Când am plecat din România, mi se părea că sunt un campion al drepturilor minorităților, fie ele de gen, de etnie sau de orientare sexuală.

Pe scala toleranței îmi plăcea să cred că punctam undeva foarte sus, în compania celor au priceput de mult cum devine treaba cu sexismul, șovinismul, rasismul, xenofobia și homofobia și care nu mai au acum altceva de făcut decât să-i lumineze și pe alții. Căzusem, desigur, în păcatul trufiei.

Când am ajuns în America, primul lucru care m-a surprins a fost cât de serios sunt tratate aici problemele de gen și am avut, recunosc, reacția românului care le știe pe toate:

“Hai, dom’ne, am zis, exagerați, păi s-au emancipat de mult femeile voastre, ce mai vor? Ia să poftiți la noi în România să vedeți discriminare.”

Nu mi-am dat seama că același argument l-ar putea folosi cineva la mine acasă:

“Cele mai trebuie româncelor emancipare? Să zică mersi că nu poartă burka și că nu trebuie să meargă la doi pași în urma bărbatului, ca în țările arabe.”

E un argument pe cât de prost, pe atât de cinic, și totuși mi-e rușine să recunosc că l-am aruncat de câteva ori în conversație atunci când n-am avut altceva mai inteligent de spus.

Feminismul american și bunele maniere europene

Al doilea lucru pe care nu sunt mândru să-l recunosc este că am întreținut o vreme un clișeu mincinos, cu care venisem, de fapt, în bagaj și pe care nu m-am obosit foarte repede să-l verific.

Câțiva „binevoitori” mă preveniseră s-o las mai moale cu politețea față de femei în America pentru că „se interpretează”. De aici și până la concluzia că astea sunt roadele amare ale feminismului dus la extrem – erodarea civilizației și dispariția „feminității” – n-a mai fost decât un pas. Privind în urmă, nici nu-mi vine să cred de câte ori am repetat copilăria asta fără să mă sinchisesc să întreb dacă chiar așa stau lucrurile.

Într-adevăr, cel puțin în California cei mai mulți bărbați nu mai dau întâietate unei femei la intrarea sau la ieșirea dintr-o încăpere, la fel cum nu mai fac ocolul mașinii pentru a-i deschide portiera și nici nu se mai oferă să-i care bagajele, iar la restaurant nu par să aibă nicio reținere să stea jos atunci când o doamnă stă în picioare.

Dar toate femeile pe care le-am întrebat dacă le supără atunci când un bărbat face oricare dintre aceste gesturi, m-au asigurat că nici pomeneală de așa ceva. Iar unele dintre ele, vă asigur, sunt dintre cele mai pasionate luptătoare pentru egalitatea între sexe.

Eliberat de acest clișeu stupid, mi-am văzut în continuare de manierele mele europene și pot să confirm că, aproape de fiecare dată când i-am dat deschis ușa unei femei, la fel cum dau întâietate vârstnicilor și prietenilor și militarilor și celor cu mai multă carte, n-am primit altceva decât cel mult o privire plăcut surprinsă, un zâmbet și un „Oh, thank you!”.

Cu timpul, am ajuns să cred că adevărații vinovați pentru dispariția acestor obiceiuri în America sunt, de fapt, bărbații și nu femeile. Mi-e greu să nu citesc în refuzul acestor ritualuri sociale o reacție de agresivitate pasivă – „Poftim, ați vrut empancipare, ia mai lăsați-ne cu politețea asta…” Și tare mă tem că ceva similar se întâmplă deja și în România, unde abandonarea bunelor maniere a luat-o cu mult înaintea egalității între sexe.

“Mult i se va cere oricui i s-a dat mult.”

Dar cel mai important lucru pe care l-am învățat în acești doi ani a fost că „emanciparea femeilor” (sau a romilor, sau a homosexualilor, sau a oricărei alte minorități) e un fel foarte prost de a pune problema. Pentru că mesajul, deloc subtil, pe care această sintagmă îl transmite este că femeile au o problemă și că e treaba lor să se emancipeze, în vreme ce noi, bărbații, nu avem decât să ne păstrăm mințile deschise și să așteptăm ca ele să termine odată cu emanciparea asta.

E ca și cum ai sta cu mâinile în sân lângă un puț în care cineva a avut ghinionul să cadă și l-ai încuraja binevoitor pe nefericit să se salte singur („de șireturi”, cum zic americanii). Nici nu contează cum a ajuns omul nostru în puț și nici cine a săpat puțul. Discuțiile de genul acesta aduc mai multă încrâncenare decât soluții. E pur și simplu omenește să-i întinzi o mână de ajutor celui care nu se poate ajuta singur, cu atât mai mult atunci când te afli într-o poziție de putere.

Așa cum nimeni n-are niciun merit în a se fi născut alb, bărbat sau heterosexual, nimeni n-are nicio vină în a se fi născut negru, femeie sau homosexual. Dar cum primele roluri vin la pachet cu niște privilegii incontestabile, cei care se bucură de ele au o datorie morală de a reduce această inegalitate. Căci „mult i se va cere oricui i s-a dat mult” (Luca 12: 48).

Pentru mine, asta a fost cel mai greu de înțeles și de acceptat: că e mai important să fiu un aliat activ al femeilor în lupta lor pentru egalitate socială, economică și politică decât să le încurajez de pe margine, în vreme ce le deschid ușa la restaurant. Și că, de fapt, una n-o contrazice pe cealaltă.

:: The One, iulie 2013

Tags: america, bunele maniere, drepturile minoritatilor, feminism, misoginism, sexism