În cele trei ore cât a cântat pentru noi am simţit în aer miros de smirnă şi fâlfâit de îngeri. Acum un an, nu-mi reveneam din surpriza că se află atât de aproape de mine, că-l aud în direct şi nu de pe o înregistrare.

Jacques Brel şi Leonard Cohen sunt singurii cântăreţi pentru care am făcut acel gen de pasiune care frizează obsesia. Poate pentru că niciunul nu e doar cântăreţ, iar eu am iubit mereu poezia mai mult decât muzica. Am fost convins că m-am născut prea târziu pentru fiecare dintre ei. M-am obişnuit cu ideea că nu-i voi vedea şi nu-i voi asculta de aproape niciodată. Unul era mort, celălalt anahoret.

I was born like this, I had no choice, I was born with the gift of a golden voice. And 27 angels from the great Beyond they tied me up to this table in the Tower of Song.

Soarta n-a vrut însă ca lucrurile să rămână aşa. În pragul pensiei, Leonard Cohen a aflat că buna lui prietenă şi managerul lui de peste 17 ani îl lăsase fără pensie. Din economii de aproape zece milioane de dolari rămăsese cu vreo sută şi cincizeci de mii. Aceasta este spărtura de care vorbeşte domnul Cohen. Spărtura prin care intră lumina. Pentru că în urma acestei escrocherii nemaipomenite, toţi cei care-l iubim şi care ne-am născut aici am putut să ne bucurăm în sfârşit de vocea lui gravă şi de copleşitoarea lui prezenţă.

Anul trecut eram fericit că-l văd pentru prima dată şi nu mă puteam sătura ascultându-l. Nu eram singurul. Mi-aduc aminte că Ioan T. Morar mi l-a arătat discret pe Valentin Ceauşescu, aproape în transă, şi mi-a spus:

“Nu ştiu ce e mai bizar, că tu ştii toate versurile sau că el ştie toate versurile…”

Anul acesta îi sorbeam cuvintele şi cîntecele pentru că nu ştiam când am să-l mai văd. La data la care citiţi aceste rânduri, domnul Cohen va fi împlinit deja 75 de ani.

“Ne bucurăm să fim din nou cu voi, ne-a spus la începutul concertului, dar nu ştim când vom mai trece pe aici aşa că în seara asta avem de gând să vă dăm tot ce avem mai bun.”

Şi, mă jur, chiar aşa a fost.

Trei ceasuri de muzică şi poezie cât să-ţi ajungă ca să faci zilnic naveta între Rai şi Iad, vorba unui poet de pe la noi. Nici vocea, nici aranjamentul muzical nu erau cele cu care mă obişnuisem, dar ceea ce am ascultat a fost atât de năvalnic şi de adevărat încât mi-am dat seama că toate înregistrările pe care le ştiam sunt nişte copii palide ale acestui şuvoi.

Nu le ştiam cu adevărat nici pe surorile Webb, nici pe Sharon Robinson, co-autoarea mai multor piese legendare. Şi, mai ales, nu ştiam magnetismul pe care Leonard Cohen îl emană, habar n-aveam că poate să subjuge atâţia oameni cu gesturi atât de puţine şi atât de simple. Părea conştient de asta şi cred că zgârcenia cu care şi-a oferit de-a lungul timpului apariţiile nu vine din nesiguranţă, ci dintr-un fel de modestie.

Rar am văzut atâta generozitate la un artist. Era imposibil să nu-i remarci instrumentiştii, solo-urile erau pur şi simplu amuţitoare. În timpul lor, domnul Cohen îngenunchia în faţa instrumentului sau îşi scoatea pălăria şi îngheţa cu ea în piept şi cu privirea fixată asupra celui care-l făcea să cânte. Le-a compus fiecăruia câte un blazon şi ni i-a prezentat ca pe nişte semizei:

Javier Mas, “păstorul corzilor şi minunea Barcelonei”, la “toate instrumentele vântului”, Dino Soldo, “maestrul respiraţiei”, percuţionistul Rafael Bernardo Gayol, “prinţul preciziei”, chitaristul Bob Metzger, “arhitectul arpegiului”, “sublimele” Webb Sisters, “impecabilul” Neil Larsen, “incomparabila” Sharon Robinson.

A revenit cu bisuri chiar şi peste cele şapte care fuseseră, evident, în program. În faţa aplauzelor în picioare care nu se mai terminau, a luat chitara, s-a apropiat de microfon şi ne-a cântat

“I tried to leave you, I don’t deny, I closed the book on us, at least a hundred times.”.

Apoi ne-a şoptit

“Whither thou goest I will go, whither thou lodgest I will lodge, thy people shall be my people, my love, whither thou goest I will go”.

Şi ne-a mulţumit, da, chiar aşa, ne-a mulţumit, pentru că a avut onoarea să cânte în faţa unor suflete care au trecut prin atât de multe încercări, care au cunoscut “înălţimile şi căderile spiritului”. Cât de simplu şi de frumos a ştiut să închidă o jumătate de veac de istorie în câteva cuvinte.

La sfârşit, mi s-a pus un nod în gât când călugărul budist Zen Leonard Cohen ne-a lăsat în seama binecuvântării sale:

“Dacă va fi să cădeţi, încercaţi să cădeţi de partea norocului. Şi fie ca atunci să fiţi înconjuraţi de prieteni şi de familie. Iar dacă acesta nu este norocul vostru, fie ca binecuvântările să vă găsească în singurătatea voastră”.

De unde titlul acestui reportaj afectiv? Pentru că, tot timpul cât a durat minunea, nu mi-am putut lua gândul de la ele. Femeile care i-au trecut prin pat şi prin viaţă, femeile devastate de sufletul sfâşietor de frumos al acestui om şi care au primit, la despărţire, un cântec sau un vers care le-a însemnat ca fierul înroşit în foc.

Cred că lor mai ales le datorez poezia cu care domnul Cohen şi-a însemnat marea trecere către nicăieri. Şi lor le sunt recunoscător pentru că domnul Cohen ne-a îngăduit să-l însoţim, când şi când, în singurătăţile lui.

:: Elle, octombrie 2009

Tags: binecuvantare, elle, events, femei, jacques brel, leonard cohen, muzica, poezie, webb sisters, zen