Prima noapte la urgenta

(am scris la cald, va rog sa iertati lipsa diacriticelor si forma frazei)

Adevarul e ca ma temeam de prima confruntare cu pacientii in carne si oase. La primul curs teoretic, doctorul Oprita, seful UPU SMURD (Unitatea de Primiri Urgente a Serviciului Mobil de Urgenta, Resuscitare si Descarcerare) Bucuresti, ne-a avertizat ca e posibil sa nu trecem de testul acesta, dar ne-a si linistit: pentru ei, ne-a spus, e suficient si faptul ca ne-am familiarizat cu protocoalele de prim ajutor si ca vom sti, totusi, intr-o situatie de urgenta ce sa facem si, mai ales, ce sa nu facem.

N-am avut niciodata o relatie buna cu sangele, cu bubele, cu secretiile, dar am invatat sa-mi controlez reactiile sau cel putin sa incerc s-o fac. Pe de alta parte, nu intalnesc la tot pasul sangerari, varsaturi, icontinenta urinara, asa ca habar n-aveam cat de bine sau cat de prost tolerez aceste intamplari biologice. O mare problema pentru mine sunt, apoi, mirosurile – chiar si cateva picaturi de parfum dulceag si ieftin sunt suficiente ca sa-mi provoace putina greata, ce sa mai zic de mirosurile cu adevarat respingatoare. Un motiv in plus sa privesc temator prima mea garda la UPU Floreasca.

Inarmat cu deviza “Naturalia non sunt turpia”, mi-am luat totusi inima in dinti, am imbracat tricoul verde de voluntar si am pornit sa-mi testez limitele.

Cineva acolo sus a vrut, pesemne, sa-mi faca pe plac si a hotarat o garda destul de usoara, fara politraume, ci mai mult cu intoxicatii (alcool, medicamente, tentative de suicid, droguri), asa ca am avut parte de destule zemuri si mirosuri “naturale”. Un pacient in particular, probabil dependent de metadona, dar pe care un mix de somnifere si alcool il agita peste masura si il facea de necontrolat, mi-a adus aminte de poemul lui Baudelaire:

Isi desfacea, asemeni unei femei obscene
Picioarele si, puhav de venin,
Nepasator si cinic isi deschidea alene
Ranjitul pantec de miasme plin

O prima surpriza in noaptea care tocmai s-a incheiat a fost sa descopar ca si intre asistentii cu experienta exista unii care mai au reactii viscerale in fata diverselor forme de exteriorizare a secretiilor, dar ca si ei isi controleaza aceste reactii, astfel incat isi pot duce treaba la bun sfarsit. Fata incremeneste intr-o grimasa, dar mana continua, la fel de sigura, sa prinda o linie, sa introduca o sonda, sa tina un lighean, sa lege o fasa.

Nu vreau sa intru in detalii, o sa spun doar ca am avut parte de meniul complet de “turpitudini” si ca nimic nu mi s-a mai parut de neprivit. Am urmarit indeaproape doua lavaje gastrice ale unor paciente care incercasera sa se sinucida si m-am gandit ca, mai inainte de a fi egali in fata mortii, suntem cu totii egali in fata reflexului de voma.

Cu adevarat “tari” si greu de digerat mi s-au parut reactiile unora dintre acesti pacienti. Am auzit injuraturi mai scabroase decat varsaturile acelorasi personaje si amenintari pe langa care violenta sangerarilor acute palea. Medicii, paramedicii si asistentii au parte zi de zi si noapte de noapte de acest cor al nerecunostintei si s-au obisnuit cu el, asa cum s-au obisnuit cu nenumaratele neajunsuri ale sistemului medical din Romania. Mie, insa, abia acest spectacol mi s-a parut cu adevarat dezgustator si am ramas de cateva ori inmarmurit in fata rautatii dezgolite a acestor semeni ai mei.

Cu atat mai mult, m-a impresionat in acest peisaj figura doctorului Olteanu, de-o bunatate exemplara. Chiar si cand unul dintre pacienti innebunise cu delirul lui psihotic tot salonul, doctorul Olteanu avea inca rabdare sa-l roage cu o voce calda, dar ferma, aproape paterna, sa se potoleasca. Si nu o data, ci de zeci si zeci de ori. Iar vocea isi facea de fiecare data efectul, mai puternica decat un sedativ. “Imi mai zice nevasta-mea cateodata: Daca-ti mai lasi barba asta alba sa creasca, data viitoare cand o sa cobori din elicopter, asa implinit si imbracat in rosu, o sa zica lumea ca a venit Mos Craciun.”, povesteste hitru doctorul. Adevarul e ca, dincolo de asemanarea fizica, n-are cum sa nu te frapeze bonomia pe care doctorul Olteanu a imprumutat-o din personalitatea Mosului.

De altfel, toti cei pe care i-am cunoscut in noaptea asta sunt oameni speciali, facuti din alt aluat decat noi, ceilalti. Nu stiu cum sa fac sa evit cliseul, asa ca o sa va rog sa mi-l ingaduiti – chiar si in spatele unor mutre morocanoase, al unor priviri obosite, al unor replici severe, sub halatul lucratorilor de la UPU SMURD se simte falfaitul unor aripi.

  1. Buna, Dragos,
    Am citit randurile tale scrise “la cald” 🙂 cu sufletul la gura. Nu-mi vine sa cred ca deja au trecut 3 luni (parca…?) de cand anuntai demararea acestei initiative minunate. Toti prietenii si cunoscutii mei stiu ca am aflat, la un moment dat, ca as fi avut posibilitatea sa fac voluntariat pentru SMURD dar ca, din cauza serviciului, a trebuit sa renunt la idee pentru ca nu puteam participa la instruiri…
    Sper ca acest articol sa fie primul dintr-o lunga si interesanta serie. Si mai sper ca, cine stie, la un moment dat, sa se gaseasca o metoda de instruire si pentru noi astia, care muncim 5 zile pe saptamana, dar care avem seri si sfarsituri de saptamana disponibile. Sa ne ajute ingerii sa devenim ingeri…
    Pana una alta, multumesc pentru ca pot macar citi despre desfasurarea acestui proiect.
    Toate cele bune!

  2. ft frumos! esti norocos ca ai putut sa ai o asemenea experienta. poate daca am face-o mai multi, n-am mai sari asa de repede sa dam verdicte si sa plasam judecati cu privire la doctorii nostri.

  3. Felicitari pentru ca poti.Pentru depasirea cu succes a limitelor proprii si pentru puterea de a mai gasi loc unui vers in asemenea conditii.Si pentru ca ai ramas acolo pana dimineata.Si pentru ca ne arati ca mai exista oameni care fac asta dezinteresat.Mai fac unii voluntariat,dar au nevoie sa dea bine la CV, ca sa poata pleca sa studieze “afara”..Intr-o lume a interesului propriu generalizat, asemenea gesturi sunt chiar ca oxigenul acela, care vine pe furtun… O calduroasa strangere de mana.Bravo.

  4. toata copilaria am impartit curtea cu o batrana alcoolica si bolnava care a murit intr-un final cand aveam eu 19 ani.
    avea la activ cred ca 15 operatii de hernie. plus alte probleme legate de consumul de alcool si traiul ei auster. am fost nevoita de multe ori sa raspund chemarilor ei cand nu se simtea bine. mergeam sa ii verific tensiunea, sa ii dau medicamentele si eventual sa chem ambulanta. uneori o gaseam cazuta pe podea si trebuia sa o ridic.
    imi era foarte mila de ea, dar in acelasi timp ma simteam extrem de vinovata pentru dezgustul pe care mi-l provocau privirea ei disperata si vesnicul iz de otet pe care il emana. aproape mi se intorcea stomacul pe dos cand ii dadeam sa manace cu lingura dintr-o strachina urata de tabla. starea ei mi se parea groaznica decadere, asa cazuta la pat, murdara si cu privirea pierduta. am reusit cu greu sa trec peste dezgust si sa fac ce trebuia facut. si ma gandeam ca nu ar fi ajuns asa daca i-ar fi pasat cuiva la timp de ea.
    nu reusesc sa imi dau seama de ce avem reactiile astea. pe de alta parte, ne ingrijim copiii ani de zile fara sa strambam din nas la “cele naturale”.

  5. O initiativa laudabila, frumos.
    Te-as ruga sa imi trimiti un site unde sa ma informez in legatura cu programul acesta, doresc sa fac voluntariat in sistemul medical. Despre programul la care participi tu nu am informatii. M-ar interesa deasemenea daca exista vreo limita de varsta pentru program.
    Mersi si la mai mare!

  6. Ma bucur(enci) pentru inceperea acestui program. Ma bucur pentru ca odata cu anuntarea/popularizarea acestui program de voluntariat de catre tine am gasit o cale de a-mi implini visul. Totodata…, imi pare foarte rau ca nu am facut parte din “cei alesi”. Dar… asta nu a insemnat ca am abandonat calea. Am gasit “puntea de legatura”…, am intrat in lista de asteptare…, si singura mea speranta se leaga de faptul ca in momentul in care voi fi contactat sa mai fiu disponibil pentru inceperea cursurilor. Este ceva ce-mi doresc foarte mult…, dar este totodata ceva caruia am certitudinea ca-ti trebuie “timp” la dispozitie. Vom vedea… ce se va intampla in viitor!

    @Laura
    @Lorentz
    De doriti… va pot spune calea ce am urmat!

  7. 🙂 mi-am amintit de prima mea noapte la urgenta, nu tocmai usoara. Parca simt si acum un pic din emotia studentului in care se amesteca neputinta de a ajuta (pe cat mi-as fi dorit) si inspiratia data de “aripile” celor care au fost si sunt si acum modele.

  8. Buna seara!

    Am citit cu nerabdare ce ai scris despre aceasta experienta si ma intreb daca as fi rezistat, fiind acolo…Imi pare rau ca nu am avut ocazia sa aflu cat de mult pot ajuta, in conditiile pe care le descrii si sper sa am ocazia (macar) sa invat ce se poate face in cazuri de urgenta.
    Felicitari celor de la SMURD, ma inclin in fata lor!

  9. nici o noapte la urgenta nu este usoara.ca sa poti face serviciul asta iti trebuie inima, suflet, tarie de caracter, toleranta si multa vointa.
    tot respectul celor care doresc sa faca aceasta meserie

  10. cum pot face si eu voluntariat la SMURD?care este varsta pt a face?eu vreau sa fac scoala de asisteni medicale.te rog astept un raspuns.multumesc mult

  11. Buna seara.
    Sunt eleva in anul II la Scoala Postliceala Sanitara Fundeni.Fac voluntariat la Spitalul Sf. Pantelimon dar visez de mult sa fiu voluntar SMURD.Pana acum nu am reusit sa iau legatura cu nimeni care ar putea sa ma indrume.Ma puteti ajuta cu niste informatii legate de acest program?
    Va multumesc.

  12. dragos bucurenci

    @Alexandra – Cel mai bine ar fi să te adresezi celor de la SMURD. Decizia de a organiza noi sesiuni de voluntariat le aparţine în întregime. Îmi imaginez că, dacă vor primi multe cereri, cei de la SMURD Bucureşti vor lua în considerare redeschiderea programului pentru voluntarii nemedicali.

Leave a Reply to Andreea Vasile Cancel Reply