Mulţumesc

Requiem pentru fraieri

Aveam 8 ani la Revoluţie. N-am înţeles mare lucru din ce s-a întâmplat. De atfel, nici n-am fost la Bucureşti. Eram la ţară, la Lereşti, satul natal al lui Vasile Milea. Tot ce mi-aduc aminte e ziua când l-au înmormântat. Dealurile erau albe de la caschetele forţelor speciale, mormântul era din marmură neagră, întreaga solemnitate cu care Vasile Milea era condus pe ultimul drum avea pentru mine mai multă concreteţe decât semnificaţia unor cuvinte ca “martir”, “sacrificiu”, “masacru”, pe care le tot auzisem la televizor.

Dar când ne-am întors la Bucureşti, cineva ne-a dus, pe mine şi pe sora mea, la Piaţa Romană, unde oamenii improvizaseră un imens sanctuar. Mi-aduc aminte imaginea lumânărilor care ardeau, topite unele în altele, ca nişte mici făclii. Rudele celor morţi împărţeau mici pomeni. Eram copil şi nu înţelegeam foarte bine ce e moartea. Coliva era pentru mine un desert mai special pe care-l primeam în ocazii pe care adulţii le numeau triste.

La Piaţa Romană, o femeie al cărei copil fusese ucis mi-a întins un pahar cu colivă. Bocea, dar ochii ei priveau stins, nu mai aveau lacrimi, avea faţa schimonosită de ură, o ură mută, o ură care nu mai voia să priceapă nimic, o ură deznădăjduită care părea s-o hăituie. În mintea mea de copil moartea a început să însemne ceva, am început să pricep ce pierdere poate fi moartea neaşteptată, moartea nedreaptă, moartea cu zile. Când am ajuns acasă, prima gură de colivă avea gust sărat, plângeam, dar nu-mi lăsam lacrimile să curgă. Mi se părea că plânsul e pentru morţii care mor la vremea lor. Să plâng mi s-a părut atunci un sacrilegiu.

Când am crescut, am aflat că Revoluţia n-a fost Revoluţie. Că în stradă s-a ieşit de-a-n pulea. Că s-a murit degeaba. Că copilul mamei care încremenise de durere la Piaţa Romană a fost un fraier care s-a lăsat manipulat de Securitate, de CIA, de KGB, de cripto-comunişti, de Armată şi de toţi şmecherii care au făcut Revoluţia la televizor şi care au plecat de-acolo direct la Palatul Victoria, la Cotroceni, la Parlament. M-am maturizat şi am descoperit că rentează să fii mai degrabă şmecher decât fraier.

Pe 22 decembrie şmecherii depun coroane de flori, înconjuraţi de SPP-işti şi de Armată, la monumentele pe care le-au ridicat în amintirea fraierilor. Mi se pare obscen că o armată care, de peste 60 de ani, n-a luptat decât împotriva poporului său, are tupeul să tragă salve de tun în ziua când ar trebui să se retragă în cazărmi şi să tacă.

Pe 22 decembrie merg de mai mulţi ani cu sora mea şi cu câţiva prieteni la Universitate şi aprind o lumânare la troiţe. De obicei în faţa Teatrului Naţional concertează nişte fete stridente sau nişte băieţi oxigenaţi. Acum câţiva ani mi se părea că e lipsit de pioşenie ca Primăria să dea aviz pentru aşa ceva. Astăzi sunt mai îngăduitor: fraierii au murit şi pentru asta.

Când îi spun unui străin care vizitează centrul Bucureştiului că “aici s-a murit pentru libertate”, mi-aduc aminte de lumânările aprinse şi de ochii stinşi de la Piaţa Romană şi mi se face pielea de găină. Şmecherilor cred că li se face doar frig. Lăsaţi SPP-iştii, girofarurile şi coroanele de flori şi aprindeţi o lumânare pe 22 decembrie. Pe fraieri n-o să-i încălzească cu nimic. Dar vouă o să vă ţină de frig.

(Evenimentul Zilei, decembrie 2006)

  1. Aveam atunci 18 ani…am trait intens, emotionant, viu, Am iesit in strada am “ars”impreuna cu ceilalti, am strigat, am fugit,am privit elicopterul urcand spre cer si sufletul mi s-a umplut de bucurie.Am votat cu Ratiu,am fost in piata Universitatii unde iar am strigat ,am cantat si apoi am fost fugarita, umilita legitimata de mineri..
    Nu regret nimic.Azi as face la fel indiferent ce a urmat dupa…

  2. La Revolutie eram mindra de tara mea, “mamaliga” vulcanica, despre care strainii spuneau in general vorbe mari. Acum mi-e rusine de tara mea, de tot ce face, de felul in care se vede de departe. O iubesc asa, patata cum e, asa cu chilotii murdari, cum ii spun poetii ei cei tineri, si au dreptate, toata durerea lor, durerea mea, se vede in metaforele stridente ale unui popor strident. Si cind sintem nerusinati sintem stridenti, si cind sintem departe, la fel de stridenti raminem. Eu voiam sa vin la Bucuresti la Revolutie si sa mor pentru tara mea, asa patetic cum suna acum, mi-era dor de eroism adevarat, de maretie umana, de gesturi tragice si semnificative. A fost eroism adevarat si, oh! Doamne!, cite gesturi tragice au fost acum 20 de ani! Numai semnificatie nu au avut, asa cum nici noi nu avem acum. Traim fara semnificatie, legati tragic si eroic de aceasta Romanie inca verde, dar cu chilotii atit de ingrozitor de murdari. In chilotii Romaniei, s-au inghesuit toti politicienii ei, toti administratorii, toti “revolutionarii” scutiti de taxe, de plata biletelor de tren, avion, vapor, scutiti de rusine si remuscari, de rusine si constiinta. O Romanie umilita si de noi ceilalti, noi toti cei care nu ii schimbam naibii lenjeria, sa ii cumparam matasuri fine si parfumate, sau mai bine sa o lasam sa umble goala si zaluda, primitiva, necivilizata.
    Cei care au murit atunci cind noi am avut sansa sa supravietuim, sint eroii mari ai unui neam deloc eroic. O sa se vorbeasca in cartile de istorie despre ei. Nu in cartile romanesti de istorie, evident.

  3. Mmmda, si io am asistat la tv la revolutie. Ca pusti, dintrun oras de provincie, simteam ca se intampla ceva, cunosteam actorii dar nu intelegeam nimic – nici acum nu m-am prins decat in mare de resorturile ‘revolutiei’. Ca intrun film treiD ( ca tot e la moda…) la care te uiti fara ochelari speciali.
    Atunci m-am perpelit, m-am simtit usurat si mandru ca traiesc o pagina de istorie intensa si importanta. Apreciam tot ce intalneam, experimentam nou ca datorandu-se momentului Decembrie 89.
    In timp mi-am reglat dioptriile; nu mi-am mai deschis ochii din ce in ce mai mult, ci i-am strans ca sa vad mai clar. [ … ] Ma lehamitiseste ce vad inca !
    O sa il invat pe fiul meu sa nu fie fraier, dar nici ‘smecher’.

  4. Oana Oros(prima Oana)

    Dragos,

    Trecand peste amintirile despre revolutie,hai sa facem un concurs foto cu cel mai tare brad ecologic ca tot se apropie Craciunul,trebuie “sa salvam planeta “si sa gandim eco..Eu am deja un bradut facut din pernutele verzi din casa..va rog nu-mi furati ideea..e chiar dragut si pufos!ce ziceti?

  5. Oana Oros(prima Oana)

    Trecand peste amintirile despre revolutie,hai sa facem un concurs foto cu cel mai tare brad ecologic ca tot se apropie Craciunul,trebuie “sa salvam planeta “si sa gandim eco..Eu am deja un bradut facut din pernutele verzi din casa..va rog nu-mi furati ideea..e chiar dragut si pufos!ce ziceti?

  6. “Fraierii”suntem noi,”degeaba”traim noi,noi suntem de vina ca mortii acelor zile nu mai sunt cinstiti cum trebuie….noi si parintii nostrii suntem generatiile care trebuie sa piara pt a fi mai bine pt tara asta,suntem inca in”pustiul de 40 de ani”….

  7. si eu sint unul dintre acei fraieri….am facut un mic remember a ceea ce am trait eu atunci la mine pe blog. eram in armata. crunte momente. ii respect mult pe cei care nu au trait acele momente si care nu vor ca ele sa fie date uitarii. sint uimit ca sint tineri care nu stiu ce afost si care emit pareri, teorii si impresii fara sa se documenteze sau sa se intereseze. ma uit si anumite documentare din diverse televiziuni facute de oameni care habar nu au ce a fost atunci. citi stiu ce inseamna sa moara cineva linga tine, sa dai un cadavru doparte sau sa vii acasa si sa iti gasesti casa ciuruita…nu doresc nimanui sa traiasca asa ceva. nici macar dusmanilor mei! in rest: cine uita nu merita!

  8. Dragoş,
    eu aveam doar 4 ani şi-mi aduc aminte doar frînturi de momente ce m-au marcat în acele zile. Unii nu mă cred că am reţinut atîtea la doar 4 ani, mă rog aproape 5, pentru că în ianuarie ’90 a venit şi ziua mea, prima zi de naştere cu tort. Dar cu toţii uită că în acele vremuri aveai foarte mult timp, pentru că timpul de emisie TV (care îndobitoceşte alături de calculator, copiii din zilele noastre) era foarte scurt. Vorbeam bine de la 2 ani jumate, iar cînd intrasem în clasa I ştiam deja să citesc şi să socotesc.

    E bine să citeşti şi altfel de opinii despre decembrie ’89, opinii ca a ta. Îmi dau o stranie senzaţie de normalitate în gîndire şi lipsă de ipocrizie făţarnică, atît de prezentă în preajma acestor zile.

    Sărbători fericite!

Leave a Reply to Oana Cancel Reply