Crescuţi cu zăhărelul

Nu vreau să fiu alarmist şi să dau crezare statisticilor care spun că 30% din populaţia adultă a României suferă de obezitate, dar e suficient să deschizi bine ochii pe stradă ca să vezi că românilor le place să mânânce cam mult şi cam prost. N-or fi chiar o treime din ei obezi, dar supraponderali sunt, cu siguranţă, chiar mai mulţi decât atât.

“Grasă şi frumoasă” e o expresie cu tradiţie la noi, după cum tradiţional este şi complimentul “te-ai împlinit, se vede că o duci bine”. Adevărul este că, din păcate, persoanele supraponderale n-o duc deloc bine, ci îşi cumpără cu fiecare kilogram în plus câte un nou bilet la loteria câtorva tipuri de cancer sau la ruleta bolilor cronice precum diabetul de tip II, hipertensiunea arterială şi bolile cardiovasculare. Adăugaţi la asta problemele respiratorii, pe cele articulare şi pe cele psihologice şi aveţi tabloul cavsi-complet al vieţii grase şi deloc frumoase pentru care se pregătesc cei care au uitat că nu trăim pentru a mânca, ci mâncăm pentru a trăi.

Din când în când guvernanţii îşi strâng bine cureaua în jurul pântecelor încăpătoare, îşi încheie cu greu sacourile XXL şi se dau de ceasul morţii în legătură cu problemele de alimentaţie ale românilor. Apoi inventează taxa pe junk-food, bifează problema şi trec la legiferarea altor năzbâtii, să nu cumva să simtă ţara că şede neguvernată.

Am mai spus-o şi îmi face plăcere să mă repet: taxa pe junk-food nu rezolvă absolut nimic. Orice economist ştie că mâncarea proastă, ca şi ţigările şi băutura, sunt produse cu consum inelastic: oricât le-ai taxa, consumul nu scade. Cresc doar contribuţiile la buget. Slabă consolare pentru sistemul sanitar, care trebuie să asigure, la sfârşitul petrecerii, tratamentul pentru toate bolile produse de aceste consumuri excesive.

Ca şi ţigările şi alcoolul, mâncarea proastă şi mâncatul în prostie dau dependenţă, aşa că e o naivitate să crezi că se poate lupta împotriva lor cu instrumente fiscale. Dependenţa despre care vorbesc nu e o metaforă, e o afecţiune cronică, iar cauzele ei se găsesc nu de puţine ori în copilărie.

Suntem educaţi de mici să mâncăm tot, să nu lăsăm nimic în farfurie, iar asta are consecinţe devastatoare asupra sănătăţii noastre. Ne obişnuim să nu luăm în seamă simţul intern al saţietăţii, care ne spune când am mâncat destul, sau învăţăm să ne păcălim propriul corp: înfulecăm repede ca să nu apuce hipotalamusul să tragă alarma de “prea plin”.

Suntem hrăniţi încă de mici cu multă sare, cu grăsimi şi cu prăjeli, iar asta ne formează gustul: mâncarea sănătoasă ajunge să ni se pară fadă. Aurora Liiceanu a explicat foarte plastic acest fenomen în cadrul unei dezbateri despre obezitate pe care am moderat-o acum ceva vreme: ne place să mâncăm ceea ce am mâncat în copilărie; dacă părinţii noştri ne-ar servi piure de gândaci în fiecare zi pe post de desert, am ajunge să considerăm piureul de gândaci cea mai mare delicatesă culinară.

Dintre toate greşelile pe care părinţii le fac în educaţia culinară a copiilor, cea mai nefastă mi se pare abuzul de zahăr. Copiii sunt învăţaţi să mânânce dulciuri de mai multe ori în fiecare zi şi nu sunt puţini părinţii care, din lipsă de timp, de minte sau de suflet, le oferă copiilor lor dulciuri în loc de afecţiune. Desertul de casă, ciocolata din geantă, bomboanele din buzunar, sucurile îmbuteliate şi dulciurile ambalate devin astfel o obişnuinţă zilnică, pe care o învăţăm în copilărie şi de care unii dintre noi nu se mai eliberează niciodată.

Zahărul rafinat este un drog anestezic al cărui mecanism adictiv este similar cu cel al alcoolului sau cel al cocainei. Ştiţi foarte bine că un baton de ciocolată sau o cutie de îngheţată vă fac “să vă simţiti mai bine”. Acesta este motivul pentru care cei care încearcă să consume mai puţin zahăr trec printr-un adevărat sevraj.

În România, consumul anual de zahăr s-a menţinut la acelaşi nivel în ultimii 20 de ani.

“Micşorarea numărului de consumatori a fost compensată de cantitatea mai mare de zahăr pe cap de locuitor”

explică Gheorghe Bejan, Director Executiv al Patronatului Zahărului din Romania, citat de SmartFinancial.ro. Aşadar, în vreme ce populaţia României a scăzut cu 2 milioane de locuitori, consumul de zahăr a rămas neschimbat.

Ce-i de făcut? Eu cred că, dacă mâncatul nesănătos se învaţă în copilărie, aici trebuie intervenit pentru a putea schimba cu adevărat ceva. Iar până când statul va introduce nişte ore de nutriţie în programa şcolară, fiecare părinte se poate întreba dacă nu cumva îşi programează încă de pe acum copilul pentru afecţiunile care îi vor scurta viaţa de om mare.

:: Elle, august 2010

  1. Buna Dragos,

    Marile schimbari, incep cu micile schimbari de atitudine si educatie pe toate planurile. Provocarea este cum deschizi mintea unui om in asa fel incat sa constientizeze ca si prin simplu gest al mancarii, el isi influenteaza intreaga sanatate a ‘vietii’ lui si a celor din jurul lui? Solutii?

    Toate cele bune,

  2. Am fost dintotdeauna slaba. Nimic anormal pentru parintii mei care isi aminteau ca si ei au avut aceeasi constitutie cand erau copii. Ca urmare, am mancat moderat si cat am simtit eu nevoia. Dar ceilalti n-au fost mereu la fel de amabili. Asistentele medicale din scoli m-au sfatuit sa pun mana sa mananc pentru ca probabil (fara vreo analiza constatatoare) sunt anemica, ba chiar i-au spus si mamei ca ele “m-ar indopa ca pe gaste” (pentru ca nu exista ‘asa e ea’, trebuie sa fie mai grasa). Au sugerat sa mananc multa carne pentru a combate presupusa anemie. Orice vecina, doamna, cunostiinta spunea acelasi lucru: “tu cand te faci grasa si frumoasa?” si o sfatuiau pe mama insistent sa ma ingrase obligandu-ma sa mananc mult. Acum vreo 3 ani niste analize de rutina au dovedit ca am un organism care adora (genetic) sa produca mult colesterol (undeva in jur de 350, cand valoarea normala e maxim 200). I-am multumit mamei ca in toti acesti ani, inconstient, a impus un regim alimentar sanatos, normal, fara excese de vreun fel, care acum mi-a permis sa renunt fara probleme la alimentele care favorizeaza blestematul de colesterol.

    Romanul si mancarea sunt prieteni buni. Cea mai frumoasa pasare e porcul si tot ce-i binecuvantat cu untura sau smantana e sfant. Etalonul frumusetii este rotunjor, sa aiba omul pe ce pune mana. Iar mai nou, se duce copilul la fast-food in weekend sau pentru recompensare. Miscare? Numai sa se certe cu vecinul, cu pasagerii din autobuz, cu soferii in trafic. Atunci se gesticuleaza si se antreneaza muschii limbii. Va fi greu sa se schimbe obiceiurile, foarte greu.

  3. In primul rand, daca mananci din cand in cand ceva junk-food de pofta nu se intampla nimic. In rest, toate sunt precum le-ai spus si tu. Masura este luata fara prea mari eforturi de gandire. Ma uit la preturile celor din UE sau America pe siteurile de profil junk-food. In America spre exemplu ai o “galeata” imensa de hot wings la numai 3$. Nu mai detaliez, ideea fiindca acolo se practica preturi mici pentru cantitati gigantice. Deci se poate ! Se poate practica accesibilitatea si se poate gandi ca e decizia fiecarui om daca se indoapa in junk-food pana da coltu’ sau alege sa fie responsabil si eventual sa cumpere vreun meniu asa de…gust. Revenind la noi in Romanica noastra, preturile erau deja scumpe dinaintea modificarii lor, iar acum pretul a devenit din nou mare odata cu cresterea TVA. Asa ca produsele astea de “gunoi” devin acum niste chestii…de lux pentru care poate unii strang o saptamana intreaga ca sa iasa in weekend la un KFC. Asta se numeste impozit pe prostie. Am mai spus-o si o voi repeta mereu: oricat de scumpe ar fi tigarile, bautura si asa mai departe, romanul tot se va screme cumva sa le aibe pe masa. Cu o mentalitate ca “lasa ba ca merge asa” nu vom rezolva nimic. Corect ar fi sa fim revoltati pentru cea mai mica neregula ce se petrece in tara asta. Si acum te las pentru ca trebuie sa-mi verific economiile pentru un ..KFC de pofta.

  4. A, si mai e si indemnul acela pentru gravide:

    Trebuie sa te hranesti pentru doi !

    (De parca mamele de gemeni ar trebui sa manance pentru trei, iar mamele de tripleti… faceti voi scocoteala !)

    Daca le zici binevoitorilor ca necesarul de hrana suplimentara al unei gravide in primul trimestru de sarcina este de UN FRUCT PE ZI (in plus fata de mesele obisnuite, se intelege) te-ai ales c-o stampila nefavorabila !

  5. pe langa cele expuse mai sus, cu care sunt de acord total, as vrea sa atrag atentia asupra analogiei hrana-recompensa. de mici suntem stimulati cu prajiturele, bombone,e ciocolata, etc. mai ales acum, cand planuiesc sa devin mama, realizez cat de mult ma afecteaza acest obicei. daca sunt trista, imi iau o colcolata, daca sunt fericita, ma rasfat cu o ciocolata, si asa mai departe. voi face tot posibilul sa nu creez aceasta legatura in mintea copiilor mei.

    ps: titlul articolului m-a dus negresit cu gandul la bubico:)) daca continuam asa, putem sa ne aruncam singuri de pe geamul de la tren:))

  6. Am ezitat inainte de a comenta, dar imi e destul de greu sa tac la acest subiect, fiind unul extrem de delicat pentru mine.
    Cand eram copil, eram oarecum slaba. Apoi am inceput sa am probleme. Hormonale, evident. Am luat in greutate 40 de kilograme in cateva luni, mare parte din ele din cauza unor tratamente gresite prescrise de mari experti endocrinologi, diabetologi sau ginecologi. Intre timp am inceput sa am si alte probleme, ajungand la operatie si la transfuzii de sange din cauza anemiei.
    Acum, daca tratez problemele care m-ar putea ajuta sa slabesc, dau in alte probleme. Si iata cercul vicios.
    Am un regim de viata sanatos, am facut si fac sport si mananc in jur de 1000 de calorii pe zi. Cu toate astea, mi s-a spus tot de catre medici ca nu voi slabi niciodata asa, ci doar rezolvand problemele de sanatate.
    Si aici ajung la motivul pentru care acest subiect e unul delicat – de fiecare data cand vedem pe cineva supraponderal, avem tendinta de a presupune (poate ueori gresit?) ca este vorba despre o problema de alimentatie sau de lipsa de miscare si de a judeca dupa aparente. Nu o data mi s-a intamplat sa mi se zica pe strada, sa ma las de mancat. Sau sa fiu “catalogata” drept lenesa, mancacioasa, si muuulte alte apelative. Avem tendinta de a fi extrem de intransigenti cu cei care sunt… altfel decat noi.
    Si uite cum, pe langa “traumele” lasate de toate problemele de sanatate, plus cele lasate de imaginea mea supradimensionata intr-atat in cateva luni, sunt oarecum nevoita sa inghit zi de zi comentarii dureroase.
    Mai departe de asta, da, sunt de acord ca e nevoie de mai multa educatie, ca e nevoie de un sistem medical mai bun, ca e nevoie de ore de nutritie in scoli, ca e nevoie chiar sa acceptam ideea ca a merge la psiholog nu e un lucru rau. Din contra, cred ca daca ne-am rezolva problemele de ordin psihologic, nu am mai simti nevoia nici de recompense alimentare, nici de zahar in exces, si nici nu am transmite mai departe “anomaliile” noastre copiilor nostri.
    Acestea fiind spuse, poate ca dupa aceasta confesiune a unei persoane obeze, data viitoare cand veti intalni o persoana supraponderala, va veti gandi sa o acceptati asa cum este in loc sa o judecati, ajutand-o astfel sa se accepte la randul ei si sa se iubeasca si sa se pretuiasca, si, astfel, sa considere ca merita sa se hraneasca sanatos si sa duca o viata plina de armonie…
    Cred ca acceptarea este raspunsul la multe din problemele omenirii, iar noi, ca natie, avem o mare tendinta de a judeca in loc de a accepta…

  7. Da, si eu vreau sa intervin in spiritul comentariului de mai sus. Dragos are dreptate si felul in care se mananca acum e complet lipsit de ratiune si periculos. Iar apucaturile din copilarie (prajeli, grasimi, multe dulciuri) cu care venim la masa sunt si ele, de cele mai multe ori, complet eronate.

    In orice caz, abordarea semi-nazista, accentul covarsitor pe “estetic” in defavoarea lui “sanatos” si felul in care sunt tratate persoanele supraponderale in societate (apropo, grasa si frumoasa o fi fost valabil acum 100 de ani, pentru ca mie acum mi se pare exact pe dos valorizarea) mentin acest cerc vicios, cu multi, multi oameni care trateaza prin abuzul de mancare o carenta eminamente emotionala.

    Si tocmai pentru ca vorbim de o dependenta si pentru ca stigmatizarea o mentine, e importanta si partea de acceptare, toleranta si incurajare constructiva in combaterea ei.

  8. era odata o fetita a carei mama a vrut sa o trateze ca pe un om mare care se poate descurca singur. si in incercarea de a face asta, a renuntat la rutina de a o chema pe fetita la masa unde, pana atunci, trebuia sa astepte sa ii puna mama in farfurie mancarea. nu s-a gandit ca astfel o priveaza de un simplu gest matern. gest care facut la timp, ar fi prevenit ca fetita ajunsa om-mare sa se refugieze in mancare pentru a-si consola supararile.

    deci, nici nu e vorba intotdeauna de dulciuri..

  9. Interesant subiectul. In comparatie cu alte popoare (ex. poporul rus) educatia sportiva la romani este la inceput. Discutam cu o persoana care avea o sala de sport in Rusia si spunea ca sportul este o cultura nationala la ei si ca exista foarte multe facilitati pentru a face sport. Cred ca nu esate suficient sa ai un regim bine stabilit si corect daca nu este asociat cu miscarea.
    Ne-am obisnuit foarte repede sa mancam ce da bine ochiului si are gust placut fara sa mai tinem cont de continut si cantitate.

    Nu cumva cererea la tigari este inelastica si nu elastica? Cred ca te refereai la faptul ca cererea ramane constanta la modificarea pretului.

  10. S-ar putea sa fie ca la masini si imobiliare:ne imbuibam ca nu am avut ce manca inainte.Nu avem nevoie de un acoperis,ci de numele nostru pe usa.Copil fiind si eu mancam tot ce era in farfurie,dar mama nu ne umplea farfuria.Si faceam multa miscare.Nu aveam internet,calculator.Totul era real,nimic virtual.Inclusiv cafteala,pumni,ochi vineti…Cand om vedea la televizor in ore de maxima audienta antireclama la McDonald’s,cartofi prajiti cu gust de plastic,iaurt cu gust de orice mai putin de iaurt,atunci s-ar putea sa mai avem o sansa.Ce e cat de cat sanatos,are eticheta BIO si e scump de mori.In rest…otrava ieftina.Am cerut cuiva o tigara si m-a servit zambind:Moarte dau la toata lumea.

  11. @Oana de acord cu tine, generalizările şi judecăţile pripite nu ajută pe nimeni. Departe de mine intenţia de a stigmatiza persoanele supraponderale. Problema mea sunt până la urmă obiceiurile alimentare şi efectele lor asupra sănătăţii, nu asupra aspectului exterior.

    @Ciprian, mea culpa. Consumul e inelastic (nu produsele sunt elastice, cum scrisesem eu). Cererea rămâne constantă chiar dacă veniturile sau preţul variază.

  12. Fiind baiet, mincam zilnic zahar cubic. Aveam tot timpul buzunarele pline iar atunci cind rezerva se apropia de sfarsit intram in alerta. Au incercat ai mei sa ascunda cubuletele miraculoase insa nu aveau nici o sansa, eram un mic detector de substanta cristalina. Acestea toate au incetat intr-o zi. Sunt ani de-atunci. Astazi nici tortul miresei nu ma mai ispiteste oricit ar fi el de supraetajat. Mi-am facut norma si am ramas un om …normal.

  13. Pentru ca uneori nu avem cuvintele la noi, dar mai ales pentru ca lumea a produs sociologi :), as dori sa atrag atentia asupra unui concept asimilat si dezvoltat de un teoretician francez, Pierre Bourdieu. Cred cu tarie ca termenul sau de habitus insumeaza cel mai bine atitudinea romanilor fata de mancare. Mai precis, Bourdieu defineste habitusul ca o structura internalizata care determina modul in care individul se poarta si reactioneaza in spatiul social; este ca o a doua natura, un impuls care ne ajuta in luarea de decizii; poate cel mai important e ca acest habitus este acea sensibilitate dobandita din familie (cei 7 ani de acasa). De-a lungul vietii, datorita modului in care am fost crescuti, decidem, excludem ori acceptam anumite obiceiuri. Asa cum reiese si din comentarii, parintii te invata sa mananci gras, dulce pentru a deveni grasa si frumoasa. Interesanta este asocierea de acum inainte cu clasa. Majoritatea celor care au obiceiuri alimentare proaste fac parte din clase muncitoare ori de mijloc inferioara. Banii nu cumpara sanatatea, dar cu siguranta fac accesul la informatie, prin educatie, mai usor. Poate cel mai elocvent exemplu este painea. Mergeti in supermarketuri si faceti mica voastra cercetare: cati la suta cumpara paine alba, cati paine neagra, cati paine cu seminte de dovleac, s.a.m.d, dar mai important intrebati, daca sunteti mai indrazneti profesia cumparatorului. Rezultatele vor confirma cele mentionate mai sus.
    Evident ca trebuie sa luam in considerare austeritatea din timpul comunismului, imposibilitatea romanului de a avea mereu masa plina si dorinta lui de a compensa pentru aceasta deficienta culinara.
    Fast-food-ul nu este in esenta sa ceva negativ (vezi ideea de fast-food in India, China – mancare sanatoasa, pe fuga, impachetata intr-un mod cat mai eficace pentru a nu impiedica miscarea rapida; este in esenta solutia gasita de timpul global). Problema intervine insa in momentul in care tarile post-socialiste adopta fast-food-ul de tip American, destinat in esenta unui grup cu resurse financiare reduse, nepasator de comportamentul culinar.

  14. Ai pus punctul pe i: si cultura noastra ne indica ce si cum mancam si este greu sa faci ceva altfel decat majoritatea. Iti trebuie multa vointa.
    La un moment dat m-am socat cand am auzit la televizor de la un fel de nutritionist ca poti fi dependent de zahar (chiar am inceput sa ma gandesc ca as putea sa am asta) asa ca acum fac “pauze de dulce” :))

Leave a Reply