Totul în jur e muzică

O văzusem abia de două ori în viaţă. Eram din lumi diferite, din oraşe diferite, din vieţi neasemănătoare. I-am scris într-o doară după prima întâlnire. Nu mi-a răspuns, dar, când ne-am revăzut, m-a întrebat: “De ce nu-mi mai scrii?”. Aşa a început. În lunile care au urmat, întâmplările din viaţa mea au căpătat o căptuşeală literară – îi povesteam ei toate nimicurile, toate păţaniile de la birou, tot ce făceam când nu mă gândeam la ea. Când nu aveam ce să-i povestesc, scoteam de la naftalină un vis sau o amintire din copilărie.  Ea îmi trimitea stări, crâmpeie, fantasme, muzică.

Mailurile astea au construit o punte deasupra prăpastiei dintre noi, care se măsura în ani neobişnuit de mulţi şi în distanţe mult prea greu de parcurs. La început nu părea să ne unească altceva decât o pasiune comună, descoperită întâmplător, pentru romanul lui Mircea Eliade, Maitreyi. Apoi am călătorit pe puntea asta, fiecare în viaţa celuilalt, şi am descoperit cât de asemănători eram în ciuda tuturor lucrurilor care păreau să ne despartă. Dacă e adevărat că iubim mereu în celălalt felul în care el ne reflectă şi ne lasă să ne privim, atunci mesajele noastre erau sclipirile electronice ale acestor reflecţii îndrăgostite.

Când a venit în ţară, am dus-o la Castelul conţilor Bánffy de la Bonţida, căruia i s-a spus cândva Versailles-ul Transilvaniei, pe care comuniştii l-au transformat în C.A.P., tranziţia l-a lăsat fără acoperiş şi pe care o fundaţie patronată de Prinţul Charles îl renovează cu migală de ani buni. Între zidurile încă plânse ale clădirii principale, în ceea ce fusese cândva un somptuos salon de primiri, a scos aparatul foto, mi-a spus “rămâi aşa” şi mi-a făcut câteva poze. Când mi le-a trimis, câteva zile mai târziu, era deja pe alt continent. Tehnic vorbind, fotografiile nu erau nici măcar bune. Erau acceptabile. Dar, când am deschis fişierele, am rămas cu gura căscată: bărbatul care mă privea din ele era cel care-mi dorisem de multă vreme să devin. Quasi-necunoscuta care-mi luase minţile îmi şterpelise, la plecare, şi identitatea. Îmi lăsase una de schimb, mai coaptă şi mai trainică decât cea veche, dar încă atât de nouă încât aproape că mă ruşinam de fiecare dată când priveam fotografiile acelea.

Am zburat o vreme după ea şi mi s-a părut că am ţinut-o o vreme legată de mine. Dar n-a fost decât iluzia mânuitorului de zmee. Acolo sus, nu decide nimeni altcineva decât vântul. A coborât câteva clipe, cele mai frumoase de până acum din viaţa mea, apoi s-a înălţat la loc, în bătaia soarelui şi în aplauzele privitorilor.

Când mailurile şi telefoanele au început să se rărească, s-a întâmplat nenorocirea: hardul Mac-ului meu, pe care-l credeam indestructibil, a crăpat. Am suferit ca un câine, mi se părea că pierdusem ani buni de proiecte, mailuri, contacte, fotografii. Până la urmă, pe unele le-am mai găsit prin nişte back-up-uri pe care le făcusem cu aproape un an în urmă. Dar mailurile schimbate cu ea şi fotografiile acelea nu le-am mai găsit niciodată. Am vrut să i le cer pe loc. Nu ştiu de ce am amânat. Când mi-a scris, panicată, peste câteva luni, un mesaj în care îmi povestea cum îşi uitase laptop-ul în avion, am ştiut că nu-l va mai recupera. Că aşa trebuia să se termine.

De atunci au trecut nişte ani. Am scris acest început de poveste ca pe un fel de back-up la singurul hard pe care mai păstrez amintirea acelui zbor.

Tomar ki mane acche Maitreyi? Yadi thake, tahale ki kshama karte paro?

  1. E vremea rozelor ce mor,
    Mor în grădini şi mor şi-n mine –
    Ş-au fost atât de viaţă pline,
    Şi azi se sting aşa uşor.

    În tot, se simte un fior.
    O jale e în orişicine.
    E vremea rozelor ce mor –
    Mor în grădini , şi mor şi-n mine.

    Pe sub amurgu-ntristător,
    Curg vălmăşaguri de suspine,
    Şi-n marea noapte care vine
    Duioase-şi pleacă fruntea lor…-
    E vremea rozelor ce mor.
    (Macedonski)

  2. “De cele mai multe ori, indiferent ce cuvinte alegem să rostim, spunem acelaşi lucru despre noi. Există o frecvenţă unde nu putem truca ceea ce suntem.

    Este ceva dincolo de cuvintele şi faptele noastre care spune mai multe decât alegem noi să spunem. Suntem mai mult decât alegem noi să fim.” – scria Adrian Ciubotaru pe blogul lui.

    E totul în jur doar muzică sau şi dans ? 🙂

  3. Ai mai publicat/scris acest text undeva pana acum? Am avut senzatia de la inceput si pana la sfarsit ca l-am mai citit inainte. Poate fi doar senzatia 🙂

  4. @Mikaela: same here, aceeaşi senzaţie, de fapt certitudine pentru mine, dar nu contează, mi-a făcut plăcere să-l recitesc, it’s dreamy… 🙂

  5. O foarte frumoasa poveste. Un parfum tomnatic. Alei de parc acoperite de frunze ruginii…, un Bucurenci pasind agale si privind in zare cu o mina pierduta, gandind la o iubire trecuta!

    Cu 4 ani in urma, a existat o situatie similara si in cazul meu. Deoarece eu am primit o foarte frumoasa poezie de la acea persoana…, mi-am “permis” sa-mi spun povestea tot in versuri.

    miercuri, 10 decembrie 2008

    Mereu Balada…

    Cineva-ntr-un ceas de seara,
    Imi trimise o balada!
    Iara eu, nu am rabdat
    Sa n-o pui!
    D-aia-m postat!
    Sa cititi si voi odat’,
    Sa cititi ce am postat,
    Iar de va place ce cititi,
    Pe la mine… mai veniti!
    Si acum…

    Mereu baladă

    Mai ştiu un loc în care
    Pereţii erau goi
    În jur nu mai foşnea
    Nicio mişcare.
    Tu îmi spuneai poveşti
    Cu împăraţi Ciudaţi
    Când ne domneau
    Domneai şi tu cu ei…
    Doi ochii mei
    Vor să te vadă
    Mă rog la zei să îţi fiu pradă,
    Mereu baladă.
    Mai ştiu un loc în care
    Vecini fără ferestre
    Făceau negoţ cu sare
    Tu întrebai nedumerit
    Spuneai: ‘Aici cine-a iubit,
    Care din ei ?’
    Doi ochii mei
    Vor să te vadă
    Mă rog la zei să îţi fiu pradă,
    Mereu baladă.
    Aştept un loc în care
    Să mai rămân
    Măcar o zi
    După plecare.
    Tu să citeşti într-un ziar
    ‘S-a întâmplat ceva bizar : Balada ei…’
    Doi ochii mei
    Vor să te vadă
    Mă rog la zei să îţi fiu pradă,
    Mereu baladă…

    Va placut?
    Sau mi se pare?
    Ce-ati citit,
    Balada care,
    Am primit-o intr-o seara,
    O seara-ntr-o primavara.
    Iar de ea, va veni,
    Va veni si va citi,
    Sa stie ca mi-a placut,
    Mi-a placut si n-am putut
    Sa n-o pun, sa n-o postez
    Asta-n viata…
    E un crez?

  6. Esti mult mai sensibil decat pari.Frumoasa poveste.Daca s-ar fi terminat cum vroiai tu,nu mai era poveste,ramanea doar amintirea unei povesti de dragoste.Toti avem povesti cu iubire ramasa in aer.Spusa,traita dar nu suficient….

  7. @Mikaela @Kates nu e doar senzaţia… au fost trei texte scrise mine, de Adrian Ciubotaru şi de Marius Chivu pentru lansarea unui nou parfum de la Avon. A apărut în Tabu. Aproape uitasem de el. L-am regăsit întâmplător.

  8. Frumos text, frumoasa poveste. Eu una m-am simtit ca si cum as privi un cuplu pe gaura cheii, in tot timpul in care am citit randurile de mai sus. Si mi s-a demonstrat inca o data ca viata bate filmul.

    Multumim pentru acest fragment.

  9. Asociez ce am citit scris de tine cu o camera goala, cu ferestrele mari larg deschise, in care m-am regasit nu demult…tintuita intr-o parte, intr-o profunda mirare, privind catre mijocul incaperii, unde era chiar el, intruchipand omul perfect, iubindu-ma inainte de a ma gasi, avandu-ma inainte de a ma cunoaste… In camera aceea erau doi oameni privindu-se despartiti si doua suflete…strans imbratisate. Ceea ce nu am reusit sa inteleg nici pana astazi, desi de atata timp incerc, nu este faptul ca acel om exista sub acea forma ci cum de am meritat eu sa cunosc acel omul. Care m-a cunoscuta inca inainte de a schimba macar o vorba, care mi-a umblat liber prin tot sufletul dorindu-si atat de mult sa-l cunoasca, care m-a numit cer senin si ape limpezi, care a avut o “harta” aproape exacta pana si a alunitelor corpului mele necunoscandu-le cu adevarat niciodata…Care mi-a explicat Universul si mi-a conturat o viziune asupra lumii, asa cum ea deja exista in mine, in exerga…Care are o palma stanga riguros asemenea cu palma mea stanga…Am realizat dupa aceea ca rostul lui in viata mea a fost de a ma “destepta”…cu infinita tandrete, de-a ma iubi “mai mult decat este omeneste posibil”, de-a ma simti ca fiind “o zurlie” in care s-a regasit in “proportii devastator de mari”. Se afla in desavarsire, are o inteligenta care infioara si un ignorant, este cult atat cat sa simti ca ti-l doresti drept model stiind insa ca n-ai sa reusesti vreodata macar sa-l ajungi din urma, poarta nume de rege (neverosimil), are maini fermecate pentru ca mangaie fara sa-ti dai seama ca te atinge si…a furat sarutul. Va spun eu, cu adevarat l-a furat pentru ca dupa ce cunosti sarutul lui iti dai seama bine, oricare alt sarut, de la oricine altcineva…e doar un plagiat!
    Cu adevarat eu m-am indoit mereu de natura sa umana, desi el chiar exista si a fost al meu, mai simplu mi-ar fi sa va spun ca e, nu doar un om ci mai degraba, o stare si un simbol.
    …cred acum ca mi s-a intamplat sa traiesc povestea aceea veche a sufletelor pereche, murmur adesea in mine insami psihi mou, agapi mou si stiu ca am sa-l iubesc mereu iar pentru fericirea acestui om, sa fie bine inteles, am puterea sa merg desculta…pana la capatul pamantului.

    Dragos, nu exista iubiri imposibile, ci poate doar neimplinite, nu-i asa!? Sa-ti spun ca sunt bucuroasa pentru ceea ce ai trait n-as putea, stiu bine cat ti-a dat, stiu si mai bine ce a amputat, dar pot sa-ti spun ca odata ce-ai aflat ca exista se naste in tine credinta de netagaduit ca poti cutreierea tot cerul si pamantul fara sa simti zadarnicia…

Leave a Reply