E 3 dimineaţa şi în camera de gardă a Spitalului Floreasca e o agitaţie infernală. Concentraţi asupra cazurilor fiecăruia (între ei, o victimă a unei agresiuni cu o plagă împuşcată în cap, o alcoolică suicidară, un heroinoman în sevraj, o hipertensivă şi un pacient cu sepsis), doctorii şi asistenţii aleargă de la o brancardă la alta, consultă, tratează, calmează, administrează, montează, recoltează, investighează şi, mai ales, salvează.

În toată hărmălaia, unei urechi străine e posibil să-i fi scăpat comenzile rapide şi sacadate care se aud dinspre prima brancardă, rezervat întotdeauna cazurilor cele mai grave:

E în stop. Masaj! Tu! Ventilează-l! Sondă IOT! Ia-mi 10 de adrenalină! Să-mi dea cineva două seringi de 10!

Dar urechile tuturor celor din camera de gardă prind imediat din zbor cuvântul “stop” şi le simţi atenţia încordându-se, adulmecând în aer prezenţa intrusului, cel mai temut intrus care poate fi întâlnit în jungla urgenţelor.

Cu câteva ore înainte, împingeam împreună cu doctoriţa Mihai o brancardă. Structura metalică prinsese ceva viteză şi ameninţa să lovească peretele. “Stop! Stop! Stop!”, i-am atras eu atenţia, în vreme ce încercam să deviez brancarda pentru a evita impactul. “Aici în Urgenţă să nu mai spui «Stop!»”, mi-a zâmbit doamna doctor, “aici «Stop!» înseamnă cu totul altceva…”.

Zâmbetul îmi spune să mă relaxez, n-am greşit cu nimic, dar privirea serioasă îmi transmite că tocmai am aflat un lucru important, cu care nu e de glumit. În uniforma roşie de medic SMURD, cu părul negru prins în coadă şi centura militară încinsă strâns în jurul taliei, pare un luptător de guerilă angajat într-o luptă cu un duşman nemilos, gata oricând să ţâşnească din necunoscut. Între zâmbetul cald şi privirea hotărâtă sunt tot atâtea stări şi nuanţe prin care cei care lucrează în Urgenţe trec de nenumărate ori în timpul unei zile.

Pacientul de pe prima brancardă fusese adus cu mai puţin de o oră în urmă. Cearşaful care-i acoperea abdomenul mustea de sânge. Domnul în vârstă, cu pielea de cretă şi figură scheletică, de sfânt pictat într-o biserică veche de ţară, fusese supus unei operaţii de rezecţie a stomacului. În timpul nopţii, începuse să piardă sânge, iar soţia sa chemase ambulanţa. Când i-am îndepărtat pansamentul, fermoarul de capse de pe abdomen şiroia negru-sângeriu.

“Să cheme cineva de urgenţă Chirurgia!”, a fost primul lucru pe care l-a spus doctoriţa Mihai, în vreme ce un asistent îi deschidea plicul cu mănuşi sterile.

Între timp, pacientul fusese monitorizat, pansat, i se montase un cateter venos central şi urma să fie mutat la terapie intensivă pentru îngrijire şi stabilizare hemodinamică.

Nu eram acolo când s-a produs infarctul şi apoi stop-ul cardio-respirator. Vortexul care a captat atenţia tuturor m-a făcut să mă precipit spre locul din care monitorul ţiuia mai puternic decât îl mai auzisem eu vreodată. Prima imagine a fost cu Nicu, cel mai pasionat asistent pe care l-am întâlnit la Urgenţă, făcându-i masaj cardiac peste balustrada brancardei pe care, în iureşul evenimentelor, nu se mai oprise ca s-o coboare.

“Uite, are ritm!” zice cineva. “Nu, e de la masaj”, răspunde doctoriţa Mihai, întorcând scurt privirea spre monitor. “Opreşte masajul!”, îi cere lui Nicu şi în camera de gardă se lasă o secundă de linişte. “Continuă!” Şi lupta reîncepe. “Mai fă-i unul de adrenalină!”

Pacientul gâfâie, pare că încearcă şi el să contribuie la efortul medicilor şi al asistenţilor, dar eu ştiu că e doar aerul expirat forţat de presiunea mâinilor lui Nicu. “Nu! Nu pe aia! Aia nu merge. Pe ailaltă! Unde e noradrenalina? Lasă, dă-mi-o mie!” Cu o mână doctoriţa Mihai îi administrează pe venă excitantul muscular, cu cealaltă prinde laringoscopul din mâna unei asistente, apoi se poziţionează deasupra capului pacientului şi începe procedura de intubaţie ortotraheală.

“E în fibrilaţie!” aud din locul ferit pe care mi l-am ales pentru a observa tot ce se întâmplă fără să le stau în cale, pentru că nu e momentul să verific ce am învăţat în ultimele două luni de voluntariat la Urgenţă şi pe ambulanţă. “Dă-mi alea!” cere doctoriţa Mihai şi padelele sunt deja în mâinile ei. “Gel!” cere cineva. “Gelul de la EKG!” continuă telefonul fără fir. Într-o fracţiune de secundă, padelele au gel pe ele şi sunt poziţionate pe pieptul pacientului. “La o parte!”, strigă doamna doctor. “La o parte!”, transmit cei din imediata apropiere. Un brancardier trece chiar în acel moment pe lângă piciorul pacientului, privind în altă parte. Îl trag de mână: “Feriţi-vă, se dă şoc!”. Pacientul se contractă convulsiv şi imediat Nicu reia masajul, iar doctoriţa Mihai continuă să-l intubeze. “Încă o dată!”, comandă ea. “La o parte!” şi ecoul se aude din nou: “La o parte! Feriţi!”. Aceeaşi convulsie. Acelaşi masaj energic. Mă detaşez puţin şi-mi dau seama că am aterizat în platoul de filmare al unuia dintre serialele mele preferate din vremea liceului: “E.R.”.

Resuscitarea continuă până când în vocea doamnei doctor se aude un ton de uşurare: “Gata…” Apoi vocea redevine severă şi alertă. “Dia! Fă-i repede un dia!”. Pacientul începe să dea primele semne de conştienţă şi trebuie sedat mai înainte de a-şi da seama că are o sondă pe gât.

În jurul lui agitaţia nu s-a încheiat, asistenţii îi administrează medicamente, îl conectează la oxigen şi îi şterg urmele de gel de pe piept. Doctoriţa Mihai, însă, s-a liniştit. Se apleacă deasupra lui, îi cuprinde capul în mâini şi-i vorbeşte cu o tandreţe de care nu părea în stare cu cinci minute mai înainte:

“Bravo, tată! Bravo! Gata, s-a terminat de data asta… Bravo!”

Apoi şopteşte ca pentru sine: “Stay away from the fucking light…” şi pare că îşi aduce, în sfârşit, aminte că trebuie şi ea să respire. Ceva îmi spune că şi ea s-a uitat la “E.R.”.

Cu câteva ore înainte, o studentă la Medicină m-a întrebat de ce am vrut să vin să lucrez în Urgenţă. Aş fi vrut să fie lângă mine în această clipă în care moartea a ieşit învinsă din camera de gardă. “Pentru asta”, i-aş fi spus, şi i-aş fi arătat cu privirea fruntea descreţită a doamnei doctor, pe chipul căreia s-a aşternut lumina unui zâmbet.

Tags: adrenalina, asistent, brancard, doctor, fibrilatie, floreasca, garda, infarct, ioana mihai, medicina, medicina de urgenta, pacient, resuscitare, salvare, smurd, soc, spitalul de urgenta, spitalul floreasca, stop, stop cardio-respirator, urgenta