La camera de gardă, noaptea în special, pacienţii necooperanţi sunt mai degrabă regula decât excepţia, iar buna cuviinţă şi recunoştinţa sunt adevărate rarităţi. Aşa că bătrânica pe care a adus-o ieri seară o ambulanţă din Rahova i-a luminat pe toţi, doctori şi asistenţi deopotrivă.
Ce s-a-ntâmplat, mamaie, ce te supără?
Ce să se-ntâmple? Biata femeie băuse o gură de insecticid, pe care-l ţinea în sticle vechi de sana şi despre care a crezut că e lapte. Venise frântă acasă după ce făcuse un ultim drum pe la o vecină răcită ca s-o tragă, să-i pună ventuze. Fiolele de insecticid le dizolvase mai demult în sticle de sana, aşa că, atunci când a întins mâna obosită după sticla de lapte, nu s-a uitat atent şi nu şi-a dat seama că lichidul alburiu era, de fapt, otravă.
Mamaie, trebuie să-ţi facem o operaţie pentru care avem nevoie şi de ajutorul matale. Îţi facem un lavaj gastric, ca să-ţi scoatem otrava din stomac. O să-ţi băgăm un furtun pe nas şi trebuie să-l înghiţi ca pe o macaroană până ajunge în stomac. N-o să fie foarte plăcut, dar trebuie să faci asta, e pentru binele matale.
Când a auzit una ca asta, bătrânica s-a compus deodată şi a declarat ritos:
Maică, dacă trebuie, mai încape discuţie? Am venit acilea, ce ştiţi că trebe să-mi faceţi, aia fac. Păi mai stau eu să mă tocmesc după ce-am păţit ce-am păţit!? Să vă dea Dumnezeu sănătate, doamna doctor, şi să vă faceţi treaba! Io n-am venit să mă tocmesc cu dumneavoastră.
A fost cel mai calm şi mai uşor lavaj gastric pe care l-am văzut până acum. Pacienta şi-a ţinut firea cu o dârzenie venită parcă din alte vremuri şi din altă lume. Ba a mai şi glumit cu doctorii fără să se sinchisească de furtunul care-i ieşea pe nas.
La un moment dat cred că mi-a surprins o privire compătimitoare, pentru că s-a uitat la mine şi mi-a spus, cu un zâmbet şiret în colţul gurii:
Asta e, maică, când e ca să ţi se-ntâmple… Parcă mai poţi să zici ceva?
Cred ca – aproape fara exceptie – in fata bolii sau a oricarui tip de accident care aduce un om in spital cei care ne dau lectii adevarate de viata sunt batranii.
Cei pe care ii ocolim grabiti, cei despre care credem ca nu mai au nimic de oferit si pe care, din pacate din ce in ce mai des, aproape ca i-am vrea plecati dintre noi. In vreme ce toate aceste ganduri ale noastre si comportamentele care le insotesc ne vorbesc mai degraba despre propriile neputinte decat despre conditia lor, varstnicii inca mai au resurse sa (ne) inteleaga. O ironie subtila a confruntarii dintre tinerete si batranete!
Avem multe de invatat de la oamenii astia simpli!
pe mine ma deranjeaza ca unii sunt tratati cu indiferenta… si ca personalul din unele spitale iti vorbeste de parca ai fi ultimul om.
Nemaipomenit! Oameni frumosi cu suflet minunat si mintea deschisa… Multumim ca ai impartit aceasta poveste.
Dragos, am vazut aseara cate ore (da oameni buni, ore intregi) ai petrecut in camera de primiri urgente si vreau sa-ti spun ca-s putini ca tine. Felicitari din toata inima mea de apartinator al unui bolnav internat azi noapte cu un diagnostic greu de scris si mai ales greu de dus pe picioare!
mulţumesc, nina, şi-mi pare rău pentru ruda ta. sper să găseşti puterea să treci prin această încercare.
dar să ştii că, pe lângă doctorii şi asistenţii care fac şi câte două-trei gărzi pe săptămână, eu nu simt că fac mare lucru. le sunt recunoscător că mă primesc în universul lor şi că mă lasă să-i ajut şi să-i privesc. mi se pare incredibil că, în tot stress-ul în care lucrează, reuşesc să nu uite să rămână oameni. e adevărat că deseori încearcă să se refugieze din faţa suferinţei în spatele cinismului şi al sarcasmului, dar fragilitatea câte unui pacient sau neputinţa lor de a interveni în cazul altora îi aduce repede cu picioarele pe pământ şi îi văd cum se topesc într-un zâmbet cald şi o vorbă bună. iar momentele astea, crede-mă, sunt de nepreţuit.
O poveste frumoasa. Am tot ascultat celalalt gen, horrorul medical. Cu medici care iau spaga dupa ce o cer, cu medici incompetenti si cu suflete de sezon, dar si cu tigani care-ti “frig” o directa daca nu procedezi cum scrie in manualul medical tiganesc.
Va multulesc si eu pentru aceasta particica de suflet.Batranii sunt din punctul meu de vedere comoara unei familii.Eu am pierdut acum trei luni comoara cea mai de pret a familiei mele, bunica mea. S-a stins in spital.Dupa eternul text ”ce mai doriti la varsta aceasta?” – 94 ani, pot spune ca a castigat batalia demnitatii, fiind constienta si blanda pana la sfarsit, parca in ciuda asistentei medicale care cu doua zile inaitea mortii ei declara in mijlocul salonului plin de batrani bolnavi si insotitori ca nu suporta sa lucreze la neurologie, ca spitalul se transforma in azil de batrani si ca ea nu mai suporta sa aiba grija de ei si abia asteapta sa se mute cu serviciul.Cred ca asta spune tot.
Scuze pentru cele doua greseli.E un subiect care inca doare si provoaca lacrimi.