Între prietenii mei vechi sunt câţiva cu care nu mai ţin aproape deloc legătura. Nu ne-am certat, nu ne-am despărţit, nu ne-am spus lucruri definitive, pur şi simplu am încetat să ne mai vedem, să ne mai scriem, să ne mai telefonăm. Uneori mi se pare straniu să-i numesc “prieteni” pentru că ne mai leagă atât de puţine lucruri în prezent. Dar e suficient să privesc o clipă înapoi şi să simt că nu pot arunca la gunoi atâţia ani din viaţă în care mi-au fost alături. Sunt oameni care fac şi acum parte din mine, deşi vieţile noastre nu mai au aproape nimic în comun.

Citiţi rândurile astea şi probabil v-au venit deja nişte figuri în minte: prietenii voştri inactivi, despre care nu mai ştiţi aproape nimic, dar pe care nu v-ar trece niciodată prin cap să-i ştergeţi nici din telefon, nici de pe Facebook. Pe ai mei i-am cunoscut în anii de şcoală, când păreau să ne intereseze aceleaşi lucruri. Dacă aş pune cap la cap orele pe care le-am petrecut vorbind, probabil că aş obţine luni şi chiar ani. Nu-mi vine să cred că sunt aceiaşi oameni cu care astăzi, când ne întâlnim întâmplător, simt acut că nu mai avem cu adevărat ce să ne spunem.

Nu mai ştiu unde am citit părerea unui psiholog care spunea că, dacă sunt întrebaţi despre cum îşi aleg prietenii, cei mai mulţi oameni răspund că o fac în funcţie de valori şi de interese comune. Dar că, dacă-i studiezi, observi că oamenii îşi aleg prietenii dintre cei cu care fac aceleaşi lucruri. E un criteriu mult mai prozaic în care nu ne place să ne recunoaştem, dar, dacă staţi bine să vă gândiţi, tipul are rezon: schimbările de stil de viaţă (de la metrou la maşină, de la burlăcie la căsătorie şi la copil, de la un loc de muncă la altul, de la McDonalds la sufertaş) aduc aproape mereu cu ele prieteni noi şi răcesc relaţiile cu unii dintre cei vechi.

Desprietenirea asta involuntară seamănă pe undeva cu uitarea, un proces în absenţa căruia memoria noastră ar deveni o povară de nesuportat. Uităm mereu lucruri vechi ca să putem ţine minte tot ce e nou. Suntem asemenea baronului Münchhausen când a coborât de pe lună: a rupt câte o bucată de frânghie pe care coborâse deja şi legat-o mai jos şi tot aşa mai departe, până când a ajuns pe pământ.

Mă întreb uneori de ce nu există o funcţionalitate pe Facebook care să şteargă după o vreme contactele cu care nu ai mai interacţionat de câţiva ani buni. Dar poate că e grăitor faptul că această funcţionalitate încă nu există, pentru că, nici în viaţa reală, nu renunţăm cu adevărat la aceste prietenii “în adormire”. Nu avem un termen cu care să-i numim pe cei pe care memoria noastră afectivă îi uită fără voia noastră, aşa că le spunem, în continuare, prieteni, cu toate că ştim, cu toţii, că termenul nu mai are de mult acoperire.

Am fost prieten cu Raluca de la şapte ani, următorii doisprezece i-am petrecut în aceleaşi clase, alţi câţiva în aceeaşi gaşcă. Ne-am povestit aproape tot ce e de povestit între prieteni, am trăit împreună bucurii, zâmbete, încrâncenări şi lacrimi care ne-au făcut pe fiecare cei care suntem astăzi. Astăzi, când vorbim mai mult la mine pe blog şi de câteva ori pe an la telefon.

Cu Vania am făcut nenumărate nopţi albe comentându-i pe ruşi, bând votcă proastă sau vinuri bune bulgăreşti. Ne-au legat cărţi, prietenii şi iubite comune. Acum zece ani, aveam totul să ne spunem. Azi ne mai întâlnim întâmplător pe stradă şi abia umplem două-trei minute.

Nu există drum, potecă sau râpă de pe dealurile din jurul Lereştiului pe care să nu le fi străbătut împreună cu vărul meu Călin. Nu ne vedeam decât verile, la ţară, dar exista între noi o tovărăşie demnă de un Bildungsroman. Până acum vreo lună, când am vorbit la telefon, trecuseră mai bine de zece ani de când nu mai ştiam aproape nimic despre el.

Unde se duc toate prieteniile astea? Cum se numeşte acel cimitir al memoriei unde se odihnesc ele? Îmi place să-mi imaginez uneori acest loc nu ca pe un cimitir de oraş, sumbru şi trist, ci ca pe un cimitir de ţară, cu morminte îngrijite, pline de flori, un loc primitor, unde nu ţi-e niciodată frică, unde tristeţea are consistenţa pământului reavăn.

Amalia mi-a spus odată că ea nu are “foşti prieteni”. E o lecţie pe care încerc de atunci să o trăiesc şi, mai ales, să o simt. Dar în sufletul meu anotimpurile îşi continuă curgerea, iar peste urmele care devin, cu fiecare zăpadă, tot mai şterse, răsare în fiecare primăvară câte o floare albastră, cu petale mici, de fum.

:: Elle, aprilie 2010

Tags: amici, calin vasilescu, desprietenire, elle, facebook, ivan domuschiev, leresti, prieteni, prieteni vechi, prietenie, raluca munteanu, uitare