Am început acum ceva vreme, împreună cu sora mea, Simina, să săpăm în trecutul recent al familiei. Nişte documente făcute publice de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România ne-au făcut din nou curioşi în legătură cu un episod foarte puţin cunoscut din viaţa bunicului nostru patern.
În septembrie 1948 a fost arestat pentru implicarea într-o mişcare de rezistenţă militară. A cunoscut bătăile crunte din beciurile Securităţii craiovene, dar a negat totul şi ancheta nu l-a putut lega de celelalte grupuri de partizani. În august 1950 a fost condamnat la doi ani de puşcărie pentru “uneltire contra ordinii sociale”, din care a ispăşit aproape trei. A fost la Jilava, Aiud, Văcăreşti, Poarta Albă. Nu toţi camarazii lui au primit sentinţe la fel de “blânde”. Alţii au ieşit abia după 15 ani, iar alţii n-au mai ieşit niciodată.
Aşa arăta lumea pe care am pornit s-o cercetez împreună cu Simina. În adolescenţă, am citit amândoi foarte multă memorialistică de detenţie, dar miza e acum acum una personală, iar emoţia e mult mai puternică. Pe măsură ce Simina descoperă noi documente, fie că sunt amintiri ale celor care au supravieţuit, fie că sunt documente oficiale ale organelor de represiune, ne dăm tot mai bine seama că nu vom înţelege niciodată cu adevărat lumea acelor ani.
Între descrierile greu de suportat ale torturii şi ale condiţiilor inumane de detenţie, răsar fragmente de viaţă cotidiană care-ţi taie respiraţia: în puţinele garnituri de tren pe care Armata Roşie nu le confiscase ca pradă de război, oameni înghesuiţi unii-n alţii călătoreau în beznă completă; în căminele studenţeşti se efectuau frecvent razii care se lăsau cu oase rupte şi cu arestări; ţăranii sătui de şicanele Securităţii se refugiau în munţi, ca în Evul Mediu, unde erau vânaţi şi împuşcaţi ca sălbăticiunile; în oraşe, beciurile Securităţii şi ale pentitenciarelor gemeau de “bandiţi” care-şi aşteptau ancheta, sentinţa sau glontele care să le curme calvarul.
În această lume au crescut părinţii părinţilor mei. După 4 ani de dictatură antonesciană şi de război pe mai multe fronturi, “eliberarea” le-a prins, de fapt, vieţile în menghina unui destin istoric şi mai sumbru. Chiar şi cei care nu aveau deloc de-a face cu mecanismele represiunii ştiau ce se întâmplă. Mizeriei vieţii cotidiene de după război, noul regim “popular” îi adăugase ingredientul indispensabil oricărei revoluţii: teroarea.
Oricât aş citi, mi-e foarte greu să-i înţeleg şi să-i judec. România anilor ’50 pare un teatru absurd în care lupta pentru supravieţuire se dă cu un duşman bestial şi iraţional. A face copii şi a-i creşte în acele condiţii mi se pare astăzi un curaj de-a dreptul nebun. Şi îmi dau seama cât de ciudat poate să sune pentru un părinte al acelor timpuri un reproş contemporan: “nu m-ai iubit destul” sau “n-ai ştiut să mi-o arăţi” sau “mereu a fost aşa cum ai vrut tu” sau “nu m-ai întrebat niciodată ce-mi place să fac”.
Nici cu generaţia părinţilor mei istoria nu a fost mai generoasă. În ultimele sale două decenii, statul poliţienesc instaurat de Gheorgiu-Dej şi perfecţionat de Ceauşescu şi-a rafinat metodele, dar şi-a păstrat neschimbată menirea: aceea de a obţine din partea fiecărui cetăţean supunerea necondiţionată în faţa regimului.
Faţă de părinţii lor, generaţia părinţilor mei nu a avut nici măcar beneficiul de a se fi născut în libertate. Cei mai mulţi dintre ei au fost educaţi să se supună, după ce părinţii lor au înţeles că, în faţa represiunii, nu exista altă opţiune. Ţinuţi într-o sărăcie cruntă şi umilitoare, urmăriţi de o reţea ubicuă de informatori şi de activişti, siliţi să facă azi un compromis, mâine altul, înfricoşaţi permanent cu spectrul unei Securităţi omnisciente şi omnipotente, cei mai mulţi şi-au acceptat soarta şi şi-au văzut de viaţă în această puşcărie enormă care devenise România. Dacă asta se poate numi viaţă.
Şi, din nou, mă întreb dacă noi, cei care am trăit foarte puţin în dictatură sau care nu mai avem deloc amintiri de atunci, putem astăzi înţelege cu adevărat drama acestei generaţii. Şi nu vorbesc doar de diferenţa de opţiuni alimentare, deşi e suficient să priveşti câteva imagini cu cozile şi magazinele din anii ’80 ca să te treacă fiori reci pe şira spinării. Mă gândesc cât de diferit se raportează cineva care trăieşte în sărăcie şi sub teroare la valori, comunicare, emoţii faţă de cineva care trăieşte în libertate.
Iar dacă nu putem înţelege, probabil că nici nu vom putea vreodată judeca felul în care am fost crescuţi. Sigur că există eroi în orice infern, dar cred că nici Dumnezeu nu judecă oamenii simpli cu măsura sfinţilor. Reproşuri vor exista întotdeauna, dar nu cred că avem dreptul să ridicăm piatra şi să spunem “noi ne-am fi descurcat mai bine”.
Malraux spunea că nimeni nu rezistă torturii neîntrerupte. Pe măsură ce citesc, am tot mai mult senzaţia că dictatura comunistă din România a fost o astfel de tortură. Iar noi suntem copiii celor care nu i-au rezistat.
:: Elle, martie 2009
Mama unui bun prieten ne spune mereu: “- Măcar voi luptaţi mă, dacă noi am fost generaţia de laşi!”. Sună teribil, că tot vorbeai de fiorii reci de pe şira spinării. Înţeleg din vorbele ei că acea eră a fost una a terorii neîntrerupte şi a conştientizării că nu se poate face nimic pentru a o stopa. Sunt momente în zilele noastre, cînd, uitîndu-mă la tinerii “cocalari”, mă gîndesc că nu sunt cu mult prea diferit de mama acestui prieten, acum vreo 30 de ani.
Dupa cateva decenii petrecute in obscuritate, este cu atat mai mult de apreciat ca parintii nostri au reusit, unii mai mult, altii mai putin, sa se adapteze la aceasta noua “stare de fapt”, chiar daca uneori ii acuzam ca ei nu inteleg “cum merg lucrurile acum”. Oare noi, sa fim in locul lor, am intelege cu adevarat?
Dragos,
Vreau sa cred ca “zestrea” din lada comunismului, a terorii si / sau a unei constiinte nationale pierdute de mult nu suntem noi. Mama a rezistat, cu greu, intr-un regim dictatorial oribil. Probabil ca a fost pusa sub vizorul “ochilor pazitori ai patriei” – recunosc ca ar fi captivant sa fac o incursiune in dosarele Securitatii, doar ca nu stiu cum / daca pot sa ajung la ele. A nascut si a crescut 4 copii, torturata fiind de cozile interminabile, de neincrederea in cei din jur sau de lasistatea si usurinta cu care apropiatii cautau sa-i faca rau.
Si nu a fost singura, sunt sigur.
Ei raportau conceptele, dorintele, ideologiile etc. la un alt sistem de referinta. Unul care era controlat si care controla.
Noi ne folosim de aceasta raportare pentru a face paralele, comparatii sau ancore intre “ce a fost” si “ce este”.
Articolul pe care l-ai scris merita dezbatut si altfel decat in mediul online – poate o conferinta / amfiteatru / lectura deschisa etc. Parerea mea 🙂
Şi totuşi, să nu uităm ca adepţii ţi-i faci prin bunăvoinţă, nu prin agresiune. Gândeste-te că statul asigura nevoile bazale ale oamenilor simpli, ale majorităţii: o casă şi un serviciu. De aia plâng proştii şi securiştii după Ceauşescu. “Că ne-a dat”. In ziua de azi, lumea a rămas cu aceeaşi dorinţă absurdă din partea statului, a guvernanţilor, a preşedintelui. Băsescu şi Boc nu sunt acolo ca să dreagă economie şi politică. Ei trebuie “să ne deie nouă ceva”.
Nu vreau să spun vorbe mari, dragă Dragos, însă ideea de “ne-a dat” a intrat pe sub pielea românului extrem de uşor.
Şi de asta nu s-au revoltat mai repede.
Azinoapte postam la mine pe blog pe aceeasi tema. Ciudata coincidenta. Cred ca s’a discutat prea putin cu mintea rece despre comunism. Motiv pentru care el se va repeta curind. Comunism a devenit doar sinonim cu rau, fara sa mai umple nimeni cuvintul cu explicatii si semnificatii. Curind cineva va contesta sinonimia, ii va acuza pe cei ce persista in ea de rigiditate si idei invechite si va incerca sa’l aplice din nou. Pentru ca este seducator, trebuie sa recunoastem.
Astept inca sa vorbeasca cineva, cu voce tare si clara, in spatiul public despre falimentul inerent al economiei comuniste (vezi Von Mises), despre imposibilitatea psihologica a existentei comunismului, despre absurditatea sociologica a comunismului, despre moartea sigura a literaturii sub comunism (vezi Kundera).
Si nu, nu au fost lasi. Au fost doar coplesiti, parintii si bunicii nostri. Si nu, noi nu ne’am fi descurcat mai bine. Si ar fi bine sa incercam sa evitam cu orice pret situatia in care sa trebuiasca sa ne testam capacitatile in aceasta directie.
Si atunci au fost multi care au luptat, unii pana la moarte, altii nu. Unii mai mult timp, altii mai putin. Nu avem dreptul sa-i judecam. In schimb avem dreptul sa-i judecam pe cei care au colaborat de buna voie si ne-siliti de nimeni cu regimul comunist. Si poate chiar datoria.