PS: ma bucur totusi ca mai apare o implicare activa din partea marilor companii cu toate ca politica lor de ajutare a ONG-urilor de diferitele forme sunt FOARTE RARE!

Nu-mi vine sa cred. Sunt intr-o uimire perpetua, intr-o siderare constanta, intr-o consternare care nu se va sfarsi curand, sunt naucit, mirat, si nu mai gasesc sinonime. Mai presus de uimirea ce ma stapaneste, se afla acum o manie care ma fierbe cumplit, pentru ca e neputincioasa.
Eram la masina. Ma pregateam sa urc in casa. Cand deodata, pe langa mine, a trecut un specimen cu sapca si rucsac. Vorbind la telefon. Granitele normalitatii au fost curand depasite, brusc, literalmente cat am clipit o data, in momentul mirobolant in care specimenul a aruncat, peste gardul viu, direct pe spatiul verde, o sticla de plastic, de cola, goala, de jumatate. Mentionez ca locuiesc intr-un sector foarte verde si frumos (oricat ar parea paradoxul de mare). Dupa prima secunda, am reactionat. Am strigat la el. Dar m-a ignorat, prefacandu-se ca vorbeste la telefon, in timp ce urechile i se inroseau, de frica, mai mult ca sigur, ca de jena nu poate fi vorba. A trecut de mine ascunzandu-se ca un vierme las in spatele telefonului, in timp ce strigam la el din ce in ce mai tare, pana a disparut dupa prima cotitura.
Ei bine, da. In mecanismele mele de decodare a realitatii, “arunca sticla pe iarba si pleaca” nu exista. E o informatie ce nu poate fi interpretata, ca o limba pe care nu o cunosc. Chineza, de exemplu.
Regret adanc ca nu i-am taiat calea animalului, ca nu i-am smuls telefonul din mana, ca n-am murit cu el de gat, sa ne descompunem alaturi de sticla lui de cola, pentru urmatorii patru sute de ani.