Şapte pernuţe

Irina Nicolau

Au trecut 7 ani de când s-a dus. M-am gândit la ce scria Cioroianu în 2002:

Irina avea atîta firesc în ea încît ar fi putut da la toţi cei cu care intra în vorbă şi tot i-ar mai fi rămas pentru o lume proaspătă, reîncepută. Avea prieteni cum nimeni altcineva. N-am întîlnit pe nimeni care s-o mîrîie, care să spună E bună, dar… sau E de treabă, dar… sau alte lucruri de acest gen – ceea ce este o performanţă naţională uluitoare. Era iubită de toţi. Am văzut în preajma-i, zglobii şi dezinhibaţi ca şi ea, studenţi din anul ’02 şi studenţi din anii ’70, trăind o normalitate fără ifose, cu bucurii omeneşti şi accesibile.

Mă uitam la cei care ne adunaserăm azi de dimineaţă ca s-o pomenim şi mă gândeam câtă dreptatea avea Ioana Popescu atunci când îmi vorbise despre oamenii pe care Irina îi atrăgea ca un magnet. Oameni foarte diferiţi între ei, dar care păstrează şi astăzi o legătură pentru că s-au cunoscut prin Irina. Mi-am dat seama azi dimineaţă, privind în jur, că, pentru mine, cineva care a iubit-o pe Irina e cineva cu care simt că am şi acum un prieten comun.

Prima dată când am vrut s-o cunosc, i-am trimis vorbă prin sora ei. Aveam 16 ani şi o ştiam din Dilema. Într-o zi a sunat telefonul, era ea, tocmai mă văzuse la televizor la o dezbatere cu liceeni difuzată pe Antena1. Fără să mă menajeze, m-a pus să-i promit că nu mai apar niciodată la televizor “vorbind cu toţi proştii”. E un sfat pe care am început să-l apreciez abia în anii din urmă.

După ce ne-am cunoscut, ne vedeam îndelung sau vorbeam la telefon. Nu mă lăsa să-i vorbesc cu “dumneavoastră” şi eu nu reuşeam, la început, să-i spun pe nume şi s-o tutuiesc. “Uite, ştii cum facem, mi-a propus, de fiecare dată când mă mai vuvoaiezi, eu te-njur!” Şi aşa a făcut, mă înjura scurt şi fără patimă, era mai mult ca o glumă, dar metoda a mers. A mers aşa de bine încât, de frica înjurăturilor Irinei, am început să tutuiesc şi oameni care ar fi preferat să-i mai “vuvoaiez” o vreme.

Sunt doar câteva dintre lecţiile Irinei. Pentru că au fost primele, ele mi-au venit mai repede în minte. Am mai scris despre ea, despre dragul de ea, despre vestea tristă că lecţia a luat sfârşit. Acum şase ani, i-am rugat pe câţiva prieteni să-şi amintească despre ea şi a ieşit acest requiem din petice.

În şapte ani cât Irina s-a făcut lumină, eu simt că m-am făcut om mare. Cartea tot n-am compus-o, n-am reuşit să ne adunăm niciunii… M-am bucurat s-o am în suflet luna asta cât mi-am scris teza de licenţă despre Muzeu, dar ştiu că încă-i sunt dator să scriu într-o zi Lecţia despre Irina Nicolau.

Mă gândesc mereu că sigur nu-i place tot ce fac, că mă bombăne, că poate mă şi înjură când din când, dar ştiu că, orice ar crede, încă mă priveşte cu drag. Altfel, nu mi-ar mai ieşi nimic şi ar însemna că iar îmi pierd vremea cu toţi proştii…

  1. Ce tema frumoasa ti-ai ales si cand te gandesti ca toate lucrurile frumoase si autentice sunt amenintate in permanenta aici, la noi. Tot timpul trebuie sa facem petitii pentru conservarea frumosului si a normalitatii, de parca altceva mai bun nu am avea de facut.
    Ai scris tare frumos despre ea, cred ca e mandra de tine…

  2. Iubita de voi,neuitata ,am cunocut gratie vorbelor spuse un om minunat.Eu cred ca sunteti mai buni si pentru ca va vegheaza…ce privilegiu sa ai un asemenea inger…sunt convinsa ca va iubeste enorm.Va citesc pe toti..Cabral,Bendeac ….si trag speranta, pentru fetele mele, la o lume mai buna.Amintiti in continuare de asemenea oameni..nu-i vom uita nici noi.

  3. Je ne la cherchais plus, j’avais peur de découvrir la vérité, maintenant je sais que tu es partie. Je m’appelle Maddy. On s’était rencontrée au Musée de Plein du Quercy-Cuzals en 1990 et puis on a parcouru ton pays en 1991. Quelle chance, quel émerveillement, quelle richesse pour toujours. Nos âmes -soeurs s’étaient reconnues et puis perdues… J’ai eu tord de partir sans me retourner comme si j’allais te voir le lendemain, comme une évidence. Irina, Irina for ever !

Leave a Reply