Dintre luptele pe care le-am dus cu mine însumi, cea mai lungă, mai dificilă și mai extenuantă a fost cea cu fumatul. La data la care citiți acest text au trecut deja șaiprezece luni în care nu m-am mai atins de o țigară și nici nu am mai simțit tentația s-o fac, dar au trecut aproape opt ani de când am început pentru prima dată lupta cu această boală blestemată, care m-a făcut uneori să pun la îndoială toate celelalte realizări ale mele și toată stăpânirea de sine de care mă credeam în stare.
Dintr-un punct de vedere, m-am bucurat să mă întorc în România pentru că, trăind în California, unde fumatul nu mai este tolerat aproape nicăieri, mă întrebam uneori dacă mi-am înfrânt cu adevărat dependența sau dacă nu cumva doar i-am slăbit strânsoarea. Abia după ce am petrecut câteva luni la București, înconjurat din nou de fumul de țigară, de pachetele de țigări aruncate peste tot și de prieteni care trag în piept cu voluptate și fără regrete, am răsuflat liniștit (vorba vine): chiar m-am vindecat, nu mai simt nicio tentație când cineva fumează lângă mine.
Ce n-a trecut, din păcate (sau, mai bine zis, din fericire), este reacția neplăcută pe care mi-o provoacă fumul de țigară. Nu mă deranjează o țigară aprinsă într-un spațiu deschis (sau într-un spațiu închis foarte bine aerisit), atâta vreme cât interlocutorul meu nu le “sudează”. Cu adevărat supărător este, însă, când sunt mai mulți fumători pe o rază de câțiva metri pătrați, iar aerul capătă culoarea, mirosul și consistența gazelor de eșapament.
Știu (din cărți și din experiență) că nicotina atrofiază mirosul și că fumătorii și fumătorii nu-și dau seama cât e de neplăcută atmosfera pe care o creează, așa că le propun să-și imagineze că într-unul dintre restaurantele sau într-una dintre cafenelele lor preferate, la câțiva metri de ei, cineva ar prăji niște ceapă într-o tigaie în care uleiul n-a mai fost schimbat de câteva săptămâni. Cam așa mă simt eu.
Intru într-un restaurant sau o cafenea, simt un iz neplăcut, dar îmi zic că e suportabil. Îmi deschid laptop-ul să lucrez ceva sau încep o conversație cu interlocutorii mei și nu observ că localul devine tot mai populat. Apoi, deodată, încep să curgă vălătucii de fum. La o masă sunt șase oameni și toți șase fumează. În spatele meu, cineva a lăsat o țigară aprinsă în scrumieră și fumul înecăcios vine fix spre mine. Altcineva e așa de preocupat de conversație, încât țigara îi fumegă în mână de minute bune și fumul ei mă găsește tot pe mine de mușteriu. În cele din urmă, ajung să mă usture ochii și, căutând cu privirea cea mai apropiată sursă de poluare, îmi dau seama că nimeni nu mai fumează de fapt la mică distanță de mine, dar că aerul localului a fost deja înlocuit cu o pâclă de fum, în genul smog-ului londonez din prima jumătate a secolului al XX-lea.
Ca fost dependent, știu că e foarte greu să le ceri fumătorilor să fumeze cu măsură.
Soluția mea, prin urmare, este să evit localurile unde se fumează peste tot. Dar ce te faci cu prietenii care fumează? Recunosc că am ezitat o vreme să le cer să mergem în localuri pentru nefumători (dacă legea s-ar respecta în România, ele ar fi mult mai multe, dar asta e o altă discuție) pentru că știu, din amintiri proprii, cât de chinuitor poate fi sevrajul nicotinic.
Pe de altă parte, de când m-am întors în București ca nefumător, am descoperit o nouă formă de chin: expunerea prelungită la smogul de cafenea sau de restaurant. În cele din urmă, mi-am dat seama de unde venea reticența mea:
A-ți cere dreptul la aer curat în fața prietenilor revine la a pune o întrebare simplă – “Cine e mai important pentru tine? Eu sau țigara?”.
Înclin să cred că teama de a primi un răspuns nedorit la această întrebare nespusă este ceea ce ne face să ocolim subiectul fumatului atunci când planificăm ieșiri în oraș. Dacă sunteți nefumători, vă urez să aveți curajul de a le pune această întrebare prietenilor și prietenelor voastre și vă doresc să primiți același răspuns îmbucurător pe care l-am primit și eu din partea prietenilor mei și a prietenelor mele.
:: The One, decembrie 2013
:: foto: ckanderson (Chris) on deviantART
oare cum ajung fostii fumatori asa inraiti ? eu nu mai fumez de 4 ani dar mi-am jurat sa nu devin ATAT de nesuferita incat sa pretind de la prietenii mei ce eu nu am putut sa fac ani de zile … daca ajungi sa te pui in balanta cu un viciu, cred ca viciul va castiga… un fumator ce sa faca la nefumatori? se va grabi sa plece de acolo …
“oare cum ajung fostii fumatori asa inraiti ?”
As zice ca prin evolutie. Cand vine vorba de dreptul tau la sanatate, fix asa e bine sa fii: inrait 🙂
un schimb de replici intre mine si psihoterapeutul cu care lucrez:
(in cabinet)
-imi dai voie sa fumez o tigara?
-nu.
-nu-i corect.
-fumatul nu-i corect, chiar si pentru fumatori.
m-am lasat de fumat datorita marginalizarii la care m-au supus prietenii mei, care deja renuntasera la fumat.
devenise o problema iesitul in oras, pentru ca mereu dadeau vina pe mine daca localul ales devenea de nesuportat din cauza fumului.
intr-un final, am renuntat si eu la fumat
daca prietenii mei nu m-ar fi facut sa ma simt stanjenita, poate vointa mea nu era atat de mare.
chiar daca, uneori, un prieten care s-a last de fumat devine pentru un fumator un om cicalitor, fandosit sau chiar inrait impotriva fumatului, s-ar putea ca el de fapt sa-ti intinda o mana de ajutor… depinde de tine ce faci mai departe!
Si unde credeti ca se va ajunge? Fumatul in ilegalitate? De ce trebuie sa imi calculeze altii viata in functie de obiceiurile mele?
Fumez si asa voi fi mereu. Sa fiu conditionat de prieteni? – foarte departe. Cand ajungi sa ai prieteni cu conditionare, nu e in regula.
California interzice tigarile, dar lasa la liber consumul excesiv de petrol, gaze, gaze de sist etc.
Toate studiile despre cancerul pulmonar spun ca:
“Principala cauza a cancerului pulmonar este Fumatul”.
PE BUNE?
Cei care au facut cancer pulmonar au trait intr-un balon de oxigen, de aer curat si au fumat pana au facut cancer? Aiurea.
Imi e mult mai teama sa stau la ora 14 in traficul de la Universitate decat sa stau inchis intr-o camera plina de fumatori.
Fumez deci exist. Omul e o salcie fumatoare.
Sanatate!
Buna, si eu m-am lasat de fumat de apoape 14 luni.
La inceput am fost reticienta sa merg in oras cu prietenii. Toti fumeaza si mi-a fost teama ca nu o sa ma pot tine de “promisiune”.
Acum pot sa merg si stau langa un fumator, dar nu mai mult. Nu-mi mai place mirosul este groaznic, mai ales cel din haine, apoi se impregneaza in par si piele…yak.
In aceeasi masura, as putea spune ca miroase la fel de urat si un nefumator nespalat.
Pana la urma suntem liberi sa alegem ce vrem si cum vrem sa traim in masura in care sa ne respectam reciproc spatiul personal, obiceiurile, tendintele.
Parerea mea e ca, in sufletul lor si ei, fumatorii ar vrea sa aibe putere sa reuseasca sa renunte. Sunt sigura ca fiecare fumator a incercat macar odata sa se lase de fumat si nu a putut. Faptul ca fumeaza cu inversunare, “sudate” cum zici, arata cat de dependenti sunt. Eu le multumesc prietenilor mei fumatori pentru ca ma sustin in continuare.