Tramvaiul cu care mergeam la căminul de copii de la periferia cartierului Bucureştii Noi era aproape gol. Ne ţineau companie câţiva navetişti îmbrăcaţi în haine cenuşii, câte un purtător de salopetă mirosind a băutură ori câte un cerşetor care moţăia, lăsându-se legănat de hurducăturile vagonului.
Coboram la capăt de linie. Aici, unde şina descrie un cerc perfect pentru a se reîntoarce în centrul civilizat, ne aşteptau străduţele desfundate, maidanul plin de praf sau înnoroiat de ploaie, casele derăpănate, instalaţiile industriale lăsate în paragină, şina de tren abandonată, cu buruieni înalte crescute printre traverse, şi haitele de câini ai nimănui, foarte periculoşi după lăsarea serii.
În acest peisaj dezolant, trebuie că eram o apariţie cel puţin insolită. Eu purtam un parpalac bej şi o şapcă în carouri, iar în mână duceam o servietă de piele neagră din anii ’50. Poate că ţinuta vintage mi s-ar fi potrivit dacă n-aş fi avut decât 17 ani. Andreea, fata care mă însoţea, era studentă în anul I la Litere, purta ochelari, o haină trei sferturi, o geantă elegantă şi cizme din piele întoarsă. Motivul descinderii noastre în acest capăt de lume nu era, nici el, mai puţin neobişnuit.
Acum 10 ani, cei de la “Salvaţi copiii” au creat un program de ajutorare a copiilor instituţionalizaţi, “Big Brother”. În cadrul programului, mai mulţi elevi şi studenţi s-au oferit să facă meditaţii cu elevii de clasa a VIII-a din căminele pentru copii. În deceniul trecut, în România meditaţiile erau aproape obligatorii pentru a avea o şansă reală de a trece examenul de admitere în liceu sau bacul. Căminele pentru copii, altă anomalie educaţională, erau şi ele o realitate curentă.
Până să particip ca voluntar în acest program organizat de “Salvaţi copiii” aveam impresia că fusesem crescut într-o familie mai degrabă modestă. Mă obişnuisem să nu fac parte dintre privilegiaţii care mergeau în fiecare vară la mare, care aveau combină şi televizor cu ecran plat. Ca să nu-mi fac sânge rău, perpetuam câteva clişee consolatorii ale joasei clase de mijloc care asociau bunăstarea cu hoţia şi dotările tehnologice cu aculturaţia. Slabă consolare, totuşi, pentru puştiul care eram.
La căminul de copii unde am ţinut câteva meditaţii la limba şi literatura română am descoperit cât de îngust era orizontul meu de vedere. Aici am înţeles diferenţa dintre a nu avea cei mai buni părinţi din lume şi a nu avea părinţi deloc, dintre a nu avea un ghiozdan nou în fiecare an şi a nu avea destule haine ca să ai ce pune pe tine când le dai la spălat, dintre a nu merge la mare în fiecare an şi a nu fi văzut marea niciodată, dintre a avea venituri modeste şi a fi sărac, cu adevărat sărac.
A fost mai dureros să descopăr la maturitate că fac parte, de fapt, dintre privilegiaţii societăţii, decât fusese să-mi dau seama, în copilărie, că mă număr printre cei defavorizaţi.
În privinţa educaţiei, s-a produs o schimbare similară de perspectivă. Am crezut ani de zile că şcoala românească este o bătaie de joc şi o pierdere de vreme. Din liceu mi-aduc aminte doar cinci chipuri luminoase. De la Daniela Oprescu, Valentin Stoica şi Gabriel Săndoiu am învăţat logica, rigoarea calculului matematic şi gândirea algoritmică. Sunt deprinderi pe care le folosesc zi de zi în managementul proiectelor. Alţi doi profesori m-au ajutat să-mi educ propriul gust în materie de literatură, iar dacă astăzi sunt infinit mai câştigat decât 87% dintre conaţionalii mei, care nu citesc, le-o datorez Oharei Donovetski şi lui Nicolae I. Nicolae. Toţi aceşti oameni, care şi-au luat în serios meseria de educator, au făcut-o în dispreţul curriculei. Toate cunoştinţele şi deprinderile care-mi sunt utile şi astăzi le-am învăţat în ciuda sistemului şi, de cele mai multe ori, în afara orelor de clasă.
Şi, totuşi, n-aş fi nimic din ceea ce sunt astăzi în absenţa celor 12 ani de educaţie care m-au aşezat pe un drum şi m-au programat pentru succes. Am înţeles asta abia când i-am văzut pe copiii de la căminul din Bucureştii Noi, pe fruntea cărora societatea pusese cu cerneală inivizibilă ştampila “Rebut”. În clasele unde învăţau, erau aşezaţi în ultimele bănci, ca să înveţe de mici care le e locul. Nedreptăţiţi şi persiflaţi de profesori, nu aveau nicio şansă să intre la liceu. Acceptând să-i crească, societatea îi păcălise, de fapt: nu avea nevoie de ei şi îi aşteptase să împlinească 14 ani ca să le spună lucrul ăsta.
Aţi putea crede că lucrurile s-au schimbat de atunci. E adevărat, faţă de acum 10 ani, în România se fac mai puţine meditaţii, iar căminele de copii au fost înlocuite cu centre de plasament. Dar nu e mai puţin adevărat că 70,000 de copii din ţara noastră sunt nevoiţi să muncească în loc să înveţe. Lor societatea le refuză de la bun început dreptul la o viaţă mai bună, dreptul de a-şi împlini visurile, dreptul la fericire. Poate n-ai ştiut, dar, dacă poţi citi aceste rânduri, te numeri deja printre cei privilegiaţi.
:: Elle, iunie 2009
Si ce se poate face pentru a contribui la schimbarea situatiei?
cata dreptate ai… deja am un gol in stomac 😐
M-am întrebat de mai multe ori cum arată un orfelinat. Cum arată sentimentele de-acolo. E ca în filme? Copiii se solidarizează împotriva femeilor rele care ar trebui să le poarte de grijă? Sunt bătuţi? Sunt câţiva care vor avea un viitor strălucit şi alţii care, deşi sunt răi acum, într-o zi vor regreta şi vor descoperi lumea? Şi bucătăreasa? O bucătăreasă bătrână şi grasă trebuie să joace rolul zânei.Şi stai! Mai e şi educatoarea tânără şi frumoasă care nu suportă felul în care sunt trataţi copiii de colegele ursuze…Într-o zi copiii îşi regăsesc părinţii care n-au vrut..care regretă..care erau prea tineri şi cineva le-a furat decizia…
Dar toate astea sunt filme!!! Adevărul e acolo unde te lasă tramvaiul…Pentru că orfelinatele,centrele de plasament,căminele,leagănele..sau cum vreţi să le spuneţi, nu ajută nici măcar la conservarea unui nivel mediu de inteligenţă cu care cred că ne naştem, ci ţine cu tot dinadinsul să calce în picioare fiinţele care au avut ghinionul de a ajunge acolo.
Ar trebui să-i învăţăm să citească..dar cum..dacă eu am 22 de ani şi nu ştiu cum arată un centru de plasament pentru că mi-e teamă? De ce mi-e teamă? Pentru că sunt oameni care au profitat de eticheta de “crescut la casa de copii” şi s-au lăsat călcaţi în picioare dorindu-şi în acelaşi timp să calce.
Trebuie ajutaţi…iar tu ai făcut foarte multe prin lecţiile de limba şi literatura română.Mult mai mult decât fac politicienii care merg în septembrie şi fac poze…
Trist, dar adevarat. Insa sunt multe alte de centre unde nici macar tramvaiul nu ajunge, acolo nu vine nimeni sa le vorbeasca, sa le spuna o vorba buna, prietenii copiilor de acolo sunt gratiile de la geamuri si mucegaiul din camera…a am uitat de oameni platiti sa aiba grija de ei…si fac asta atat de neimplicati si atat de reci in fata nevoilor simple de copii.
Da, ai mare dreptate cand spui ca suntem privilegiati…e un fapt real, dar care unora li se pare si natural sa fie asa. Nu ne gandim ca puteam fi chiar noi in locul acelor copii daca, vre-un “giumbusliuc” al sortii facea sa fie altfel. Aproape ca nici nu imi pot imagina prin ce trec acei copii…si am si eu un copil. Poate ca mi-e si frica sa ma gandesc, probabil nu as mai putea dormi noptile, dar poate ca nici asa pe ureche nu ne mai putem culca linistiti. E un semnal de alarma ca si multe altele si sper sa te auda si altii cu initiativa, putere de decizie si ceva rasponsabilitate. Tu, Dragos,am impresia ca poti urni si muntii din loc! Am cunoscut puterea ta de a schimba, un pic macar, ceva din lumea asta indiferenta, pentru ca am fost voluntar alaturi de tine si mi-as dori sa ai aceeasi putere de lupta in contiuare.
o modalitate inteleapta de a “vindeca” copilul/adolescentul frustrat din tine 🙂
in clasa 10 de liceu am mers la orfelinatele din banat (timisoara, gavojdia, lugoj) cu un grup de francezi care au adus ajutoare. de craciun. printre altele si prjituri. la orfelinatul din timisoara am trait ceva ce atunci mi s-a parut ireal. noi duceam vreo 3 tavi cu savarine in sala de festivitati, iar diverse persoane le duceau in bucatarie. secventa s-a repetat de vreo 5 ori. explicatia: copii trebuie sa manance MANCARE intai. copii erau atata de inhibati incat nu s-au atins nici de cadouri pana nu le-am dat noi voie.
dupa 14 ani, am ajuns sa lucrez cu copii. imi place mult. majoritatea pacientiilor mei sunt copii saraci, munciti, chiar daca nu sunt orfani. cu tristete recunsoc si eu ca am fost si sunt o privilegiata: am citit shogun imediat cand a aparut in 89, inainte de dec; am citit baudelaire din editia bilingva , de lux a tatalui meu; si chiar daca am urat anii de saracie din studentie – cand nu-mi luam nici un parfum, nici o bijuterie pt ca imi dadeam toti banii pe carti de specialitate si pe cate un bilet la teatru (si ala la cucurigu) , iata ca am ajuns din nou sa ma “scald” in carti de suflet, pe care unii nu au sansa sa invete sa le guste.
deslanata sunt, dar sunt la lucru. da. sunt privilegiata pt ca am o meserie pe care o iubesc.
Inainte ii meditai,acum cu ce-i ajuti?
Copiii fostelor “orfelinate”, actuale “centre de plasament”, “centre de primire”, “centre de asistenta” etc. sunt, poate, mai “privilegiati” in privinta studiilor decat acei copii cu familii, privati cu buna-stiinda de dreptul de a invata, in schimbul muncii fizice.
Am cunoscut copii dina mbele categorii, studenta la asistenta sociala fiind… am vazut ca acolo, in centrele de plasament, copiii duc dorul unor parinti adevarati, sunt tratati deseori neomeneste de personalul institutiei, sunt terorizati uneori de severitatea cadrelor… si viata lor e departe de a fi cea a unui copil normal. Insa au mancare de 3 ori pe zi, au conditii sa se spele, au un pat caldut pe care sa se odihneasca noaptea, au tv, au carti, au loc de joaca, au dreptul sa studieze si sa mearga la scoala. Exista fonduri pentru copii, exista organizatii care militeaza pentru drepturile si sansele lor…. sunt in atentia publicului.
In schimb, exista mii de copii abuzati in propriile lor familii. Batuti, infometati, culcati in grajd, maltratati si dezumanizati total, doar pentru ca parintii considera ca menirea lor in viata este sa serveasca la muncile gospodariei si ale campului. Pe acesti copii nu-i cunoaste nimeni, vecinii sunt martori muti ai dramelor lor, parintii nu vor recunoaste nimic niciodata… si ei continua sa traiasca ascunsi de privirile noastre, parte a unor statistici care multora dintre noi nu ne spun nimic.
Nu e acelasi lucru, nu sunt aceiasi copii.
Educatia costa. Bani si dorinta de a face ceva.Ne0am invatat prost sa credem ca ni se cuvine totul, sa fim suprasaturati de diplome pe banda rulanta. Unde mai este vointa atunci cand stii ca oricum vei absolvi si mama va spune ca are si ea o fata licentiata? Unde este rusinea ca treci printr-o institutie educationala si ramai cu nimic? Probabil totul se ascunde in spatele teancului de bancnote cu care se platesc taxele de scolarizare. Mintea nu costa. Iar ambitia se poate cultiva. Sunt copii care viseaza la ziua in care vor da lumanarea pe o lampa, iar altii care, oricat ar da, nu ar putea cumpara mintea celor care isi lumineaza viata singuri. Viata ofera intr-adevar lectii nu dintre cele mai fericite. Iar unii se trezesc abandonati si isi continua viata intr-un cosmar. Nu poti vorbi aici de aspiratia lor spre educatie.. pentru ei exista doar trotuarul, frigul, caldurile, mizeria, nepasarea, resemnarea. Pe ei viata i-a ratat.. Din pacate, multi ne ratam viata.
Mai grav e cand asa numitii “parinti” ii scot din centrele de plasament (pentru ca acolo nu sunt doar orfani, ci si acei copii lasati acolo de proprii parinti, pentru ca, dupa cum spun ei, nu au cu ce sa-i creasca) si ii trimit in strada, la cersit. Nu intotdeauna am la mine ceva de mancare pentru cei care se tanguie la geamul masinii oprite la semafor si ma doare sufletul sa le spun ca n-am bani sa le dau. De ce sa le dau… ca-i vezi din prima clipa: cu un ochi plang sa le dai un ban de paine, cu celalalt isi pazesc “supraveghetorul”, care e dupa vreun pom sau stalp si le face semn sa fie mai insistenti. Oricum din banii de cersit nu primesc nimic, eventual bataie ca-s prea putini. Mancare le mai dau din cand in cand si se vede ca nu-i prea multumeste acest lucru. Pana la urma tot noi, societatea, suntem de vina, ca ne-am obisnuit sa le dam bani (noi muncim, ei primesc…) si astfel sa-i facem pe acei “parinti” sa profite de proprii lor copii. Dupa parerea mea, daca exista doar cele doua alternative, orfelinatul sau strada, mai bine raul cel mai mic, orfelinatul, ca au sanse mai mari sa devina oameni.
Ai dreptate.Dar nimic nu e imposibil,,trebuie luptat si vom reusi.Dar mentalitatile romanilor sunt descurajatoare.Se multumesc cu putin,,,ptr ei,dar nu se gandesc si la altii,nu se gandesc ca doar ei mai pot schimba ceva.Cu vointa totul se poate.