Subscriu (via Simona Tache) la opinia lui Alin Ionescu despre gluma francezilor care ne-a isterizat până la apoplexie.
M-am cam plictisit de reacţia asta, pe cît de corectă politic, pe atît de stupidă. Dacă o luăm aşa, ambasadele n-ar trebui să se ocupe decît cu redactarea de scrisori de protest adresate glumeţilor şi comedianţilor, care bat apropouri pe chestiuni de etnie. Nici nu vreau să mă gîndesc cît ar avea de muncă ambasada Israelului din Statele Unite, dacă ar fi să protesteze la toate notele auto-ironice din filmele lui Woody Allen, ce taxează moravurile urbane evreieşti. La fel, Avarul lui Molière ar trebui interzis în UE fiindcă sugerează că francezii sînt o naţie de zgîrciţi, ceea ce pare destul de adevărat, dacă stai să te gîndeşti că nu prea lasă bacşiş. Aşa-s oamenii, în fond. Rîd unii de alţii, asimilîndu-se unor grupuri mai mari, eventual forţînd nota.
O să vă spun un secret: bancurile cu Iţic şi Ştrul sînt, de fapt, bancuri etnice. Asta e reţeta universală a umorului. Şi parcă e mai bine aşa. Un concurs mondial de ironii, chiar şi grosolane, etnice şi religioase, ar fi fost preferabil unui al doilea război mondial.
(…) E înduioşătoare nevoia asta a noastră de a-i scoate din dulapul naţional cu personalităţi pe alde Cioran, Eliade şi Brâncuşi de fiecare dată cînd vreun tabloid se ia de cerşetorii noştri internaţionali. Ne explicăm cu aşa patimă, de parcă am fi membre active în „Asociaţia Suedezelor Inteligente“, care protestează cînd vreun macho latin nu face diferenţa dintre suedeze şi blonde şi ne sugerează, prin generalizare, c-am fi proaste en-gros.
Nu mai ştiu unde am citit despre mesajul unor hackeri patrioţi care le-au transmis francezilor să ne dea înapoi lucrările lui Brâncuşi dacă nu le place de noi. M-a înduioşat acest brusc acces de proprietate intelectuală: hackerii cu pricina n-aveau habar că statul român a refuzat în două rânduri donaţia operei lui Brâncuşi. În plus, despre ce “înapoi” poate fi vorba câtă vreme cel mai mare sculptor român şi-a creat cea mai mare parte dintre lucrări la Paris?
Isteria naţională iscată de gluma lui Jonathan Lambert are ceva din criza de demnitate a Miţei Baston. Francezii au uitat că suntem fii din popor şi suntem violenţi; au uitat că suntem republicani, că-n vinele noastre curge sângele martirilor de la 11 Fevruarie, au uitat că suntem ploieşteni — da, ploieşteni! — şi-o să le turnăm o revuluţie, da’ o revuluţie… să ne pomenească!…
De acord ca unele reactii au fost ridicole. Articolul la care te referi insa sugereaza ca stereotipul “roman=cersetor” e doar o gluma nevinovata, pe care toata lumea o priveste ca atare, ceea ce e in mod evident fals.
Cand am auzit de intamplarea cu pricina, am zis “Din pacate nu pot sa-i condamn…”. Si cand am auzit mai apoi de hackerii care au pus steagul romanesc, mare si frumos pe site-ul televiziunii respective, m-am distrat copios. Orice discutie in plus fata de cele 2 chestiuni mi se pare deja de prisos (mai ales treaba cu Brancusi la care din pacate-i stiu bine povestea). Daca erau baieti destepti, si nu ultra nationalisti doar in situatii de genul, o lasau asa: o ironie servita elegant. Dar de unde pana unde sa fim noi eleganti?
stai sa vezi ce se ascut filmele astea proaste (si discursul aferent) afara. sau ar trebui sa spun inlauntru? either way, pana n-ai vazut ciopor de icoane de lemn pe un semineu cat se poate de nemtesc, n-ai vazut nimic 🙂
Maine, daca te intereseaza, iti recomand sa cumperi VIP si sa citesti de ce Rona Hartner a refuzat sa vina in Romania la Institutul Francez saptamana trecuta dupa ce abia se intamplase povestea de la France 2. S-ar putea ca opinia ei sa-ti schimbe putin parerea, adica sa vezi ca nu e doar o reactie exagerata a romanilor ca s-au aprins dupa povestea asta si ca aia n-a fost doar o gluma. Ea traieste, dupa cum stii, la Paris si dupa ‘gluma’ a vazut niste chestii noi pe strazile orasului semn ca o fi gluma gluma, dar ura e-n floare.
eh, pana una-alta, gluma aia n-a fost chiar slaba, oricat de “romani” am fi! 😀