Când am citit prima dată textul Mirunei mi-au dat lacrimile. Mi-a fost drag de ea că a avut curajul să pună pe hârtie gânduri pe care cei mai mulţi dintre cei care pleacă din ţară le păstrează îndeobşte pentru ei. Nu e doar un text extraordinar de bine scris, e un text îngrozitor de sincer, într-un fel în care numai oamenii care se iubesc au voie să fie sinceri unii cu alţii.
Am umblat prin București în vara asta ca o apucată. Voiam să-l respir și să-l simt într-o mie de feluri. Iubesc locul ăsta, dar nu pot să pretind că peisajul nu e dezolant. Că nu văd toate gheretele slute de plastic care au împânzit orașul, toate gunoaiele de sub balcoane și ferestre. Că nu am senzația că mulți prieteni se plâng fără să facă nimic ca să schimbe ceva. Că nu mă simt norocoasă că am scăpat de aici, că mi-e rușine că mă gândesc la asta de câte ori sunt la un pas să-mi rup gâtul în vreun canal nesemnalizat sau vreo piatră proptită pieziș în mijlocul asfaltului.
Ezit să las gândul ăsta scris. Nu vreau să fiu o detractoare. Mi-e dragă România într-un fel copleșitor, dureros, imposibil. Dar nu o (mai) simt ca pe casa mea. Ultimele luni de criză profundă, șomaj galopant și isterie fiscală îmi par desprinse dintr-un film de un absurd grotesc. E haos și e sărăcie și parcă toată lumea e la pândă, așteptând să se întâmple ceva. Orice. Și eu nu știu dacă aș mai putea să joc jocul ăsta până la epuizare.
Viața mea „de dincolo” e poate ceva mai sterilă, sigur nu vezi un film de Mungiu la fiecare colț, la fiecare cinci minute. E calmă, așezată, lipsită de încordare, încrâncenare, grabă fără rost sau disperare. M-am resemnat că o să port mereu cu mine o bucățică de nostalgie și una mai mare de dor.
Dar când mă gândesc la „acasă”, văd casa albă de pe malul râului, locuințele de turtă dulce, pistele de bicicletă, autostrăzile, calmul, rigoarea și bunăvoința oamenilor din jur. Aud liniște și am sentimentul că orice e posibil.
Ia-ţi un pahar cu apă, stai jos, trage aer în piept şi citeşte Retrovizoarele unui emigrant recent.
:: text: Decât o revistă
:: grafică: Ionuţ Rădulescu
frumos articol. naţionalismul e o ideologie adânc înrădăcinată în ortodoxism. iar ortodoxismul e aşa cum e.. dar, te uiţi la orient şi mulţumeşti lui dumnezeu ca te-ai născut în românia. sau te uiţi la occident şi atunci îţi blestemi ţara. acum depinde unde priveşti.. şi ce fel de om eşti, vrei să vezi partea plină sau goală a paharului?! pentru că trebuie să compari înainte să dai o definiţie..
în principiu viaţa în România e o aventură, pentru că România chiar este ţara tuturor posibilităţilor..
Eu zic ca sentimentele pentru tara nu dispar niciodata, indiferent de numarul de ani de cand ai plecat.
m-a impresionat articolul 🙂
in ultima vreme ideea de a pleca din Romania incepe sa prinda radacini in mintea mea… doar ca … momentan inca sunt la stadiul in care sper ca mai exista o speranta pt aceasta tara. e absurd, stiu! nu sunt nationalista, nu am fost niciodata. doar ca mi se pare sfasietor sa te desparti de locurile in care ti-ai petrecut copilaria, sa te desparti de familie, prieteni si de toate dragi tie.
imi place sa ascult si sa citesc povestile celor plecati in strainatate. ma impresioneaza relatarile lor.
Nici nu are cum sa dispara. Pamantul tau sunt radacinile. Mama. Si pe mama o purtam cu noi oriunde am fi. Unii dintre noi o asezam in suflet din gand si atunci nu mai doare atat, Dar pamantul nostru e pe talpile noastre oriunde ne-am duce. Daca tot pleci, e bine sa ai curat in camera sufletului pe care o inchizi. Deseori dorul nostru de tara e de altceva…
“Unde veti pleca straini veti fi, iar de va veti intoarce, tot straini veti ramane…”- sau ceva de genul. In iarna asta, beculetele de pe Kiseleff si globurile de la Universitate (trecand peste tenta kitschy) au facut sa planga multi oameni veniti in .ro de Sarbatori…dragut.
Am vrut de foarte multe ori sa plec in strainatate, cind eram mai mica, dar de fiecare data m-a oprit gindul ca ce las in urma este mult mai important decit lucrurile pe care ar fi urmat sa le descopar peste granita. In tara, insa, m-am confruntat cu ura si cu nenumarate piedici puse oamenilor corecti. Sa duci o viata normala aici este pura utopie, asta e concluzia mea la 25 de ani.
Avem complexe cu identitatea noastra nationala, si asta indiferent ca alegem sa emigram sau nu. Când aud fraze de genul “La noi la Românica”, “Noi românii suntem cei mai naspa”, “Ca la noi la nimeni”, nu pot decat sa ma gandesc ca avem nevoie de niste modele – altele decat Hagi, Nadia si Nastase – care sa ne dea niste un bobârnac de ingamfare, ca bine ne-ar prinde.
dureros…si culmea ca oamenii care iubesc romania isi iubesc si familia,copii,viitorul asa ca pleaca…cei indiferenti raman aici
ce bine ca’n Ardeal nu avem jungla din Bucuresti 🙂
Frumos scris, dar putin exagerat. Bucurestiul nu este atat de neprietenos si respingator. Pe de alta parte, nu putem trai toti in casute dulci pe malul raului, dar daca ai sansa asta e bine sa o faci.
@fumarel . nationalismul nu e o ideologie adanc inradacinata in ortodoxie, ci este coroana copacului demult inradacinat intr-o padure. Vezi alti nationalisti cu exprimare vehementa in lume.
Azi stateam la un ceai cu o prietena veche, plecata la studii in Danemarca. Nu ne mai vazuseram de un an si jumatate, asa ca ne-am intalnit sa recuperam. In mijlocul unei discutii despre Romania si Danemarca a spus:
“Danezii, dupa statistici, sunt printre cei mai fericiti oameni din lume. Eu nu cred ca sunt fericiti, ci doar satisfacuti. Confunda insa asta cu fericirea. Ce-i drept e ca viata-i usoara acolo. E usor sa traiesti in Danemarca si de cate ori vin in Romania imi dau seama cat de departe suntem de asa ceva.”
trebuie sa recunosc ca m-a inecat plansul de vreo doua ori pe parcursul textului.
mi-a amintit de sfarsitul lui martie 2010 cand mi-am condus sotul la aeroport sa ia avionul spre londra. eram insarcinata in 7 luni si habar nu aveam cand urma sa ne mai vedem. insa sotul a fost descurcaret, si-a gasit imediat un job bun si fix intr-o luna am zburat si eu, la limita.. o saptamana daca mai intarziam nu mai aveam voie sa zbor.
astfel am ajuns in minunata londra, spectaculoasa ca o femeie frumoasa, inteligenta si cultivata, simpla si sofisticata in acelasi timp. pe langa alte sentimente si senzatii care ma incercau, m-a apucat o furie teribila si un sentiment de nedreptate: ma intrebam cu ce am gresit eu sa ma nasc in anul 1986 in romania, si ce au facut englezii astia de au avut privilegiul sa se fi nascut aici. nu ma refer la natie, poti sa iti dai seama cu ochiul liber ce au facut ei diferit de sunt aici.. ma refer la oricare individ nascut in acelasi an cu mine, numai ca la alte coordonate geografice, mult mai norocoase…
uneori chiar mi se face dor de bucuresti. oricat mi-ar placea aici, e greu cand totul e nou si nu poti vorbi pe limba ta in cele mai banale situatii. mi-e dor defapt de sentimentul de familiaritate al bucurestiului sau al orasului natal, pe care le cunosteam ca in palme. si sunt furioasa ca tara mea nu m-a vrut, nu facea niciun efort sa ma accepte, doar eu trebuia sa o accept pe ea si sa incerc sa o schimb, cand ea se opunea.
Dragos,
Iti citesc blogul de multa vreme, inca de pe vremea cand inca eram in Romania. Am admirat determinarea ta si lupta ta pentru a schimba ceva in bine in tara. Inca te mai admir. Si mi-e rusine de mine, de faptul ca am dat bir cu fugitii in loc sa lupt. Sunt un proaspat emigrant; abia implinesc 5 lunisoare si vreau sa iti spun ca m-am regasit in textul Mirunei 100%. Am zile cand dorul de tara ma ustura aproape fizic, ma copleseste…Nu toate sunt asa. Dar port in mine nostalgia locurilor dragi, a oamenilor dragi, a anilor frumosi, a pamantului natal. Mi-e ciuda cand vad ca in alte tari se pot multe lucruri care la noi par inca imposibile; mi-e ciuda ca nu am putut trai tihna si linistea de aici la mine in tara, mi-e ciuda ca Romania nu a vrut sa ne dea nici o sansa, desi noi ne-am zbatut si aproape i-am cersit una.
Multumesc pentru privilegiul de a va citi gandurile si reactiile la textul meu. Inseamna enorm. Si, ce sa zic, hang in there, guys :)!
Bine scris, dar cam patetic, inclusiv in sensul uzual al cuvantului. Si eu sunt plecat din tara de doi ani si jumatate si inteleg foarte bine sentimentele de instrainare, de dor de familie, prieteni si Bucuresti, cu atat mai mult cu cat distanta fizica este foarte mare in cazul meu. Pe de alta parte stilul asta molipsitor de a picta totul in gri si de a ne plange (induiosator pana la lacrimi) de cat de nenorociti suntem noi indiferent de ce am face, nu ne foloseste la absolut nimic.
Poate ar merita o poveste si cei care au ales sa ramana, cei care mereu sunt aratati cu degetul pentru indiferenta lor si incapacitatea de a face ceva, cei care se lupta in fiecare zi cu traficul, cu mentalitatile si nivelul de trai, cei care traiesc in garsoniere inchiriate si nu in case pe malul raului. E usor sa arati cu degetul cand vii in vizita, indurerat de propia-ti soarta de dezradacinat. Dar cat de usor e sa traiesti aici, in locul care pe altii ii scarbeste?
Critica vine din toate partile, de la cei care traiesc in tari imprumutate si de la cei convinsi ca in Romania nu se mai poate face nimic. Lucrurile bune nu le observa nimeni sau daca le observa asteapta sa se distruga. De acolo, din tari straine si civilizate, cu spatele asigurat de un sistem bun, privesc cu tristete si mila spre ce a fost odata acasa, spre ratatii care nu au fost in stare sa plece, spre incapabilii care nu schimba lucrurile. Ei ce au schimbat pentru acest ‘acasa’?
Eu ştiu de ce sunt în stare când mi-e dor…şi de aceea n-am reuşit niciodată să mă desprind de frumoasa Transilvanie. Pentru mine toată Transilvania este ,,un acasă”, viaţa aici e mai poetică un pic decât la Bucureşti( că din acel oraş a plecat protagonista din text). Nu am însă aceaşi relaţie dependentă cu întraga ţară, să mă iertaţi.
Miruna poate să se apuce de proză, scrie mai intens decât câteva autoare românce tinere( câteva am zis).
Intr-adevar, unul dintre cele mai emotionante si puternice texte citite in revistele din Romania in ultimii ani! Revelator!
f curajos text
traiti de pomana!
Ce e aicea ba emolailor ?
Naţionalismul nu este o ideologie şi nu trebuie să aibă neapărat legătură cu politica. Naţionalismul este un sentiment, este o stare firească a lucrurilor şi o înclinaţie naturală a fiecărui individ care face parte dintr-un popor. Aşa că nu vă mai cereţi atâta scuze că vă iubiţi ţara!
@Radu Vasile, ți-am șters comentariul nu doar pentru că era cam agresiv (era, recunosc, la limită), ci pentru că era agramat. Verifică, te rog, imperativul verbului “a fi” și dativul lui “naiba”.
AICI AM MULT MAI MULT DECIT MI-AS FII PERMIS SA “VISEZ”,DAR IMI LIPSESTE “CEVA”,ACEL CEVA PE CARE CRED CA POT SA IL GASESC DOAR IN “VECHEA “CASA.CRED CA UNEORI IMI LIPSESC CHIAR LUCRURILE “URITE” DIN ROMANIA.NU IMI DORESC SA MA INTORC LA ELE ,DAR DE CE OARE IMI LIPSESC!!!!???? E FOARTE GREU SA AI SI ………..TOTUSI SA NU AI!!!!!
Ca sa poti cu adevarat aprecia ceea ce ai, iti trebuie o referinta de comparatie. Ca sa vedem ansamblul , trebuie sa ne indepartam nitel. Ca sa poti transforma negrul in nuante de gri trebuie sa adaugi putin alb. Eu am plecat acum 12 ani dar raman romanca cu sufletul si fire , ma bucur si vad schimbarea in bine , le vorbesc celor din jur despre Romania si lucrurile frumoase de care nu se stie mai nimc. Ma implic in transformare ; http://www.promovarearomaniei.ro sau http://www.linkedin.com/groups/Promovarea-Romaniei-3542482?trk=myg_ugrp_ovr
Cu iubirea de patrie e ca şi cu stima de sine la femei. Unele femei frumoase nu se acceptă, se văd în continuare,,cu defecte”, emană o frustrare perpetuă. Alte femei, relaxate şi comune ca aspect, emană atracţie pentru că se bucură de ce au.
Poate că tot aşa: unii pleacă şi rămân neîmpliniţi, Alţii rămân şi se concentează pe calitatea emoţională a vieţii lor rromâneşti. Doi prieteni de-ai mei s-au întors după şapte ani neîntrerupt petrecuţi la NY. S-au simţit mereu outsideri. Aici măcar eşti insider, ceea ce psihologic, contează.
Sunt si eu unul dintre cei plecati (imi incep al patrulea an acum) si “a pleca” nu este ceva ce as putea recomanda altcuiva, pastrandu-mi inima relaxata.
Este, la urma urmei, o experienta profund personala. A functionat pentru mine, insa altii au alte combinatii de ganduri, asteptari, sperante si dorinte – si este posibil ca plecarea sa nu fie raspunsul pentru acel sentiment de negasit-locul ce-i impinge inainte.
Imi pare ca plecarea din Romania nu insemna a ajunge “undeva unde este mai bine”, ci a ajunge “intr-un loc diferit”. Ce avem noi, ca si romani, au toti ceilalti – natura umana este aceeasi peste tot. Problemele pe care le lasi in urma, le regasesti unde ajungi. In procentaje diferite, bineinteles, insa prezente.
Cateodata, diferentele astea procentuale insemna diferente substantiale ale calitatii vietii, insa asta depinde in mare parte de locul unde ajungi (daca ceva este comun intregului univers, ecuatia Bucuresti-vs.-Blaj le surprinde cam pe toate).
In general insa, realitatea este asemanatoare cu cea din Romania – da, lucrurile arata diferit vizual insa in general nu interactionezi cu borne de kilometri ci cu oameni – iar astia sunt aceeasi peste tot, buni, rai, etc. In general mai relaxati, cu o viata mai ordonata si mai putin haotica atunci cand vine vorba de cei din Vestul Europei, insa nu sunt facuti din aur si argint ci tot din carne si pacate.
Acestea fiind spuse, personal pot spune ca plecarea a insemnat una din cele mai profunde si pozitive schimbari pe care le-am putut opera asupra mea insasi – intalnirea cu alta cultura, descoperirea si traitul intr-o metropola unde in 10 metri de mers pe strada auzi 10 limbi diferite, varietatea tipologiilor oamenilor, amestecul cultural, accesul la atat de multe experiente pe care nu le-as fi putut avea daca ramaneam in Bucuresti, toate aceastea sunt suficient de multe argumente ce pentru mine au sens si mi le doresc prezente in viata mea de acum si viitoare, incat nostalgia unui trecut frumos si visarea la o Romanie ce exista doar in mintea fiecaruia dintre noi nu sunt lucruri ce supravietuiesc prea mult timp printre neuronii mei.
Si da, inima mi se strange si mie cand ajung pe strazile pe care le-am batut de-a lungul si latul copilariei, adolescentei, tineretii. Insa, daca la fiecare pas facut inainte ne-am opri sa ne gandim nitel la cel facut anterior, nu am ajunge prea departe.
Important este sa fii unde crezi si simti ca trebuie sa fii, si cam atat.
@ Dan Tanasescu : Bine, fie ca tine, facă-se voia ta! Recunoscut fie Naţionalismul peste tot în astă lume ca sentiment şi nu ca ideologie politică. Amin! Deci e ca Dan, ca să ne liniştim toţi.
@un nenea
Mi se pare foarte interesant ce ai mărturisit. Intuitiv, simt că aş gândi la fel ca tine( eu n-am trăit mai mult de nişte concedii în stăinătate). Prefer varianta ta decât pe aceea a Mirunei, aş putea spune.
Am remarcat la unii din ,,cei plecaţi” că încearcă să se convingă pe sine că ,,acolo au reuşit.”( E înşelare de sine mi se pare, uneori.) Alte ori nu-mi place atitudinea cu care revin în concediu în ţara natală unii emigranţi români. Gălăgioşi, epatanţi. Se vede că ţi-ai păstrat o frumoasă obiectivitate.
Frumos, desi lacrimogen intr-un mod studiat. Sunt bune multe dintre comentarii insa si sunt de acord mai ales cu faptul ca ce ne deosebeste de altii e mentalitatea. Daca pornim de la premise de genul “ca la noi la nimeni”, “Romanica tara bananiera”, “tipic romanesc” etc., etc. nu vom putea ajunge nicaieri. Putin respect de sine chiar usor infatuat (stil britanic) ne poate face mai prezentabili si cand ne uitam in oglinda si cand ne privesc altii. Mie imi place Bucurestiul mereu cand ma intorc in tara vara si nicio secunda nu m-am lovit de “mizerie” si nici n-am avut un “soc cultural”. As vrea insa ca lucrurile sa fie mai bune in multe privinte si persoane cu atitudinea lui Bucurenci pot contribui la asta.
@un nenea
si eu prefer perspectiva ta alei mele, fara doar si poate :). as vrea sa nuantez putin lucrurile. eu am plecat de relativ putina vreme si toata realitatea pe care o evoci tu, a integrarii in alt mediu si a interactiunii cu oameni diversi si diferiti, toate lucrurile care te fac sa evoluezi altfel decat daca ramaneai in zona de confort social, ei bine, toate astea le traiesc si eu. am ales sa nu pun accentul pe ele in povestea pe care am scris-o in DoR, era, daca vrei, despre altceva. sunt impacata cu alegerea mea, a fost un lucru bun pentru mine. si se netezesc din ce in ce mai mult lucrurile si intrebarile si nostalgiile, odata cu trecerea timpului. emigrarea este, inainte de orice, o experienta 100% personala. zile bune in patria ta adoptiva :).
@ eva
Cum ziceam mai devreme, peste tot ai de toate. Si romani plecati ce vin in vacanta-n tara si pasesc asemenea unor cocori basinosi, insa si romani ce stau in tara si sufera de sindromul Stockholm.
@runbaby
hm, sincer sa fiu, perspectivele noastre nu sunt asa de diferite; poate mai degraba cuvintele si tonul 🙂 Simt perfect conflictul tau: Romania, loc familiar si teribil de strain in acelasi timp. Raspunsul meu era initial directionat @eva si commentul ei cu cei doi romani ce nu si-au gasit locul in New York; de acolo s-a dus pe alte plaiuri.
Mi-a placut mult textul tau.
E un text foarte frumos scris. Recunosc că m-am gândit de foarte multe ori că ar fi fost mai bine să plec mult spre vest. Pentru cineva care a plecat tocmai din acea Transilvanie frumoasă, de care vorbeşte cineva mai sus, şi a venit la Bucureşti, mi se întâmplă mult prea des să fiu scârbită de gunoaiele de pe stradă, de câinii vagabonzi, de mitocănie. E drept, aveam din astea şi acasă, dar mult mai puţine. Eu am ales să plec din Arad la facultate nu spre vest, ci spre est. O alegere ciudată pentru mulţi. Eram pe vremea aceea un tânăr idealist care credea că poate să schimbe România şi că a merge în capitală e cea mai bună decizie. Acum, aproape trei ani mai târziu, mai am momente când mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Mă sperie rata şomajului, perspecivele sumbre, dar iau în fiecare zi decizia de a rămâne pentru că eu, sper deosebire de ceilalţi, văd în fiecare zi prieteni care se întâlnesc pentru a schimba ceva. Şi pentru că pentru mine a pleca înseamnă a abandona. Nu consider că cei care rămân sunt nişte lipsiţi de capacităţi, inteligenţă sau ambiţii, aşa cum sunt caracterizaţi de mulţi dintre cei care pleacă. E adevărat, unii sunt. Dar mai există şi cei care au rămas să lupte. Şi mai cred că totuşi nu e chiar atât de rău. Da, sunt ţări unde se trăieşte mult mai bine. Dar dacă îţi faci timp să te uiţi în jur o să vezi cât de mulţi o duc infinit mai rău. Din păcate sunt 7 miliarde de suflete pe aici şi nu ne putem îngrămădi cu toţii în alea câteva căsuţe de turtă dulce. Eu cred că mai e nevoie şi de oameni care să le construiască. Dar până la urmă e o alegere personală şi atât.
Dragos eu fac parte din rindul celor care au plecat si s-au intors de dor si drag de tara, si cind spun tara ma gindesc la toate aspectele legate de viata : famile, prieteni, job. Dupa ce am devenit mama mi-am dat seama ca alegerea pe care am facut-o a fost a inimii mele si nu a ratiunii mele. Si iti mai pot spune ca regretele apar doar atunci cind in cele mai normale activitai precum mersul la cumparaturi sau plimbatul prin parc apar anormalii care pur si simplu iti ravasesc fiinta, in sensul rau al cuvintului, prin comportamentul lor absolut nejustificat. in rest totul e tacere si acceptare. o schimbare va fi, cind nu stiu…