Cum mi-am petrecut ziua de naștere

Vedere spre Moldoveanu

Și ce-a ținut Făgărașul să mă învețe cu această ocazie

Nu-mi stă în fire să nu duc lucrurile la bun sfârșit. Când mi-am propus să-mi petrec aniversarea de 30 de ani pe Vârful Moldoveanu, n-am avut niciun dubiu că pe 30 august voi savura un pahar de șampanie la 2544 de metri. Îndrăznesc să cred că nici prietenii mei, care mă cunosc destul de bine, nu s-au îndoit că așa vor sta lucrurile.

Numai că, pentru prima dată de când am început să bat munții cu rucsacul în spate, socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din grădina carpatică. Plecasem pe un traseu recomandat, cu lux de amănunte și detalii pitorești, de Cristi Duminecioiu, un montaniard pasionat, pe care l-am cunoscut deghizat în fotograf la evenimentele mondene ale Bucureștiului. Aveam hartă, busolă și tovarăși de nădjede. Nimic nu prevestea eșecul care avea să urmeze.

Din păcate, lucrările tăietorilor de lemne au transformat Valea Rea într-un drum demn de acest nume, așa că am ajuns la capătul văii mult mai târziu decât planificasem. Ce n-am știut, mulțumită, de altfel, și indicațiilor dubioase ale localnicilor, era că ne aflam, de fapt, destul de departe de punctul de start al traseului nostru. Am văzut triunghiul roșu, marcajul pe care trebuia sa-l urmăm, și am început ascensiunea.

A fost, de altfel, singurul triunghi roșu pe care l-am văzut în ziua respectivă. Drumurile forestiere se bifurcau fără noimă, iar indicațiile tăietorilor de lemne erau tot mai contradictorii. Convins că toate aceste detururi nu sunt altceva decât o pierdere de timp, am făcut cea mai mare prostie pe care o poți face pe munte: am luat-o pieptiș prin pădure, având ca țintă creasta, fără niciun traseu și niciun fel de echipament de escaladă.

Au urmat trei ore de calvar, în care ne-am agățat de crengi de brad și apoi de jepi ca să escaladăm un versant tot mai abrupt. Ne-am lovit, ne-am zgâriat, mie mi-a alunecat piciorul între două pietre și m-am ales cu o vânătaie de toată frumusețea, am crezut de nenumărate ori că nu mai avem putere să continuăm, dar am tras de fiecare dată aer în piept și am mers mai departe. După vreun ceas, căpătasem deja două certitudini: că nu mai găsim nicio potecă și că nu mai ajungem în niciun caz pe Moldoveanu. Incertitudinea era legată de întâlnirea cu vreun urs, căci ne aflam într-un teritoriu patrulat de marile mamifere și ne croisem drum printre bârlogurile acestora.

Când am ajuns, în cele din urmă, pe creastă și Făgărașul și-a răsfirat crestele amețitoare în fața noastră într-o scenografie căreia niciun aparat foto nu-i poate face cu adevărat dreptate, abia mai respiram, dar pe fețele noastre plutea un zâmbet vecin cu demența. Primul lucru pe care l-am spus, după ce mi-am recăpătat suflul, a fost că, probabil, nici pe Moldoveanu nu m-aș fi simțit la fel de bine. N-am mai desfăcut șampania, niște ouă fierte și o supă fiartă la primus au avut un gust mai delicios decât cele mai rafinate mese pe care le-am savurat în viața mea. Nu consumasem nici unul stupefiante, dar pentru câteva zeci de minute și eu și tovarășii mei am simțit că suntem stăpânii lumii și că nimic nu ne mai poate sta în cale.

Am coborât apoi spre lacul Galbena, unde am fost răsplătiți cu o acuarelă seducătoare, pe care am s-o port în suflet multă vreme:

Foto: Dorin Anghel

Se făcuse târziu și coborârea se anunța mai periculoasă decât urcușul. Neavând de ales, am luat-o în jos pe firul unei ape, în speranța că nu va fi nevoie să aprindem prea curând lanternele. Cineva acolo sus a avut, însă, grijă de noi și, după ce am părăsit jepii și am intrat iar în pădure, ni s-a părut că întrezărim în albia secată a unui pârâu ceva ce fusese cândva o potecă. Nu vă pot descrie cum m-am simțit când mi-am dat seama că descoperisem chiar drumul despre care îmi vorbise Cristi, avertizându-mă că nu e marcat și că e foarte greu de găsit.

Mica noastră expediție începuse să semene tot mai tare cu o călătorie inițiatică. Dacă la început am bântuit orbește și am ales calea cea mai grea, deși aveam oarecum la îndemână un traseu bătut de toată lumea, în a doua parte a zilei am străpuns puțin vălul care ne orbise mai devreme și am găsit poteca salvatoare, mai puțin umblată și cu atât mai prețioasă.

Mai departe, coborârea ni s-a părut floare la ureche și, totuși, am ajuns la mașină pe întuneric, cu frontalele aprinse. Gândul că noaptea ne-ar fi putut prinde în pădure, fără traseu și fără marcaj, în proximitatea urșilor, îmi dădea fiori pe șira spinării.

Pe drumul de întoarcere, m-am gândit că a trebuit să împlinesc 30 de ani ca să învăț să mă bucur de dificultatea unui drum, indiferent dacă acesta ajunge sau nu pe cel mai înalt vârf. Îi datorez Făgărașului această lecție valoroasă și promit că am să-l las să mă păcălească și cu altă ocazie. Munții aceștia, știu bine, mă vor aștepta la locul lor, gata oricând să-mi toarne o nouă cupă de ambrozie pe gât și să-și râdă de delirul meu naiv, în care am ajuns să mi-i închipui nu doar ca pe niște simpli munți, ci ca pe niște hâtri și înțelepți profesori.

:: The One, octombrie 2011

  1. Foarte tare. Asta imi aminteste de un traseu pe care l-am facut in vara asta prin muntii Buzaului si care s-a soldat cu aceeasi experienta. De doua ori am abordat alternativa “hai sa o luam de-a dreptul” si de fiecare data am regretat 🙂

    Totul s-a sfarsit cu bine insa si per total a ramas o experienta de neuitat, ca si in cazul tau.

  2. Tare! Noi am luat-o pe de-a dreptul prin zona zarnesti. Am umblat o zi intreaga si nu ar fi fost mare problema doar ca era 31 dec iar cand am ajuns la cabana am picat toti morti. Drept urmare in noaptea de revelion la 11 dormeam cu totii

Leave a Reply to Monica Cancel Reply