Ne-am cunoscut la prima mea acțiune de ecologizare la “Salvați Delta” și, din cauză că nu dau în general foarte mult credit celor care-și încep cariera în politică în umbra părinților, aveam de fapt o părere deja formată despre ea, înainte de-a o cunoaște. Adevărul e că nici n-am cunoscut-o cu adevărat atunci. M-am mulțumit s-o încadrez în stereotipul misogin “blonde în politică” (stereotip pe care mi-e rușine să recunosc că încă îl frecventam la acea dată) și mi-am văzut de treabă.

În cei nouă ani care au trecut de atunci, Daciana nu și-a schimbat culoarea părului, dar mie mi-a prilejuit reînvățarea unei lecții prețioase: aceea că oamenii nu trebuie judecați după aparențe și nici după funcțiile părinților, ci numai și numai după faptele lor. E o lecție pe care o știm cu toții pe de rost când suntem scoși la tablă, dar de care ne facem prea lesne că uităm atunci când îi judecăm pe alții în sinea noastră. Seriozitatea cu care Daciana s-a construit ca politician și ca om în acești ani mie mi-a câștigat definitiv respectul și admirația.

Am ținut legătura, pentru că protecția mediului și alimentația sănătoasă au devenit subiectele principale pe agenda ei politică. Obișnuit, recunosc, cu politicienii care devin ecologiști doar în lumina blitz-urilor, am fost surprins să descopăr la Daciana o preocupare autentică, care nu dispărea subit în spatele camerelor de filmat. Puțini știu că, de când a plecat să ne reprezinte la Bruxelles, a făcut mai multe pentru ecologie și pentru ecologiști decât mulți dintre cei care se bat cu pumnul în piept la București. De alfel, în două analize ale activității celor 33 de europarlamentarilor români, realizate de Institutul European Qvorum, Daciana s-a clasat pe locul 4 și pe locul 7 în topul influenței în Parlamentul European.

Dar nimic nu face mai bine diferența între politicienii ecologiști de ocazie și ecologiștii autentici ca un proiect în care mediul este călcat în picioare în numele interesului național, ca, de exemplu, la Roșia Montană. Daciana nu s-a ferit să-și formeze propria opinie și s-a opus cu fermitate proiectului cu mult înainte ca social-democrații să-și dea seama că-l pot folosi împotriva lui Traian Băsescu. Într-o vreme în care aveai mai multe șanse s-o găsești pe Elodia decât să auzi o opinie tranșantă din partea unui politician pe subiectul exploatării aurului din Apuseni, activiștii Greenpeace și cei de la Alburnus Maior au găsit în Daciana un aliat de nădejde.

După ce, patru ani mai târziu, soțul ei a ajuns Prim-ministru și, din vajnic oponent al cianurii, a început s-o dea la scăldat, acreditând ideea că cianura ar fi bună dacă „s-ar respecta condițiile de mediu”, Daciana a făcut un lucru pe care îl vezi foarte rar pe scena politică românească – a rămas nestrămutată în convingerile ei.

În vreme ce triada neverosimilă Ponta – Băsescu – Iliescu găsise în cianură soluția ieșirii din criză, iar social-democrații găseau trădarea electoratului firească (doar o cereau, vorba lui Trahanache, „enteresurile partidului”), Daciana nu s-a sfiit să declare încă o dată despre proiectul RMGC că e „absolut convinsă” că „e greșit dacă se întâmplă”, și că, deși e în dezacord cu soțul ei, n-are să renunțe „în nicio condiție” la convingerile ei. Iar această declarație a fost, ca și altele, urmată de fapte: pe 20 mai, într-o intervenție în plenul de la Bruxelles, Daciana a solicitat din nou Comisiei Europene interzicerea mineritului cu cianuri în toată Uniunea Europeană, iar patru zile mai târziu i-a trimis o scrisoare deschisă Rovanei Plumb, în care i-a adus aminte care sunt obligațiile ei ca ministru al mediului.

Pentru mine această consecvență n-a mai fost o surpriză, pentru că mi-am adus aminte cum i-a ținut piept Daciana cu ani în urmă chiar tatălui ei, ministrul Agriculturii și vânător convins, pe tema vânătorii în Deltă. Dar îmi imaginez că i-a fost mult mai dificil de această dată să-și apere convingerile împotriva soțului și a întregului partid. Și am apreciat nu numai hotărârea, dar mai ales calmul și tactul cu care a făcut-o. Faptul că fiica ei nu va avea ocazia să citească peste ani de zile în arhivele tabloidelor despre neînțelegerile dintre părinții ei pe tema Roșiei Montane este o lecție de decență din care avem cu toții atât de multe de învățat.

Știu bine că în cele din urmă nu Daciana, ci protestele din Piața Universității l-au făcut pe premier să-și arunce convingerile de schimb la coșul de rufe murdare al politicii și să-și poarte din nou convingerile vechi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar protestatarii și Daciana s-au ajutat, de la distanță, unii pe ceilalți. Și ne-au reînvățat, împreună, că se poate, ca în poezia lui Kipling, “să-ți ții firea când toți și-o pierd pe-a lor și te găsesc pe tine de toate vinovat”, “să nu răspunzi minciunii mințind la rândul tău și nici cu ură urii, nici celei mai nedrepte” și, în tot acest timp, să rămâi un om decent, lipsit de vanitatea normalității tale.

:: The One, octombrie 2013

Tags: alimentatie sanatoasa, daciana sarbu, delta dunarii, rosia montana, vanatoarea