Sindromul impostorului

Am promis că vă povestesc mai multe despre ce au însemnat cei doi ani petrecuți la Stanford, așa că încep o mică serie. Am să încep cu experiențele care sunt comune oricărui MBA de top din America și am să închei cu ceea ce cred că diferențiază programul de la Stanford: orientarea spre antreprenoriat și spre antreprenoriatul social, programele Talk și Interpersonal Dynamics/”Touchy Feely”.

Sindromul impostorului afectează foarte mulți oameni pe care ceilalți i-ar descrie cu ușurință ca “oameni de succes”. Este un complex de inferioritate, care-i împiedică să se bucure de propriile realizări; o teamă constantă că ceilalți îi supra-evaluează și că, la un moment dat, se vor prinde de “impostura” lor. În cele mai multe cazuri, astfel de temeri par absolut ridicole, ceea nu le face mai puțin nocive. Dar există și împrejurări în care sindromul impostorului nu mai pare chiar o gugumănie. Un program de MBA de top este o astfel de situație.

La Stanford Graduate School of Business rata de admitere variază între 5-6% (în unii ani este cea mai scăzută din lume). Din peste 7,000 de candidaturi, doar 398 de studenți sunt admiși. Asta înseamnă deja o selecție foarte dură. Dar adăugați la această cifră faptul că cei 7,000 de candidați reprezintă, la rândul lor, un grup deja auto-selectat. Nu-ți pierzi vremea cu examenul GMAT și cu tot procesul de candidatură – care nu e nici ușor, nici rapid –, dacă nu crezi că ai o șansă reală de a fi admis. Așa că studenți la Stanford ajung, de regulă, “cei mai buni dintre cei mai buni”.

Am subliniat “de regulă” pentru că în orice sistem de selecție de pe lumea asta pot să apară erori. Am să revin de îndată la această idee, dar dați-mi voie să vă prezint câțiva dintre oamenii cu care am ajuns acum doi ani să fiu coleg și realizările lor:

Doctorul Sanjeev Dutta este un chirurg pediatru care a făcut lucruri absolut uimitoare în chirurgia minim invazivă. De fiecare dată când ne arăta fotografii de la operațiile lui, rămâneam cu gura căscată. I-am zis odată că ar trebui să-și schimbe numele în Dr. David Copperfield pentru că operează chiar și cele mai dificile cazuri asemenea magicianului, fără să lase urme.

Din cu totul alt spectru este Galen Hall, care între facultate și MBA a dezvoltat o pasiune pentru poker și a ajuns în numai doi ani campion mondial.

Atunci când președintele George Bush a tăiat fondurile federale pentru cercetare în domeniul celulelor stem, Melissa King a demarat o campanie legislativă în California și a obținut prin referendum fonduri locale pentru un institut de cercetare în acest domeniu, pe care l-a condus până când a venit la Stanford, și care funcționează și astăzi.

Mai țineți minte rover-ul pe care NASA l-a trimis pe Marte vara trecută? Înainte de a veni la Stanford, Savannah McCoy a lucrat ca inginer la NASA și s-a ocupat chiar de construcția acestui rover.

Și exemplele ar putea continua, dar mă opresc aici. Vă dați seama că, între asemenea colegi, ideea că echipa care se ocupă de Admiteri a făcut o greșeală atunci când mi-a dat și mie acceptul, nu mai pare cu totul trăznită. Probabil că aș fi rămas cu aceste temeri încă multe luni după începerea școlii, dacă Derrick Bolton, Prodecanul care se ocupă de Admiteri, nu ne-ar fi vorbit despre sindromul impostorului încă din prima zi. Așa am aflat că cei mai mulți dintre studenți nutresc idei similare la începerea programului. Derrick ne-a asigurat că n-a făcut “nicio greșeală” cu niciunul dintre noi, ceea ce a stârnit multe râsete nervoase în sală, semn că nu eram singurul căruia-i trecuseră prin cap asemenea gânduri.

Dar chiar și după ce am depășit episodul acesta, experiența de a învăța și de a trăi împreună cu 400 dintre cei mai străluciți oameni de pe lumea asta n-a fost un lucru ușor. Ca fiecare dintre ei, eram obișnuit ca în grupurile de lucru să-mi asum în mod firesc leadership-ul, ori să-l împart cu alte două sau trei persoane. Mi-a plăcut întotdeauna să formez echipe și să lucrez cu ele, dar n-am fost obișnuit cu rolul de simplu jucător de echipă. Așa că a fost foarte straniu ca, timp de doi ani, să mă aflu mereu în grupuri pline de oameni cu personalități de tip A, mulți dintre ei lideri înnăscuți, pe care-i recunoșteam, nu de puține ori, ca fiind mult mai bine pregătiți decât mine pe un domeniu sau altul. Experiența asta m-a forțat să mă concentrez pe punctele mele cu adevărat tari, cele pe care mă simțeam fără niciun dubiu mai stăpân și mai bine pregătit decât colegii mei: comunicarea și managementul oamenilor.

Faptul că standardul la care m-am raportat în acești doi ani a fost atât de sus m-a forțat să mă dezvolt într-un ritm mult mai accelerat decât aș fi făcut-o oriunde altundeva. În același timp, m-a ajutat să-mi pun niște întrebări foarte importante: în ce constă valoarea oamenilor și, implicit, valoarea mea? Care este măsura acestei valori? Realizările profesionale, scorul GMAT, familia sau alte realizări personale? Și cum trebuie ea măsurată? Din perspectivă proprie, din judecata celorlalți, cu instrumente de măsură standardizate ori pe baza impresiilor subiective?

Probabil că n-aș fi găsit răspunsuri la aceste întrebări sau nu mi le-aș fi pus cu atâta seriozitate dacă nu aș fi împărtășit această experiență cu oameni de calitatea și de calibrul colegilor mei.

Această însemnare face parte dintr-o serie dedicată Școlii Superioare de Afaceri de la Stanford. Dacă vrei să afli mai multe, vino miercuri la prima sesiune de prezentare a programului de MBA de la Stanford.

  1. Salut Dragos!

    Si eu sunt student MBA la un program la fel de celebru. Formula ” 400 dintre cei mai străluciți oameni de pe lumea asta” mi se pare destul de fortata. Scolile de business nu sunt in general locurile unde afli cei mai straluciti oameni. Sunt institutii unde afli oameni interesati mai mult de business decat de un domeniu in sine. Nu are sens sa supralicitam calitatile noastre pentru ca asa se formeaza tot felul de impresii negative si de multe ori pe buna dreptate.

  2. Salut, George! Înțeleg temerea ta (dar cred că e valabilă mai mult în America decât în România) și îmi pare rău că acolo unde studiezi nu ești foarte impresionat de calibrul colegilor tăi.

    La Stanford cel puțin eu n-am întâlnit doar “oameni interesați mai mult de business decât de un domeniu în sine” și îmi mențin punctul de vedere că am avut privilegiul să fiu coleg cu 400 deintre cei mai străluciți oameni de pe lumea asta.

    Este posibil să înțelegem lucruri diferite prin formula “oameni străluciți”, dar admit și că e posibil, după doi ani, să fi căzut în păcatul american al exaltării, caz în care am să contez pe înțelegerea cititorilor.

  3. Buna Dragos,

    Ajuta mult ca ne imparasesti experienta ta de la Stanford. Exemplele colegilor tai sunt remarcabile, si, hai sa fim realisti: nici realizarile tale inainte de MBA nu sunt tocmai ordinare. :). Acest context ii poate intimida pe unii aspiranti la un MBA de top care iti citesc blogul, dar permite-mi sa-i incurajez citandu-l pe acelasi Derrick Bolton, care spune ca multi studenti de la Stanford GSB “au excelat facand lucruri ordinare intr-o maniera extraordinara” inainte de MBA – cu alte cuvinte, “mai au si muritorii o sansa” :).

    Astept urmatoarele povesti din aceasta serie. Pana atunci, iata o avanpremiera din alta perspectiva a programelor de care ai amintit, pentru ceilalti cititori interesati:

    ->Talk:
    https://sites.google.com/site/gsbtalk14/

    ->Interpersonal Dynamics:
    http://www.gsb.stanford.edu/news/bmag/sbsm1005/deans-column.html
    http://money.cnn.com/magazines/business2/business2_archive/2004/06/01/370468/

    P.S.: Am inteles ca “Touchy/Feely” si alte cateva cursuri optionale sunt atat de cerute de studentii de la GSB, incat e nevoie sa scrii aplicatii pentru a fi admis. Cred ca asta spune multe despre calitatea lor!

  4. Poate cei mai straluciti in domeniul tau. Adica profesorii, avocatii, fermierii, psihoterapeutii etc. nu sunt cei mai straluciti din lume? Daca maine fermierii nu ar mai lucra pamanntul, cei mai straluciti nu ar mai avea ce manca. Pacat ca ego-ul tau a ramas la fel de umflat.

  5. Îmi place cum ai început această serie și trebuie să recunosc că sunt realmente intrigată să descopăr aventura pe mai departe.

    Ca să fiu sinceră și ego-ul meu și-a dat ochii peste cap la citirea expresiei “400 dintre cei mai străluciți oameni de pe lumea asta”… și mi-aș fi dorit să să fi fost și eu printre cei 400 de oameni și să se spună și despre mine acest lucru…

    Una peste alta eu cred că sintagma și-a atins scopul… E clar că oamenii respectivi, printre care te afli și tu, au calități intelectuale ce depășesc cu mult media, dar te rog să nu uiți un lucru… nu au avut doar aceste calități, ci și șansa de a fi ajuns acolo, să o arate…

  6. @Lucia point taken. Admit că exprimarea a fost puțin riscantă. Și sunt absolut de acord cu faptul că șansa joacă un mare rol în faptul că cineva ajunge să fie admis într-un astfel de program (sunt primul care recunoaște că a avut un noroc enorm), așa cum va juca și pe mai departe în viețile lor.

    “Our choices are half chance, so are everybody else’s.”, cum zice Mary Schmich.

  7. Orice, numai successful and aware of it sa nu pari, D :). They’ll forgive anything but that. Usor cu pianul pe scari in Romania :)). Pup and kill that presentation on the 17th #thinkTEDtalk!

  8. Dragos, felicitari si succes in continuare.
    Navigarea apelor interculturale este o provocare interesanta si voi urmari relatarile tale. Entuziasmul american pe care l-ai mentionat cred ca vine dintr-o “can do attitude”, printre altele.

    Cred ca putem incerca sa facem parte dintr-un grup de oameni interesanti, “straluciti”oriunde ne aflam.

    Vrem sa studiem la o universitate buna? Hai sa incercam. Ne pregatim serios si aplicam. Rezultatul aplicatiei ne va spune daca alegerea initiala ni se potriveste. Perseveram pe un drum sau incercam altceva. intre timp evaluam.
    Norocul intr-o aplicatie conteaza, dar noi putem sa lucram la sansele noastre. Am invatat ca putem, oriunde ne aflam. Asa ca…. hai sa facem primul pas catre grupurile de oameni straluciti, conform definitiei fiecaruia dintre noi.

  9. Ușor, ușor, runbaby, ca să n-ajung precum bătrânul Marx din poezia lui Dinescu, “degrabă bărbierit și trimis la re-educare” 🙂

    Mulțumesc, Larisa, suntem pe aceeași lungime de undă. Și eu cred că e o legătură între optimismul american și obiceiul ăsta (care pe mine uneori m-a dus la capătul răbdărilor) de a gândi pozitiv și de a vedea mereu ce e mai bun în jur și în oameni, pe de o parte, și spiritul lor antreprenorial și mai ales dezvoltarea explozivă din Silicon Valley, pe de altă parte.

  10. Corect, este o selectie foarte dura insa este facuta cu cap. Numai in acest mod poti sa controlezi valorile intrate si sa ai garantia ca sansele ca numarul celor care nu vor confirma o sa fie foarte scazut.

Leave a Reply