităţii omeneşti, faimoasele “Kinsey Reports”. Pe o scală de la 0 la 6, doctorul Kinsey a arătat că distribuţia bărbaţilor şi a femeilor cunoaşte mult mai multă variaţie decât obişnuita împărţire între heterosexuali convinşi (notaţi cu 0) şi homosexuali radicali (notaţi cu 6). 1 reprezintă cazuri de heterosexuali cu episoade homosexuale întâmplătoare, 2 heterosexuali cu experienţe homosexuale mai mult decât întâmplătoare, 3 un număr aproape egal de experienţe heterosexuale şi homosexuale, 4 homosexuali cu experienţe heterosexuale mai mult decât întâmplătoare şi 5 homosexuali cu episoade heterosexuale întâmplătoare.

46% dintre bărbaţii intervievaţi de Kinsey reacţionaseră sexual cel puţin o dată la o persoană de acelaşi sex, iar 37% avuseseră cel puţin o experienţă homosexuală. 11.6% dintre bărbaţii albi cu vârsta între 20 şi 35 de ani au fost încadraţi în categoria 3.

Pentru mine, bisexualitate înseamnă, pe scara lui Kinsey, orice nu e 0 sau 6 şi cred că scala comportă tot atâtea gradaţii câţi indivizi există pe lumea asta.

Din păcate, chiar şi cei mai toleranţi dintre noi abia ne împăcăm cu ideea existenţei unei alte orientări decât cea heterosexuală, altfel decât ca boală, traumă sau moft, şi ne este şi mai greu să digerăm un concept fluid cum este sexualitatea propusă de Kinsey acum aproape 100 de ani.

A fi bi

Cel mai greu le este bisexualilor înşişi, care trebuie să înţeleagă ce se întâmplă cu sexualitatea lor atât în dispreţul conservatorismului parohial majoritar, cât şi în răspărul vulgatei politic corecte susurate de câte unul sau mai mulţi prieteni gay.

“După prima experienţă”, îmi povesteşte Dora, “m-am speriat. Cum o să merg mai departe? Am avut apoi o perioadă când oscilam, credeam că trebuie să fie ceva foarte clar – sunt straight sau sunt lesbiană? Nu luasem niciodată în calcul că aş putea fi bisexuală. Abia spre sfârşitul adolescenţei, când mi-am dat seama că mă atrag şi bărbaţii şi femeile, mi s-au atenuat orice astfel de probleme.”

Adela (30 de ani, căsătorită, 2 copii), în schimb, crede că orientarea e o chestiune de alegere. A avut experienţe cu alte femei, la fel de novice ca şi ea, şi recunoaşte că “într-o lume paralelă, cu cineva experimentat probabil că aş fi curioasă până la capăt”. Dar Adela nu trăieşte într-o lume paralelă, a ales o relaţie monogamă cu un bărbat şi îşi asumă decizia: “Nu pot să mă privesc sincer în oglindă, spunându-mi că sunt bi. Mi se pare un pas foarte mare. Ce înseamnă să fii bi? Din punctul meu de vedere, jocurile sunt făcute. Chiar dacă eşti bi, faci o alegere la un moment dat.”

Oricum, adaugă ea, “între femei sunt cu totul şi cu totul alte relaţii de mici. Femeile sunt mult mai apropiate între ele, fizic vorbind. Până la urmă, cred că toate astea sunt lucruri care trebuie trăite. Mi se pare firesc ca toată lumea să trăiască asta.”

Gay ori nu vrei

Doru e unul dintre cei mai bine făcuţi bărbaţi pe care-i cunosc. E ras în cap, are o alură de atlet retras din competiţie, cu muşchii profilaţi neostentativ, pentru că nu merge niciodată la sală, ochii căprui, puţină barbă, buze cărnoase şi un zâmbet aproape la fel de mare ca nasul, cel mai dulce defect de pe faţa lui. Doru e gay şi e convins că toţi actorii care arată bine la Hollywood sunt gay, fie că recunosc asta, fie că nu. “Ai auzit?”, îmi spune satisfăcut, “l-au descoperit şi pe Wentworth Miller, degeaba mai neagă. Cică agentul lui e disperat şi l-a somat să se căsătorească…” Când i se confirmă câte o bănuială în legătură cu celebrităţile, Doru e foarte mulţumit şi se bucură ca un copil căruia i s-a dat în sfârşit dreptate. Mai ales dacă bănuiala are legătura cu orientarea sexuală.

Pentru Doru, ca pentru cei mai mulţi dintre gay-i care şi-au făcut coming-out-ul, orice bărbat bine făcut care e văzut prea rar în compania femeilor sau cu care un alt bărbat se poate lăuda că a avut o aventură nu e altceva decât un homosexual reprimat, care trebuie ajutat să-şi asume identitatea. Urmează o vânătoare de indicii şi, dacă-l cunosc personal, o presiune din ce în ce mai mare pentru ca “nehotărâtul” să se decidă. De cele mai multe ori, asta se şi întâmplă, iar homosexualul reprimat, care se mai culca din când în când cu bărbaţi, devine peste noapte un homosexual eliberat, dezinhibat, mândru de identitatea lui, de lenjeria Aussie Bum, tricourile De Puta Madre şi cămăşile roz-saumon, dar, nu în ultimul rând, un homosexual care se mai culcă din când în când cu femei.

În felul acesta, el reuşeşte să schimbe o minciună conservatoare şi prăfuită cu o minciună politic corectă, perfect asortată cu noile sale cămăşi.

Sexualitate, prejudecată şi vestimentaţie

De fapt, ce-i toată povestea asta cu coming-out-ul? Sigur, când nu te interesează deloc populaţia de sex opus, când vrei să ai o relaţie de lungă durată cu partenerul tău de acelaşi sex, când te-ai săturat să fii băgat cu băieţii în conversaţii porcoase despre femei sau să fii plictisită de fete cu interminabile detalii despre performanţele şi ciudăţeniile sexuale ale bărbaţilor lor, e firesc să simţi nevoia unei “declaraţii de independenţă”. Nu contest beneficiile psihologice pe care coming-out-ul le poate avea pentru un homosexual sau pentru o lesbiană.

Dar de ce, şi aici mă refer în special la bărbaţi, trebuie să se transforme asta într-o paradă cotidiană de vocabular, vestimentaţie şi comportament? O dată ce ai învăţat să te accepţi aşa cum eşti, de ce simţi nevoia ca totul în legătură cu tine să ţipe cu litere de-o şchioapă pe un tricou roz: I’M SOOOO GAY?

“Ştii că nu sunt homofob”, începe Andrei şi eu trag aer în piept, pentru ca aşa îşi încep discursul toţi homofobii, “n-am nimic cu homosexualii ca grup social, fac şi poante despre homofobi în spectacol. Dar n-am decât un singur prieten gay, pentru că n-am putut să-i suport pe nici unul dintre gay-i pe care i-am cunoscut. Nu mi-a plăcut nici unul, tocmai pentru că se chinuie să fie îngrozitor de gay! Le-am şi zis: cum puteţi să pretindeţi să nu fiţi judecat prin prisma identităţii voastre sexuale când tot ceea ce faceţi are legătură cu asta?”

N-am ce face şi înclin să-i dau dreptate lui Andrei. Stilul afişat de cei mai vizibili dintre reprezentanţii comunităţii gay reuşeşte de cele mai multe ori să întărească nişte stereotipuri prosteşti: acelea că bărbaţii atraşi de alţi bărbaţi sunt efeminaţi şi că femeile atrase de alte femei sunt mai puţin feminine.

Homofobul de rând nu face diferenţa între travestit, transsexual şi homosexual şi e convins că atracţia faţă de alţi bărbaţi e o scădere în masculinitate (şi în umanitate, dacă homofobul nostru lucrează la Noua Dreaptă, dar divaghez…). Nu poţi să nu observi că transformarea radicală prin care trec unii dintre gay după ce-şi fac coming-out-ul dă apă la moară tocmai acestei prejudecăţi.

Iluzia optică, căci despre asta e vorba, vine din faptul că cei mai mulţi dintre bărbaţii gay sau bisexuali care şi-au conservat nealterată masculinitatea nu fac paradă cu orientarea lor sexuală. Asta nu înseamnă că nu şi-o asumă, dar cei mai mulţi dintre heterosexuali nici nu îi observă dacă pe tricoul lor nu scrie cu paiete argintii “OUT & PROUD”. Dacă ar fi trăit în România zilelor noastre, Alexandru Macedon sau Hadrian n-ar fi stârnit bănuielile nimănui în legătură cu preferinţele lor sexuale, pentru simplul motiv că nici unul nu s-ar fi dat cu rimel şi nici n-ar fi vorbit cu “Fată!”.

Nu mă înţelegeţi greşit. Coming-out-ul e un proces necesar. Dar el nu trebuie făcut întotdeauna în lumina reflectoarelor, iar rezultatul acestui proces, mai ales în cazul bărbaţilor, nu trebuie să se măsoare într-o diminuare a masculinităţii.

Cristi e genul de “bărbat dintr-o bucată”, cu care n-ai vrea să ai de-a face într-o încăierare pe stradă şi, dacă n-ar recunoaşte el însuşi asta, aproape nimic n-ar trăda la prima vedere faptul că este gay. “Am observat că nu-ţi plac bărbaţii efeminaţi”, îi scriu într-o conversaţie pe mess. “De ce?” “Pentru că mă incită foarte tare elementele de masculinitate şi simplismul masculin”. “Dar e interesant că nici tu nu eşti efeminat, deci nu compensezi”. “Unele faze efeminate mai am şi eu, dar mă prostesc. Aş vrea să ştiu că nu sunt efeminat. Cel mai incitant şi frumos mi se pare iubirea dintre doi bărbaţi masculini.”

Cred că Jean Touitou, designerul şi proprietarul A.P.C., rezumă cel mai bine problema reflectării sexualităţii în vestimentaţie: “Dacă-ţi poţi da seama de sexualitatea unui bărbat după felul în care se îmbracă – cum ar fi o ‘uniformă gay’ sau o ‘uniformă macho’ – cred că asta e dezgustător.”

Visătorii

Nu toţi gay-ii pe care-i cunosc cred că bisexualitatea este un moft, o etapă, o scuză. Cristi, pe care l-am amintit mai înainte, crede că bisexualitatea “chiar există”. “Dar, spune el, eu cred că există o sexualitate pivotantă şi una fixă în cazul bisexualităţii” “Cum vine asta, pivotantă?” “Adică este fixat pe femei, să zicem, şi mai variază şi cu tipi”.

Cristi face foarte bine diferenţa între gay şi bisexuali şi îl atrag chiar mai mult relaţiile cu cei din urmă. “Ce e totuşi incitant la un bisexual?”, vreau să aflu. “Faptul că nu este gay. Şi că se comportă foarte apropiat unui str8. Mi se pare că mă apropii foarte mult de autenticitatea unui tip hetero dacă mă combin cu un bi.”

Mai vreau să ştiu cât valorează această această masculinitate neştirbită pe care i-o poate oferi relaţia cu un bisexual. Înainte l-am întrebat dacă pretinde fidelitate într-o relaţie şi mi-a răspuns: “Da, neapărat.” Acum îl întreb din nou, dar altfel: “Şi ai merge până la un ménage à trois dacă tipul bi şi-ar dori asta?” Cristi întârzie o vreme răspunsul. În cele din urmă se decide şi pe ecran apar două litere: “da”.

Spre deosebire de celelalte orientări, bisexualitatea este o alegere în continuă pronunţare. Aşa ajungi să înţelegi că eşti nu numai ceea ce simţi, ci mai ales ceea ce alegi să faci. Cineva gay sau straight nu trebuie să-şi pună niciodată probleme ca acestea: “Un bisexual care n-a mai avut de 5 ani relaţii cu bărbaţi sau o bisexuală care are o relaţie stabilă şi exclusivă cu o lesbiană mai sunt, oare, bisexuali?”

Adevărul e că cei mai mulţi dintre bisexualii pe care-i cunosc nici nu-şi pun astfel de probleme sau cel puţin nu în termenii aceştia. Dacă n-ar exista o presiune din partea celorlalţi ca fiecare să-şi definească foarte clar orientarea, probabil că bisexualii ar fi primi care ar renunţa la orice clasificare, pentru că sunt oamenii cu cea mai liberă şi mai vie sexualitate pe care-i cunosc.

Iar asta nu-i face mai nehotărâţi, mai reprimaţi sau mai predispuşi la înşelătorie. E doar o întâmplare că spectrul lor de interes cuprinde şi bărbaţi şi femei, fără ca asta să însemne toţi bărbaţii şi toate femeile. Cei mai mulţi dintre bisexualii pe care-i cunosc se simt bine mersi şi sunt implicaţi într-o relaţie stabilă, punctată de aventuri cu ambele sexe (separat, consecutiv sau simultan) în limitele înţelegerii care defineşte relaţia.

Când Bertolucci a făcut un film despre ei, i-a numit “visători” şi cred că e un nume care li se potriveşte foarte bine. Toţi oamenii visează când dorm, deşi nu toţi îşi aduc aminte de asta când se trezesc. La fel fac şi bisexualii, cu o singură diferenţă: ca să fie siguri că nu le uită, fanteziile şi le visează cu ochii deschişi.

:: Elle, mai 2008