Voilà de vezi grădina carpatică!

Ce se ascunde în spatele mult hulitului slogan turistic al României.

Tradus în românește, sloganul “Explorați grădina carpatică!” are un inconfundabil iz optzecist (“Dați țării cât mai mult cărbune!”, “Ocrotiți vânatul!”, “Consumați pește oceanic!”), dar asta nu schimbă cu nimic valoarea munților pe care-i promovează. De ani de zile, Prințul Charles și alți străini încearcă să ne convingă că aurul României nu stă ascuns în pântecele munților Apuseni. Averea noastră cea mai de preț sunt Carpații înșiși, cu peisajele lor “cinematografice”, cu fauna lor decimată, dar încă numeroasă față de media europeană, cu pădurile lor încă verzi și dese, în ciuda defrișărilor iresponsabile, cu cătunele lor sărăcăcioase și pitorești, cu oamenii lor simpli și, în același timp, atât de exotici.

În anii ’80 ai mei își făceau mai toate concediile în Carpați. Erau tineri, n-aveau mașină, nu-și permiteau să stea la hotel, așa că își luau prietenii și plecau cu trenul la munte, înarmați cu ruscaci cu cadru, cu corturi și cu conserve. Este uluitor ce distanțe poți străbate în numai câteva zile de mers la pas, cu multe kilograme cărate în spate. Când se întorceau, fotografiile și diapozitivele spuneau povești fabuloase, demne de revista Flacăra (un fel de “glossy” din epocă).

Din păcate, când eu și cu sora mea, Simina, am crescut suficient ca să putem merge cu ei, ai mei au căzut pradă sedentarismului, unul dintre fructele otrăvite ale tranziției. La inițiativa Siminei, am făcut o singură vacanță cu ei, cu cortul, cu câinele și cu Oltcitul prin Apuseni. Cele două săptămâni în care ne-au purtat pe urmele vechilor lor drumeții, mi-au rămas în suflet ca una dintre cele mai reușite fotografii de familie.

Am continuat apoi să le călcăm pe urme, fără să-i mai luăm însă cu noi. În liceu, Simina a devenit “munțomană” cu acte-n regulă și m-a luat și pe mine în câteva dintre drumețiile ei. Prima dată când am urcat pe Valea Cerbilor pentru a coborî la Mălăiești, purtam în spate același rucsac portocaliu cu cadru pe care-l purtase, la rândul său, ani de zile, tata. Burdușit cu cort, haine și mâncare, rucsacul cu cadru poate deveni un adevărat instrument de tortură, mai ales pentru neinițiați. N-am recidivat curând după mica Golgotă, dar atracția muntelui a crescut și mai mult după acea aventură.

Poate din cauză că, la început, asemenea alor mei, am văzut mersul pe munte ca pe o formă de vacanță foarte ieftină, am evitat-o fără să mă gândesc prea tare atunci când am început să-mi permit să călătoresc în Europa și prin lume. Mă bucur că sminteala mi-a trecut totuși repede și mi-am dat seama că, deși foarte accesibil, mersul pe munte este, de fapt, una dintre cele mai rafinate și mai bogate forme de a călători.

Acum câțiva ani, eram în Retezatul mic cu finii mei, Efrem și Symeon. La refugiu ne făcusem noi prieteni, între care Loli, deopotrivă ghid montan și salvamontist, și pornisem, îndrumați de el, spre Vf. Piule. Pe traseu, ne-am oprit să culegem afine apoi, după încă o oră de mers prin pădure, am ieşit în golul alpin sub turnurile Gurganului, două creste impunătoare între care am întrezărit ţinta noastră.

Panta a devenit tot mai înclinată, apoi a trebuit să escaladăm nişte stânci. Copiii nu s-au lăsat păgubaşi, ba din contră, mezinul Efrem s-a dovedit un alpinist convins. Am continuat pe un grohotiş tot mai abrupt, care i-a epuizat pe copii, apoi Loli ne-a propus o nouă provocare. Mai precis ne-a recomandat tuturor celorlalţi să continuăm traseul și ne-a spus că el o ia pe o scurtătură foarte dificilă, de unde ne poate vedea atât pe noi, cât și traseul marcat, şi ne-a dat întâlnire în vârf. Evident, toată lumea, inclusiv copiii, am luat-o pe urmele lui.

A fost o ascensiune în forţă cum nu mai făcusem de mult, dar priveliştea de 360 de grade care mi s-a deschis când am ajuns în vârf mi-a tăiat respiraţia (atât cât mai rămăsese din ea). La nici cinci minute, am văzut o capră neagră alergând spre cuşma Gurganului. Costul întregii aventuri: mai puțin decât cel mai ieftin sejur pe litoralul românesc.

Vara asta, vă încurajez să luați ruscacul în spate și să le mai dați Carpaților o șansă. Veți descoperi comori la tot pasul.

:: The One, iulie 2014 :: foto: Dorin Anghel

 

  1. Pacat ca, asa cum spui si tu.. de fapt in alte cuvinte, nu se foloseste sensul propriu al acelei propozitii. Avem suficient, dar ne trebuie mai mult, ne trebuiesc si persoane care sa ne prelucreze ceea ce noi nu reusim de atat amar de timp. Desi, din cate am vazut.. multe dintre tarile care s-au axat pe turism s-au cam dus la fund, dar la noi nu e cazul. Avem potential si in alte domenii, putem sa integram si turismul printre lucrurile de baza, dar vrem? Incercam? Nu se vede.

  2. Poza pe care ai ales-o pentru articol este incredibila, ceva ce nu poate fi exprimat in cuvinte. Eu unul nu am vazut nicaieri ceva asa frumos, sper doar sa pot sa ajung si eu in locul ala si sa admir.. se vede foarte, foarte bine!

  3. Noi suntem o famile care face drumetii destul de des … intr-adevar, mostenire de la parinti … dar ne si place sa luam cortul si sa pentrucem cel putin un week-end la munte in fiecare vara … parca te incarcu cu energie… nu alta!

Leave a Reply to Stefan Nefumatoru Cancel Reply