Am fost părăsit şi am văzut bărbaţi părăsiţi de femei. Sunt convins că motivele pentru care o femeie iese dintr-o relaţie sunt aceleaşi cu cele pentru care bărbaţii fac acelaşi lucru. Dar felul în care părăsesc femeile, asta-i altă poveste…
Cele mai multe dintre femeile pe care le-am văzut părăsind un bărbat au făcut-o cu o demnitate aproape ritualică. Când o femeie se ridică şi pleacă dintr-o relaţie, în jurul ei se face o vreme tăcere. E ca şi cum n-am mai înceta să ne minunăm, din nou şi din nou şi din nou, că o fiinţă înzestrată cu atâta răbdare şi fineţe poate tăia nodul gordian dintr-o dată, cu hotărâre şi cu sânge rece.
Când suferă într-o relaţie de cuplu, femeia e asemenea dragostei din Epistola către Corinteni:
“toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.
Dar, ca şi dragostea, ea “nu cade niciodată”. Sau aproape niciodată. Când ajunge la capătul răbdării, când o ultimă picătură umple paharul, revolta ei e spectaculoasă. Şi e aşa pentru că, de cele mai multe ori, se revoltă în cunoştinţă de cauză. Nu bănuie, ci ştie că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi mers în acea relaţie. Pentru că ea, cel puţin, i-a dat toate şansele. În această certitudine îşi găseşte şi tăria şi hotărârea şi sângele rece.
În urma ei rămân un bărbat încă năucit de ce i s-a-ntâmplat şi un număr de privitori impresionaţi de ceea ce au văzut. Dar ea nu mai vede lucrurile astea, pentru că, după ce-a spus ce-a avut de spus, rareori mai priveşte în urmă.
Spre deosebire de ele, noi nu suntem aproape niciodată atât de consecvenţi. Noi putem părăsi dintr-o toană, dintr-un chef, dintr-un capriciu. Şi ne putem împăca la fel. Chiar şi când ne mutăm cu periuţă de dinţi şi cu bagaje într-o nouă relaţie, ni se pare că nu ne separă de cea veche decât o uşă închisă cu clanţă. Refuzăm să vedem că, pe partea cealaltă a uşii, cineva aşază temeinic cărămidă peste cărămidă.
Alt lucru extraordinar este că, în vreme ce noi abia anticipăm suferinţa care va urma, femeile trăiesc această suferinţă în chiar clipa în care pun punct. Pentru un bărbat, despărţirea este, nu de puţine ori, energizantă, pentru că ne pansează orgoliul sau ne potoleşte setea de schimbare. Pentru femei, este depresogenă. Fie că sunt părăsite, fie că părăsesc, ele resimt despărţirea ca pe o violenţă. Şi este cu atât mai impresionant să le vezi găsindu-şi puterile de a trece peste această auto-mutilare în numele binelui propriu pe termen lung.
Chiar şi când sunt părăsite, cele mai multe femei îşi găsesc resursele pentru a deveni, din obiect, subiect al acţiunii. Tocmai pentru că bărbaţii sunt rareori consecvenţi în hotărârile lor de cuplu, unele femei percep abandonul ca pe cel din urmă abuz şi se consideră îndreptăţite să fie ele cele care au ultimul cuvânt de spus. Acel “Eşti sigur că asta vrei?” nu e nici maliţios, nici ironic. Este ultima şansă pe care o dau relaţiei înainte de a apăsa, la rândul lor, frâna. Pentru că ele ştiu că atunci când se vor opri o vor face definitiv. În vreme ce noi ne amăgim de fiecare dată că va mai exista un “va urma”.
Până şi monopolul expresiei “a-i da cuiva papucii”, care vine dintr-o eră sexistă în care universul casnic le era arondat, sugerează că îndeletnicirea asta e una în care femeile încep alineatele, iar nouă nu ne rămân decât notele de subsol.
Când o femeie spune că partida de sex a fost atât de jalnică încât i-a dat nefericitului papucii e cu totul altceva decât atunci când un bărbat aflat într-o situaţie similară spune că i-a chemat repede un taxi. El chiar i-a chemat un taxi şi e foarte posibil să-i mai dea un sms din când în când în nopţile când alcoolul funcţionează ca scuză pentru pierderea memoriei de scurtă durată. Ea n-a avut niciodată papuci în casă şi, după ce-a plecat, i-a şters numărul din memoria telefonului.
Nu încerc să spun că noi suntem mai superficiali. Cred că, pur şi simplu, sunt noţiuni cu care voi vă simţiţi mai confortabil şi cu care noi încă nu ne-am împrietenit destul. N-am jucat baschet cu “definitivul” când aveam 14 ani. Şi nici nu l-am scos la bere în facultate.
E adevărat că nu ştim “să dăm papucii” ca lumea, dar plătim pentru asta cu vârf şi îndesat. Voi aveţi o igienă a suferinţei, doliul după o relaţie are la voi un început şi un sfârşit. E spectaculos şi intens, dar la un moment dat se termină. Am cunoscut femei devastate fizic, social şi psihic de încetarea unei relaţii, femei care şi-au întors o vreme viaţa cu susu-n jos, care s-au pedepsit practicând auto-abuzul sau abstinenţa, care au întors spatele lumii sau care şi-au trimis destinul în recreaţie. Dar cele mai multe s-au reîmpăcat după o vreme cu ele însele, şi, după ce au închis uşile şi ferestrele deschise spre hău, şi-au văzut de viaţă.
Bărbaţii trebuie să se lupte cu o educaţie care interzice tristeţea (“un bărbat adevărat nu plânge niciodată”), aşa că cei mai mulţi suntem condamnaţi la o suferinţă cu intermitenţe, rareori la fel de intensă ca a femeilor, dar care nu se mai termină niciodată.
Un bărbat adevărat se poate trezi că suspină la nunta unei foste chiar şi când e la braţ cu iubirea vieţii lui (“uite ce-am pierdut…”) sau îşi poate întrerupe lamentaţia după cea mai frumoasă femeie din lume, care tocmai l-a părăsit, ca să-i facă avansuri primei necunoscute (“nu se ştie niciodată…”). În vremea asta, voi vă vedeţi de ale voastre. Şi mergeţi mai departe.
:: Elle, februarie 2009
Din pacate nu pot scrie.Eu pictez.Dar acest articol care mi-a ajuns intamplator in fata ochilor,m-a facut sa inteleg ca mai exista, inca, un barbat( nu tip,nu baiat, nu barbatel) care isi merita pe deplin acest rol.In sfarsit aud un Barbat care a observat ceea ce multora nici nu le trece prin cap.Un respect deosebit pentru femei, reiese din acest articol indiferent daca lui i s-a frant sau nu sufletul atat de tare incat niciodata nu il va mai putea “repara.”
@ roxana: ei lasa-ma, te pomenesti k iubirea/despartirea & dramele aferente vor fi fiind ceva din cale-afara de original!
se comenteaza in clisee pt k subiectu se preteaza
@ elena: CEL MAI comod este sa nici nu te implici intr-o relatie; daca totusi te-ai implicat, e mai comod sa-i pui TU capat; iar daca totusi s-a intimplat (shit happens!), e mai ELEGANT sa nu te vaieti…
daca ai comoditatea pe lista de prioritati, nici nu ajungi la situatiile 2 & 3
… asa mai merge. poza asta e mult mai reusita
@als, adica un subiect banal nu poate fi interpretat in mod original/inteligent?
Pai daca aplicam rationamentul tau la cultura umanitatii, atunci putem sa o aruncam la gunoi fara nicio remuscare.
@ roxana: evident k nu, nu trebuie absolutizat… dar e preferabil sa nu faci din rahat, bici!
amorul, pd alta parte, poate fi aruncat la gunoi fara nicio remuscare
@als:
De ce nu? Cei care reusesc sa faca din rahat bici, se numesc GENII. Ratatii sunt cei care fac din bici rahat.
Cat despre aruncarea amorului la gunoi,e o problema. Cel putin 90% din creatiile(in toate sensurile) umanitatii se bazeaza pe acest mizilic.
aaah, deci esti de acord k amorul e un rahat?
intr-adevar, e ‘o problema’… dar esti inconsecventa, pt k spuneai k te bazezi pe ‘genii’ pt a face bice?!
fyi: 1. geniile NU fac defel ceea ce spui, e un… cliseu naiv & pios (ma mir k nu l-ai remarcat!); 2. a te inspira din ceva e una, a produce ceva valoros – alta; nu inseamna k trebuie sa pui semnul egalitatii intre ceea ce te inspira & ceea ce produci – in fond, si o crima te poate inspira
Seinfeld zicea ca “women nest. men hunt”
Bune gaselnite, bine scris.
un text pervers.. care iti atinge pielea inimii cu un deget fierbinte, te face sa te incordezi si sa te ascunzi si sa te intorci, sa vrei sa traiesti mai mult si sa mori chiar atunci, sa fii chiar tu cea pe care o viseaza, sa crezi ca esti tu desi stii bine ca doar uneori..
..facut sa aduca placere mintii si ecouri sufletului, cu rasuciri de condei ce provoaca volute in crescendo printre amintiri, aduna toate tu-urile despartirilor pe care le mai stii, fatza in fatza cu ei-ii respectivi, si cu intelepciune regasesti fragmente din text alandala pe fruntea multora din ei, fara acord gramatical intre sex si verb..
urat, foarte urat.
“Spre deosebire de ele, noi nu suntem aproape niciodată atât de consecvenţi. Noi putem părăsi dintr-o toană, dintr-un chef, dintr-un capriciu.” … dar oare ELE nu o fac in acelasi mod uneori? , atunci cand gasesc “un exemplar” mai bun , intorcandu-ti spatele , fara sa dea nici un raspuns macar la simpla intrebare “de ce?”.
“Acel “Eşti sigur că asta vrei?” nu e nici maliţios, nici ironic. Este ultima şansă pe care o dau relaţiei înainte de a apăsa, la rândul lor, frâna.” ….. de multe ori aceasta intrebare nu este deloc acea sansa “acordata” barbatului;este o simpla “manipulare” [ si zic manipulare pt ca barbatii pot fi usor manipulati de femei in dese situatii] pt a forta oarecum razgandirea barbatului, sau doar o intarziere a propriului raspuns, pentru a afla si decizia masculina, inainte de a se pune acea frana.
“În vreme ce noi ne amăgim de fiecare dată că va mai exista un “va urma”. “…acest “va urma” exista intotdeauna pt fiecare, nu doar pentru una din parti. Insa modul, in care se va petrece acest “next” , depinde foarte mult de felul cum este conceput de cei care il vor avea si sant implicati in el.
Asa ca nu este niciodata o “amagire” , chiar daca “va urma” se va intampla cu acea persoana , sau cu una noua.
Intr-o despartire , cand nu mai este nimic de facut , si cei doi o apuca pe drumuri diferite , singurul lucru de care ar trebui sa se tina cont in ultima instanta este “DEMNITATEA” cu care se face retragerea din relatie. Daca cei doi au aceasta demnitate , cu siguranta cand se vor mai intalni peste un timp , isi vor aduce aminte cu placere de ceea ce a fost odata,si cel mai important, isi vor aduce aminte unul de celalalt. Nu se vor “instraina” odata cu trecerea timpului.
Postul asta este interesant si bine gandit. Dar , ceea ce ai scris tu aici nu este decat o exemplificare a unui anumit gen de femei,si anume “femeile care chiar sant femei , cu doar fac pe femile … (gen pe cale de disparitie …ce-i drept), dar care inca exista. Personal, daca as fi parasit intr-un mod corect , as putea spune ca din momentul acela, respectul pentru persoana respectiva s-ar dubla.
Multumesc.
ce ai scris tu aici m-a lasat fara replica. Generalizam cand afirmam ca toti barbatii sunt misogini si nu inteleg absolut deloc femeile. Tu esti excetia pana acum si pari sa dai dovada de multa empatie
deci da…frumos n-am ce sa zic
)
dar cum ar spune un clasic aflat inca in viata – doua cuvinte am sa-ti spun- FEMEIA E VAGABOADA!!
Admiratie…respect…putin conventionalism in opinia ta despre femeile care ‘parasesc”, provoaca o despartire sau pur si simplu o abandoneaza…dar de ce nu spui nimic despre femeile care nu au nici delicatete, nici discretie, nici demnitate atunci cand sunt parasite sau cand sunt nevoie sa plece?Ele se simt tradate, ele se jelesc apropae oricui ii este amic din cercul comun, ele spera ca fostul sa se intaorca la ele…Cu siguranta, exista si astfel de femei…Iubirea lor e poate mai intensa decat a celor care “accepta” despartirea…Chiar reinnodata, iubirea lor nu va mai fi ca inainte sau poate va fi si mai intensa decat prima data…Femeile acestea cred despre ele insele ca nu au dat tot ce aveau de dat, ca nu au avut timp sa se daruie total si atunci implora o a doua sansa…cu mai multa sau mai putina demnitate…ele exista si nu trebuie sa ne rusinam sa recunoastem asta:Iubirea te face sa pierzi simtul demnitatii si poate, peste ani, sa te rusinezi de patima aceea…ceea ce nu e cazul…Iubirea cere intelegere si toleranta…Ea vine cu varsta, cu experienta…
Am primit acest articol din partea unei prietene….ca o dedicatie pentru momentele prin care trec acum. Am zambit pe parcursul lecturii insa m-am simtit “descoperita” si nu foarte confortabil, poate pentru ca mi-a placut sa cred ca un barbat nu vede aceste lucruri. Tot timpul am sperat ca partea masculina nu trebuie sa stie cat de greu ajung sa dau delete la folderul acela din suflet si cand ajung sa faca asta e clar ca dispare chiar si din recycle bin.
Nu toate femeile sunt asa, dar cele care au puterea sa faca asta vor parasi un barbat chiar si invocand motivul ca nu le aduce flori.
De ce a trebuit sa ne descoperi ?
Ne era ata de bine asa …..
se spune “aliniate’nu “alineate”,ce dumnezeu… poate gramatica nu e sexy ,dar de ce s-o parasesti,asa,nu e frumos…
vai, mihaela, vai… pentru cineva care se bate cu pumnu’n piept sa este ferue de grammaire roumaine, vad ca nici macar virgulele nu stii sa le pui cum trebuie.
iubita mea, virgula se pune imediat dupa cuvantul caruia ii urmeaza, iar intre ea si urmatorul cuvant trebuie sa existe un spatiu (o pauza, cum ai spune tu…).
oricum, imi intaresti convingerea ca traim intr-o tara in care toata lume se pricepe la femei, fotbal, politica si limbi straine. iar pentru tine, romana chiar pare o limba straina. deci, te pricepi!
dragos, jos palaria! am fost crescut intr-un mediu eminamente feminin, iar ceea ce sunt acum datorez in mare parte femeilor din viata mea, incepand cu mama si terminand cu fetita mea. desigur, sotia mea si-a adus si ea aportul… (sic! – sunt curios daca o sa inteleaga mihaela
) si ii multumesc din suflet pentru tot ce mi-a daruit frumos in viata.
legat de spusele tale: da, ele au un alt fel de a fi oameni, fata de noi, barbatii.
exista o demnitate atat in bucuria lor, cat si in suferinta lor. stiu sa sufere tacut, chiar daca lacrimand; noi, astia cu sex tare, ne facem de ras de multe ori…
frumos grait ….
Sunt impresionata de continutul acestui text…bine gandit,de o coerenta extraordinara, amprentat de impartialitate, as putea spune ca este reflexia mintii si sufletului unui om cu adevarat profund in gandire,exprimare si de ce nu, trairi emotionale.
E despre femei tari.
Pot sa spun ca te-am regasit(ma refer la blog).Imi esti taaaare simpatic!! Cand citesc ceea ce scrii ma simt ca si cum eu as scrie …intr-un moment de relaxare.
Merci ca existi.
Atunci cand am citit acest articol in “ELLE”,mi-am zis ca e imposibil ca un barbat sa poata scrie asa ceva.Fiecare propozitie imi aducea aminte de un capitol, mai nou sau mai vechi, al cartii vietii mele intitulat “Iubire”;ma rascolea dar ma linistea in acelasi timp.
Cred ca suferinta nu depinde de sex,nu depinde de cine si cum “da papucii”,nu tine de numarul de telefon sau de mutatul periutei,ci depinde in totalitate de felul in care suferi sau crezi sau nadajduiesti sau rabzi intr-o relatie.
As vrea sa cred ca nu suntem un obiect al actiunii,al relatiei,ci subiectul principal care,in ciuda cazaturii,se ridica intotdeauna,dupa o lupta data in primul rand cu sinele si apoi cu cel care credeam ca odata reprezenta “totul”pentru noi,acest “tot” atat de efemer.
“Esti sigur ca asta vrei?” e categoric.Mereu asteptam si speram la un raspuns care sa ne arate ca cel de langa noi lupta pentru relatie la fel cum luptam noi,atunci cand speram sa mai avem macar un ultim motiv pentru care sa o facem.
E greu sa iesi dintr-o relatie,oricat de mult ar fi tinut aceasta.E greu pentru ca fiecare relatie are un sertar in sufletul nostru unde depozitam toate amintirile frumoase sau mai putin frumoase,iar dupa ce totul se incheie,inchidem sertarul si aruncam cheia cat mai departe,cu speranta ca nu il vom mai deschide niciodata.Fiecare relatie lasa o urma care ne ajuta sa mergem mai departe,daca ne dorim cu adevarat asta…