Eram la Manchester, aterizat de dimineaţă într-o clădire de birouri, zgomotoasă ca o fabrică şi primitoare ca un azil. Terminasem mai multe întâlniri cu oameni pe care nu-i cunoşteam, era aproape 6 şi gulerele albe îşi părăsiseră celulele, în aşteptarea unei zile mai bune. L-am întrebat pe Ian, tipul care se ocupase de mine şi singurul pe care-l cunoşteam de câteva zile, dacă are program pentru seară. Avea. În familie. Hala zăcea tristă şi goală. De pe fereastră, oraşul mă îmbia cu profile industriale, cu gri murdar şi cu negru cărămiziu. N-aveam nici un chef să merg spre “casă” – o fostă uzină transformată hidos şi impropriu în hotel.
Am întrebat dacă pot să-mi verific mailul. M-am aşezat la un calculator. Între mailuri mi-a sărit în ochi un subiect: “îmi pare rău”. Era de la mama. Ştiam ce conţine. L-am deschis maşinal. Începea cu “Dragă Dadu”. L-am citit. Am închis calculatorul, mi-am luat ghiozdanul, am plecat din clădirea urâtă şi mare, am mers pe străzile urâte şi cenuşii spre hotelul meu urât şi industrial, am ajuns în cameră şi am sunat-o pe mama. Abia când i-am auzit vocea, abia când am simţit că mai era cineva lângă mine în tot oraşul ăla care habar n-avea că Irina plecase dintre noi, abia atunci am început să plâng.
Când au trecut 6 ani?
>:D<
Daca runbaby, la cat de vorbareata este ea, nu a putut decat sa trimita decat un simbol de imbratisare, inseamna ca oamenii plang fara lacrimi.
Păstrează-ţi-o în suflet în zilele ei bune
iti multumesc …
cat despre cei 6 ani nu stiu cand au trecut, stiu cum au trecut … greu.