Așa sună reacția unui francez în fața demolărilor iresponsabile din București.
Metoda e simplă și lipsită de riscuri. Se cumpără o clădire veche pe care actualii proprietari n-o mai pot întreține. Se lasă în paragină. Eventual se angajează niște băieți care distrug noaptea elementele de rezistență. Se pune un semn cu “Pericol de prăbușire”. Apoi se obține autorizația de demolare sub pretextul “pericolului iminent”. Pe locul liber se înalță o construcție nouă, din fier-beton și sticlă. “E un abuz!”, protestează câțiva vecini. “N-am făcut nimic ilegal!”, se apără în cor proprietarul, dezvoltatorul și constructorul. Și unii și alții au dreptate. E un abuz de drept, adică o interpretare permisă de litera legii, dar care contrazice spiritul ei. O șmecherie. Un tun. O românească. Sunt peste tot în jurul nostru, atât de comune încât ne-am obișnuit cu ele. Mai ciulim urechile doar atunci când “șmecherul” nu e un afacerist oarecare. Așa cum s-a întâmplat cu clădirile de pe strada Buzești și cu hala Matache.
Timp de douăzeci de ani, primarii Bucureștiului au lăsat această zonă istorică a Capitalei să se degradeze. Ea și-a păstrat pitorescul doar pentru cei cu adevărat îndrăgostiți de trecutul acestui oraș, cei care știm să citim în crăpăturile unei fațade poveștile unei Românii care a durat prea puțin. Pentru ceilalți a devenit doar un alt focar de infecție, un cartier rău famat, o rușine. I-a revenit ultimului primar, de profesie chirurg, sarcina de a îndepărta cangrena, operațiune pe care a făcut-o cu mână sigură, indiferent la țipetele sporadice ale pacientului, care nu părea încă să înțeleagă că buldozerele sunt acolo pentru binele lui.
În anii ’80 Ceaușescu și-a atras oprobiul opiniei internaționale pentru că a demolat un sfert din Bucureștiul istoric sub pretextul “sistematizării”. Cartiere întregi au fost rase atunci de pe fața pământului. Unii istorici estimează că distrugerile provocate de bombardamentele din timpul războiului și de cutremurul din 1977 reprezintă sub o cincime din demolările care au avut loc în anii ’80.
Odioase nu erau doar demolările în sine, ci și felul în care erau făcute. Oamenii stăteau cu valizele la ușă, așteptând ordinul de evacuare. După primirea lui, nu mai era mult timp pentru împachetat. Nu aveai unde să contești ordinul, iar executarea lui era obligatorie. Milițienii aveau grijă să înăbușe în fașă chiar și cel mai mic protest, iar pe curajoșii care ar fi îndrăznit să vocifereze îi așteptau beciurile Securității. În iulie 1989, după ce dispăruseră întreg cartierul Uranus și mare parte din cartierele Văcărești și Dudești, împreună cu Spitalul Brâncovenesc, Halele Unirii, Biserica Sf. Vineri și alte zeci de lăcașuri de cult vechi de sute de ani, New York Times scria că
“România stalinistă se închide tot mai mult în sine”.
Metafora e interesantă pentru că descrie comportamentul pacienților care suferă importante pierderi de memorie. Bucureștiul lui Ceaușescu intra astfel în noaptea neagră a maladiei Alzheimer. Uitase și cum îl cheamă, începuse să i se spună “Ceaușima”.
Ai fi zis că un popor care a trăit un asemenea coșmar își va proteja cu sfințenie patrimoniul scăpat de demența distrugătoare a dictatorului. Edilii de după ’90 par, în schimb, să fi prins mai degrabă gustul demolărilor, pe care le-au tolerat sau le-au condus cu ingenuitate în anii care au urmat. De ce să restaurezi când poți să faci ceva de la zero, cu beton, termopan și finisaje ieftine? În indiferența cvasi-generalizată a bucureștenilor, Capitala a continuat și continuă să-și piardă memoria istorică.
Nu sunt un purist al dezvoltării urbane. Nu cred că într-un oraș atât de eclectic și de distrus ca Bucureștiul îți poți permite luxul de a conserva în întregime stilul unei zone, fie că e vorba de aspectul fațadelor sau de înălțimea lor. Nu mă opun construcțiilor moderne acolo unde terenul sau clădirile fără valoare istorică o permit. Dar cred că Bucureștiul are nevoie ca de aer de o lege care să-i oblige pe proprietari să consolideze și să restaureze clădirile istorice sub sancțiunea preluării lor de către stat pentru a fi consolidate și restaurate pe cheltuiala acestuia. În lipsa unei astfel de legi, dintr-un București care încă le mai ia ochii străinilor se va alege praful.
:: The One, aprilie 2011
te invit in Portul Tomis din Constanta. Ai sa vezi cladiri care sunt instabile si arata urat de tot.
Este pacat ca multe cladiri istorice sau care au valoare culturala sunt daramate iar in locul lor sunt contruite cladire ce te lasa rece.
Totusi unele cladiri sunt intr-o stare deplorabila si strica aspectul orasului.
Eu zic ca cea mai buna varianta ar fi cumpararea acestor cladiri de stat si renovarea/reconstruirea lor. Astfel specificul se pastreaza iar cladirile arata frumos.
Daca acest lucru nu se poate atunci resemnat accept ca si solutie construirea acestor cladiri noi.
Si uite-ne in 2019, iar acest lucru inca se mai practica…
Perfect de acord. Din păcate pentru multe dintre zonele istorice ale Bucureştiului, e cam târziu să mai facem ceva; asta pentru că s-a demolat şi construit atât de mult încât acum clădirile vechi par clandestine în propriul cartier. Din cauza griului pe care blocurile îl proiectează asupra întregului peisaj citadin, Bucureştiul mi se pare un oraş fără speranţă, care ar trebui reconstruit aproape de la zero ca să se înţeleagă ceva din el. Unii spun că eclectismul ăsta e un lucru bun, pe care ni l-am putea transforma în avantaj (competitiv), dar pe mine nu m-a convins niciodată “estetica urâtului”…
Din pacate nu se intampla doar in Bucuresti (desi acolo mai pregnant), ci peste tot in tara. Am dat peste un blog super – Art Historia – http://art-historia.blogspot.com unde sunt o gramada de detalii despre demolari si despre cladirile vechi si e si foarte bine documentat. E foarte trist ce se intampla.