Culmea competiţiei

Ce legătură există între plasmele din sufrageria românilor, şmecheria şi claxoanele din trafic, telefoanele de sute de euro şi certurile de la cozile de supermarket? Toate vorbesc despre obsesia românilor de a se lua la întrecere unii cu alţii.

EsquireAcum două decenii, să ai o proprietate pe Valea Prahovei însemna să ai o casă de vacanţă la munte, unde să poţi merge la sfârşit de săptămână sau de Sărbători fără să pierzi foarte mult timp pe drum. Astăzi, înseamnă să ai un escape montan de care te despart, în perioadele de vârf, între 6 şi 12 ore de mers cu maşina. Adică ceva ce poţi găsi cu uşurinţă în nenumărate alte locuri din România. Şi totuşi, preţurile proprietăţilor pe Valea Prahovei nu scad.

Un alt exemplu: o intersecţie în Bucureşti, la o oră de vârf. Pe direcţia celor care au verde a mai rămas o foarte mică fâşie pe care s-ar putea strecura cei care au acum roşu. Deşi cei cu verde văd limpede ca lumina zilei că nicio maşină nu se mişcă pe următorii 50 de metri, înaintează şi ocupă fâşia liberă. Intersecţia este acum blocată complet. Pe cele patru sensuri de mers mai circulă doar claxoanele.

Ceea ce este similar în aceste două studii de caz este un mecanism defect de raportare la scop. La prima vedere, pare că ne dorim o casă aflată la o depărtare rezonabilă de Bucureşti, în al doilea caz pare că vrem să traversăm mai repede intersecţia. Şi într-un caz şi în celălalt eşuăm în atingerea scopului: cumpărăm o casă aflată la o distanţă geografică rezonabilă, dar la o distanţă în trafic imposibilă, şi nu reuşim să traversăm mai repede intersecţia, ci doar să le încetinim drumul spre casă şi celor de pe sensul perpendicular.

Explicaţia acestui fenomen aparent iraţional este una cât se poate de raţională: pentru că nu realizarea unui scop personal ne mână pe noi în luptă, ci raportarea continuă la scopurile celorlalţi. Noi nu vrem doar să ne rezolvăm o problemă, vrem să fim siguri că nimeni nu şi-o rezolvă mai bine ca noi. Frica de a nu rămâne în urma celorlalţi şi senzaţia de siguranţă pe care ne-o produce vremelnica ocupare a locurilor din faţă – iată adevăratele motoare ale unei societăţi în care întrecerea primează în faţa a orice altceva.

În management, această meteahnă se numeşte hiper-competitivitate. Human Synergistics, o companie care oferă instrumente pentru analiza şi îmbunătăţirea culturii organizaţionale, măsoară de mai mulţi ani stilurile de management din companiile româneşti.

Una dintre descoperirile lor cele mai importante este că cei mai mulţi dintre managerii români sunt obsedaţi de competitivitate, obsesie care-i face nu de puţine ori să piardă din vedere obiectivele de afaceri şi să irosească inutil resursele companiei. De la preşedinte la cel din urmă angajat, toată lumea e încurajată să-şi identifice „competitorii” şi să lupte cu ei pentru a le-o lua înainte. Cu cuvintele lui Adrian Stanciu, partener la Human Synergistics România:

„la noi, oamenii se consideră buni doar dacă sunt mai buni decât cei din jur”.

Nu am găsit studii care să fi măsurat hipercompetitivitatea altundeva decât la locul de muncă, dar ea se vede cu ochiul liber pe stradă, la piaţă sau la supermarket. Mereu atenţi la ce fac ceilalţi, le împrumutăm dorinţele şi nevoile, le copiem soluţiile, le pastişăm distracţiile. Muncim la fel, simţim la fel, cumpărăm la fel.

*

În anii care au trecut, românii au consumat mai ales din afară şi mai cu seamă pe datorie. Bacchanalia consumului a mărit periculos de mult deficitul extern şi este în mare parte responsabilă pentru inflaţia cu care ne confruntăm astăzi. Când te uiţi, însă, din ce s-a compus această distracţie, abia atunci te iei cu mâinile de cap: românii s-au înglodat în datorii ca să-şi ia plasmă, maşină hidramată, faruri cu xenon şi mobile şmechere. Asta în vreme ce nu-şi plăteau cu lunile abonamentul la cablu, ţineau maşina în garaj la sfârşitul lunii, când nu le mai ajungeau banii de benzină, şi dădeau bipuri de pe cartelele golite de credit.

Dacă te uiţi la maşinile care circulă pe bulevardul Magheru şi faci o comparaţie cu ceea ce se poate vedea pe Oxford Street sau pe Champs Elysées, poţi crede că românii o duc mult mai bine decât confraţii lor întru şoferie britanici sau francezi. Priveşti apoi cozile stârnite de promoţiile pe care hypermarketurile le fac la produsele alimentare de bază şi nu mai ştii ce să crezi.

Mereu în competiţie unii cu alţii, pierdem din vedere scopul spre care pornisem: să ne fie nouă în primul rând bine. Aşa că strângem cureaua şi ne mai facem rost de un lux, obligatoriu în rate, indiferenţi la sărăcia care va urma.

Un psiholog britanic care a trăit aproape şapte ani în România, John Parr, crede că interesul nostru bolnăvicios pentru oile mai multe, mândre şi cornute ale celuilalt e o trăsătură naţională:

„Voi nu ştiţi să vă bucuraţi de ce aveţi pentru că râvniţi mereu la ce are altul. Iar asta e o reţetă sigură pentru nefericire”.

Un alt britanic – Alain de Botton, despre care nu ştiu dacă a vizitat vreodată România – a scris o carte, Status Anxiety, despre nefericirea pe care succesul altora ne-o poate induce.

De Botton argumentează destul de pertinent împotriva unui loc comun al epocii moderne: acela care ne face să credem că veniturile sunt o măsură a valorii unui om şi că veniturile modeste spun, în cele din urmă, ceva despre calitatea noastră umană. Problema cu această teză meritocratică este că nu-i mai mult decât o supoziţie, care nu poate fi dovedită teoretic şi pe care realitatea o contrazice de multe ori: statistica ne arată că mediul din care provii, contextul politic şi economic, norocul au o importanţă mult mai mare decât vrem să credem în a decide succesul cuiva.

În România, ultimii 20 de ani de capitalism au răspândit cu habotnicie teoria care pune semnul egal între maşina scumpă şi omul muncitor, ca şi între maşina românească şi ratat.

„Injuriei sărăciei”, scrie Alain de Botton, „sistemul meritocratic i-a adăugat insulta ruşinii.”

Aţi putea crede că o societate în care competiţia este singura formă de validare produce măcar caractere puternice. Slabă consolare. Atunci când sunt pe cale să piardă, hipercompetitivii dezvoltă două reacţii:

„denigrează succesul (a avut pile, ta-su era securist etc.) sau abandonează jocul (de fapt nici nu voiam să câştig, ce miză e asta)”, explică Adrian Stanciu.

Şi, cum în orice competiţie există câştigători şi perdanţi, de fiecare dată când jucăm rolul din urmă încurajăm mentalitatea de denigrare sau pe cea de abandon.

Vreau să fiu bine înţeles: nu vorbesc despre consumul de dragul consumului, care este o meteahnă universală a capitalismului, ci despre consumul de frică. Frica de a nu rămâne cumva de căruţă. Frica de a nu mai fi „în rândul lumii”. Frica de dragul căreia uităm de ce ne-am mai dat peste cap ca să ne facem o carieră, să pornim o afacere, să deschidem o piaţă. Această frică este împărtăşită democratic atât de cel aflat la volanul unui Q7, cât şi de cel care transpiră în îmbulzeala de pe scara unui autobuz.

*

În anii comunismului, muncitorii din întreprinderile deţinute de stat îşi adresau unul altuia „chemări la întrecere socialistă” într-o încercare ridicolă de a emula competiţia care mişca pieţele libere. Alteori, se întâmpla ca o fabrică din România să cheme la „întrecere paşnică” o fabrică din Occident. Evident, nu primea nici un răspuns, dar lipsa competitorului nu era niciodată un motiv suficient de bun pentru anularea întrecerii.

E o ironie a istoriei faptul că astăzi asistăm la un fenomen la fel de ridicol, dar cu mult mai răspândit, pe care capitalismul l-a produs în România: suntem o naţie care s-a luat la o întrecere acerbă cu sine însăşi, fără s-o provoace nimeni şi fără să aibă nimic de câştigat. În loc să ne mişcăm spre un bine comun, pustiim hypermarketurile şi blocăm intersecţiile, disperaţi să i-o luăm înainte celuilalt. Vom sfârşi, probabil, ca în bancul acela care descrie „culmea atletismului”: să alergi de unul singur şi să ajungi pe locul al doilea.

:: Esquire, martie 2009

  1. basic_instinct(s)

    hiper-competitivitatea de care vorbeste elegant dragos io as numi-o “invidia ca motor al capitalismului”.
    dincolo de gluma, explicatia mea este una complet teologica pentru ce se intampla acum in romania.
    mandria, cand merge alaturi de invidie, face ravagii.
    dupa cum mecanismul patimilor este unul inlantuit, in cascada. una o creeaza pe cealalta si odata prezente sunt greu de inlaturat.
    toate marile figuri ale bisericii ortodoxe au scris despre patimi si virtuti. dupa ce citesti putin din sfintii parinti vezi cu alti ochi lumea. dupa mine ofera raspunsul cel mai complet despre tot ce se intampla in viata unui om. stiintele laice sau oculte ofera doar raspunsuri uneori perfecte, dar partiale.

  2. Dupa mine, toata nebunia asta romaneasca despre care scrii are la baza o cauza relativ simpla: esecul pozitionarii. Iesiti “egali” din comunism acum 20 de ani, foarte putini dintre noi au avut energia si curajul sa se autoanalizeze suficient incit, la capatul analizei, sa se situeze realist in piramida sociala. Toti vrem in virf. Este un fel de bovarism dus la extrem si la scara nationala.

    De aici si mizeria psihica in care traim, cu consecinte imediate asupra traficului, consumului, obiceiurilor culinare.

    Recomand, celor care isi permit :), o plimbare la Amsterdam pentru o cura de pozitionare. Dupa ce o sa vedeti un nene la costum pe bicicleta si o tanti super-cocheta in flee market cumparind nu stiu ce vechitura s’ar putea sa revizuiti putin ordinea prioritatilor.

  3. basic_instinct(s)

    @aiureaintramvai
    ca bine zici… recomand si o sedere la zurich. ar reseta la multi proastele obiceiuri sau macar ar avea regasi rusinea pentru cateva ore. rusinea de scuipa pe strada, de a urla cand interlocutorul este langa tine, de a umbla nonstop cu un SUV cat casa ca sa parcurgi 3 strazi, de a face balamuc in propria casa dupa 12 noaptea, de depasi viteza cu mai mult de 30Km/h fata de cea admisa fara ca nimeni sa nu te intrebe nimik, de a face lucrurile de mantuiala…

  4. Exemplul capitalelor europene in care oamenii sunt linistiti si multumiti cu statutul lor, este din pacate o utopie, cel putin pt Bucurestiul nostru. Lasand deoparte “nevoia unora de a epata”, exista de multe ori, din pacate, situatii in care “trebuie” sa fim competitivi, fara voia noastra… din cauza stilului de management al sefului, datorita celor care ne inconjoara, a parintilor sau copiilor pe care tb sa-i “multumim”, din cauza lipsei infrastructurii rutiere si a faptului ca uneori ne mai si grabim sa ajungem la destinatie sau a frazei care deja devine un laitmotiv “nu am timp”. Poate ca in contextul in care functionam, pt inceput ar fi suficient sa incercam sa gasim un echilibru intre “ce vrem” si “ce trebuie”.

  5. Sa nu ne comparam cu europenii, care mai au si conditii pentru un trai decent, as vrea sa va invit sa consultati o harta rutiera oarecare, sa vedeti cum e Romania fata de Europa, asta pentru probleme de trafic si stres. Pentru scuipat pe strada, asa suntem de generatii, nu detinem notiunea de spatiu public, daca pentru orice european spatiu public este echivalent cu spatiul lui privat, la noi spatiul public este spatiul statului…si tot asa si mai departe…

  6. In primul rind, imi pare rau ca nu am fost corect inteles. Nu faceam referire la cum este la Amsterdam pentru a spune ca ei sint mai civilizati ci pentru a evidentia faptul ca oamenii isi stiu locul. A fi din middle-management sau om de afaceri cu 20 de angajati nu te face buricul pamintului si ei stiu bine asta. Motiv pentru care nu incearca sa fie altceva decit un om obisnuit. Rezultatul, oamenii nu se catara prin etalarea averii pe piramida ci intii asteapta sa ajunga sus daca pot si abia apoi se comporta conform cu statutul.

    Apoi problema pusa de IO si de Jokatt. Da, Romania este aglomerata. Da, Romania are infrastructura proasta si obiceiuri si mai proaste. Dar daca eu, chiar si cind ma grabesc, nu o iau pe linia de tramvai inseamna ca si ceilalti pot. Si daca eu, chiar si cind am gura plina de bila sau imi vine sa vars pentru ca ma simt foarte rau, ma abtin sa scuip pe strada sau sa vomit tot acolo, inseamna ca si altii pot.

    Si nu, Romania nu este condamnata la mizerie si nesimtire. Oamenii se pot schimba. Faptul ca avem putine si avem putine de veacuri si la buzunar si la moravuri nu este o scuza.

Leave a Reply