Bătaia din copilărie

Cine cruță nuiaua, își urăște feciorul.
(Proverbele lui Solomon XIII, 24)

Când eram mic, citeam povestea unui nepot care călătorea cu trenul în compania bunicii sale, vizibil bolnave, la care ținea foarte mult. În poveste, copilul refuza să iasă pe hol să se joace cu ceilalți copii, preferând să-i țină companie bunicii în compartiment și să se asigure că nu-i lipsește nimic. Nu știu de ce, întotdeauna mi se punea un nod în gât când citeam respectiva poveste. O parte din mine visa că voi ajunge într-o bună zi acel nepot-model, în ciuda faptului că nu reușeam să mă ridic deloc, dar absolut deloc, la standardele bunicii mele.

Bunica din partea mamei, cea care ne-a crescut, mare parte din timp, pe mine și pe Simina, ne bătea mai ales cu bățul. Avea câteva bețe pregătite în acest scop sub șifonier și în spatele mașinii de spălat.

Bețele fuseseră pregătite de bunic, care le tratase ca pe orice alt proiect meșteșugăresc: cu multă atenție și grijă la detalii.

Fuseseră culese cel mai probabil dintr-un arbust din Parcul Tineretului ori de pe dealurile din jurul Lereștiului. Apoi, cu ajutorul briceagului de campanie, nelipsit din buzunarul bunicului, li se retezaseră ramurile laterale și li se rotunjiseră capetele. În felul acesta, forma bețelor era perfect adecvată funcției – ele puteau să lovească, fără să zgârie sau să rănească mai mult decât era necesar.

Când, scoasă din minți de mine sau de eternele certuri dintre mine și Simina, se îndrepta cu pași hotărâți spre șifonier ori spre mașina de spălat, bunica trântea cu năduf printre dinți un „Ei, lasă că-ți arăt eu ție!” și trăgea cu putere aer în piept, ca atunci când se pregătea să frământe aluatul de cozonac.

Acele secunde de teroare, în care aveam certitudinea a ceea ce avea să urmeze, erau întotdeauna mai greu de suportat decât loviturile propriu-zise.

Bunica lovea cu sete, gâfâind la fiecare lovitură, iar furia se transforma într-o voioșie victorioasă pe măsură ce își elibera în felul acesta tensiunile care-i dădeau nenumărate migrene. Euforia n-o ținea, însă, foarte mult, pentru că Simina intervenea cu lacrimi în ochi, rugând-o să mă ierte măcar de data asta. Probabil curajul nepoatei, care își lua, pentru îndrăzneală, câteva bețe zdravene, de care nu părea să-i pese, era ceea ce o aducea, în cele din urmă, cu picioarele pe pământ.

Scena se încheia de regulă cu toate personajele în lacrimi, pentru că bunica nu bătea niciodată cu răutate, doar cu nervi sau cu năduf și-i părea mai tot timpul rău că exasperarea la care o aduceam o împingea la astfel de soluții violente.

Mă rog, uneori se mai întâmpla să nici nu fiu vinovat, ca în dimineața în care m-a bătut pentru un ghiveci pe care-l răsturnase bunicul din greșeală. Când l-a găsit bunica, bunicul era prin grădină și, fără să mai aștepte audierea principalului martor al apărării, instanța ad-hoc s-a precipitat să execute sentința, după care a concluzionat ca mătușa Polly a lui Tom Sawyer sau ca domnul Vucea, „las‘ că oi fi făcut tu ceva pentru care ai scăpat nepedepsit”.

De la o vreme, crescusem suficient de mare ca să-i pot prinde bățul cu ambele mâini înainte să apuce să mă lovească. Încremeneam preț de câteva secunde, în poziție de luptă, în vreme ce ea se silea să-mi smulgă bățul din mâini.

Dacă nu reușea, era suficient să se uite o singură dată în ochii mei și să-mi șuiere printre dinți „Ia mâna!”, pentru ca să-mi descleștez degetele și să aștept pasiv lovitura, ca o potaie dresată de un stăpân absurd și nemilos.

*

În ciuda sugestiilor mai multor terapeuți, n-am bănuit-o niciodată pe bunică de sadism sau de premeditare. Cred și acum că felul în care ne-a crescut nu este altceva decât produsul celor mai bune intenții sădite pe solul unei educații înapoiate, al unei maturizări forțate în cursul „obsedantului deceniu” și al unei incapacități funciare de a-și gestiona furia.

Așa a înțeles ea să ne iubească, cu cearșafuri apretate, cu orez cu lapte cu scorțișoară, cu dulceață de fragi, cu rigla peste degete, cu palma și cu nuiaua.

Dar cel mai trist este, de fapt, ultimul act al acestei dramolete de familie, asemănătoare, sunt convins, cu atâtea altele din România.

Încerc de ani de zile să uit și să iert toate lucrurile astea și să mă raportez la bătrâna care se împuținează pe zi ce trece sub ochii noștri cu dragostea pe care nepoții le-o datorează bunicilor.

Aș vrea să-mi pot aduce aminte doar scene luminoase ca ziua în care m-a învățat să merg pe prima mea bicicletă Pegas Comoda sau ca atunci când, cu capul în poala ei, mă mângâia și îmi recita „Cântecul” lui George Coșbuc:

A venit un lup din crâng,
Şi-alerga prin sat să fure
Şi să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu c-o nuia;
-“Lup flămând cu trei cojoace
Hai la maica să te joace”-
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.

Dar chiar și această amintire devine brusc violacee la apariția nuielei. Ce căuta nuiaua în gospodăria respectivă și pe cine „juca” maica atunci când nu era niciun lup prin preajmă? Copilul care eram știa prea bine răspunsul.

Am citit zilele astea foarte multe rânduri scrise din perspectiva părinților cu privire la folosirea bătăii în educație și am vrut să adaug și perspectiva mea de copil care n-a fost probabil nici mai mult, nici mai puțin bătut decât copilul mediu al generației sale.

Azi, când bunica mea s-a transformat într-o bătrânică blajină care n-ar fi în stare să-și atingă strănepoții nici măcar cu un deget, încerc din răsputeri să fiu nepotul din povestea citită în copilărie și nu reușesc.

O vorbă din bătrâni spune că „acolo unde dă mama crește”. Experiența mea a fost alta.

Acolo unde a dat bunica, n-a mai crescut nimic, iar dragostea mea pentru ea s-a făcut tot mai mică.

Mi-aș dori să poată crește la loc, fie și acum, în ceasul al doisprezecelea, dar din păcate bunica bătea așa cum ne-a și crescut: cu toată dragostea, adică temeinic.

 

:: foto: Justin Gaurav Murgai

 

 

  1. Mie îmi pare ca esti om realizat si barbat în toata puterea (si) pentru felul in care te-a crescut. Poate în loc sa scrii astea în public, mai bine o strângeai în brate si ii spuneai ca o ierti pentru clipele de furie si aparent abuz.
    Cu exceptia faptului ca aceste incidente erau episodice si nu “din senin”, ci ca urmare a vreunei boacane, mi se pare ca v-a iubit temeinic si a incercat sa va dea si faca de toate pentru voi.

    Nu imi bat copiii (poate trebuia sa încep cu asta).
    Sanatate si … “cine e nevinovat sa ia primul piatra si sa dea”.

    • abuz aparent? dar de ce “aparent”? doar se prefacea ca loveste?
      sa spui ca a bate un copil cu un bat, in mod repetat, e un abuz APARENT, inseamna ca problema e la tine si numai la tine, si in niciun caz la copil.

    • Valentin, n-ai inteles nimic. Faptul ca lua bataie cu batul/nuiaua pana incepea sora lui sa planga si s-o roage pe bunica sa-l ierte nu se incadreaza la “aparent abuz”, mai gandeste-te!
      Si o greseala imensa pe care o aud la prea multi “am luat bataie dar uite ca am ajuns bine, am ajuns om realizat”.
      Nu, Dragos Bucurenci nu a ajuns un om realizat pentru ca bunica l-a crescut cu bataie, ci a ajuns un om realizat IN CIUDA FAPTULUI ca bunica l-a crescut cu bataie si numai el stie ce-a fost in sufletul lui! Si la fel e cu toti oamenii care au ajuns bine!
      Iar faptul ca ignori consecintele irevesibile la nivel afectiv ar trebui sa-ti dea multe de gandit “Acolo unde a dat bunica, n-a mai crescut nimic, iar dragostea mea pentru ea s-a făcut tot mai mică.” Aici gresesc toti parintii/bunicii care folosesc astfel de practici: au senzatia ca iubirea si afectiunea celor mici nu se vor schimba… ei bine, iata ca se schimba si inca cum!!!

    • Valentin, stai jos, ai nota 4.
      Poate ca un pui de om violentat, constient sau nu, a dezvoltat in el un sentiment de neputinta vis-a-vis de atasamentul fata de bunica, mama. Am mai scris, ma regasesc in toata povestea lui, iar acum, mama mea imi reproseaza ca nu sunt atasata fata de ea, iar eu nu stiu cum sa fac asa pentru ca nu m-a invatat. As vrea, cu toata inima, dar nu stiu cum. Eu ma apar si acum. Fugi de durere o viata intreaga, ptr ca nu mai vrei. Poate ca ceilalti sunt bine intentionati, dar tu esti deja programat, au facut-o bunica, mama, inca din primii ani de viata.

      • Aveti perfecta dreptate. Eu una, am fost ingrozita cand am aflat, zilele astea, parerile unor oameni pe care ii respectam. Nu pot sa inteleg cum poate crede cineva ca bataia este altceva decat declararea neputintei si a prostiei proprii. Cum poti indrepta ceva prin ura si violenta? Ce usor ar fi sa-l ghidam prin iubire si prin propriul exemplu. Stiti ce frumos arata ochii unui copil atunci cand face ceva pentru zambetul si aprecierea unui adult pe care il iubeste si-l respecta?

    • Valentin, eu din comentariul tău vreau să înțeleg că nu ești de acord cu violența fizică în creșterea copiilor și de fapt te-a deranjat că Dragoș, prin împărtășirea poveștii sale din copilărie, își discreditează bunica. O consecință nefastă pentru expunerea unui punct de vedere. Sau poate ți se pare că bărbații n-ar trebui să se plângă public de traumele din copilărie. Nu știu dacă asta ai vrut tu să transmiți, dar la mine așa a ajuns.

      Însă te întreb dacă știi ce procent din copiii pe care îi bucuri de Crăciun cu proiectul Shoebox au parte, în timpul anului, de corecții fizice „ca urmare a vreunei boacane”, fiind în același timp „iubiți temeinic” de părinți, bunici, mătuși, unchi. Salvați copiii zice că 63% dintre părinți își bat copiii. Păi dacă e așa, pe lângă cadouri, copiii ăia au nevoie și de protecție. Și pentru asta e nevoie de împărtășirea experiențelor în spațiul public.

      • Da, am menţionat că NU sunt de acord cu bătaia şi nici nu îmi bat copiii. DA, există disciplinare, dar consider că faptul că îl/o disciplinez îi arată că îl/o iubesc. Ei ştiu că dacă fac vreo boacănă (pe care de multe ori nu o realizează ca fiind boacănă, decât după ce noi le-o prezentăm ca atare) există două momente distincte: explicaţia noastră (de ce e rea fapta, efectele ei asupra lor şi asupra celor din jur, consecinte etc) şi pedeapsa (de exemplu nu are voie pe smartphone sau tabletă o perioadă fixă sau e pedepsit în camera lui toată ziua, DUPĂ ce i se explică ce a făcut).

        A da ca un animal în propriul copil nu arată că âl disciplinezi, ci scoate din tine nervii şi nereuşita unei zile proaste la serviciu, neavându-şi locul într-o familie din secolul nostru.

        Împreună cu acest articol al lui Dragoş, am mai vazut, acum cu “ocazia” scoaterii în faţă a cazului Bodnariu (familie pe care o cunosc), o mulţime de bloggeri şi ziarişti care brusc simt nevoia să-şi umilească parinţii sau bunicii, la gramadă, pentru orice nu le-a convenit ca şi copii cât au crescut în casa lor, pentru acele pedepse fizice primite.

        Nu suport “la gramadă” asta. Ce câştig are cel care îşi ponegreşte acum, după yeci de ani, părinţii? Cel mai “fericit” caz e când ei deja sunt morţi. Altfel, dacă nu mergi să le spui lucrurile respective în faţă, ce valoare au şi cum te fac pe tine înaintea celorlalţi?

        Tu de ce ai fi special sau mai bun, dacă în loc să mergi să îi spui părintelui sau bunicului că ai aceste sentimente şi stări, să le discutaţi, poate chiar să îşi ceară iertare sau să io-o acorzi pe a ta, te apuci să le tapetezi pe net?

    • Cum ar fi ca atunci cand gresesti ceva sa vina cineva si sa te bata! Eventual chiar si in public. Cum te-ai simti? Te-ai simti mai educat?

    • O fi un om realizat, dar trist. Cu amintiri care-i umplu ochii de lacrimi si pe care ar vrea sa le faca uitate. Durerea unui copil batut nu se sterge niciodata, la fel cum nici amintirea unei seri frumoase de iarna, la gura sobei, cu un bunic povestitor, nu poate sa fie stearsa vreodata. Sa ierti este greu, sa te prefaci este urat, sa-ti plangi de mila nu este cazul…ce-i de facut? Cum alungi asa o suferinta?

  2. Am o fetita de aproape 5 ani si e tare incapatanata, ca mine.
    Cand am vazut ca nu merge cu bataia la fund, am luat linia, cand nu a mers nici cu linia, am pedepsit-o. Nu merge grozav nici cu pedepsele, dar sunt dispusa sa ii dau mai mult timp de a se corecta. Am procese de constiinta ca nu am avut mai multa rabdare, si ca am batut-o cum ma batea tata pe mine!
    Acum da ea in mine, si o simt cum da cu forta ca o pedeapsa. Iar eu nu mai dau, si le incasez cu furie, naduf si regret, rusine si panica. Ce voi face? Ce solutie sa aplic si sa adopt?
    O iubesc nemarginit, cu disperare, si nu vreau decat sa am mereu deschisi ochii mintii si sufletul puternic sa discern rapid cum sa procedez. Tuturor ne trebuie limite, altfel nu privim normal viata. Iar copiii asta fac, incalca limitele.
    Nuiaua cred ca avut un rol si in viata ta, in trecutul tau cand treceai peste limite, dar astept pana vei avea tu copil(copii) sa vedem cum te raportezi la prezent.
    Succes si la multi ani!

    • Nicoleta, copiii au nevoie de un singur lucru, iubire. Cand un copil face ceva, inclusiv o boacana, inseamna ca are nevoie sa se faca auzit, cere atentie. Nu bataie, nu linie, nu curea. Iubire prin cuvinte calde, prin strangeri in brate, asa reusesc parintii sa isi aproprie copiii de ei. Ma regasesc in toata povestea lui Dragos, de la bunica si pana la mama. Iar acum, mama mea imi reproseaza ca nu sunt atasata de ea, iar eu nu inteleg cum as putea sa fac asta. Cred cu tarie ca poti sa educi doar prin iubire, sper din inima sa o pot face eu si sa rup lantul de agresivitate.

    • Eu am fost in locul fetitei tale si asta am de zis: cand o sa creasca si o sa-si gaseasca un serviciu, sper sa nu se mai uite inapoi si sa uite de existenta ta!

    • Acum da in tine cu mana, mai incolo o sa dea in tine cu flegme. Fiecare primeste ce merita. Te-ai gandit vreodata sa studiezi niste carti de parenting, sa inveti sa fii un parinte bun? Sau crezi ca asta ti-e scris in ADN si n-ai nevoie?

    • Da, copiii au nevoie de limite, dar nuiaua nu este necesara pentru a le impune. Bineinteles, copiilor le place sa impinga limitele cat mai departe, sa vada cat de mult rezista parintii. Este suficient sa vorbesti cu ei ferm, dar calm si binevoitor: asta este limita, nu ai voie sa o treci. Faci circ, te tavalesti pe jos de furie si suparare ? degeaba, eu tot nu cedez si nu te las sa incalci limita. Se uita vecinele si comenteaza ? treaba lor, parca nu au si ele copii. Am si eu o fetita si atitudinea asta functioneaza foarte bine cu ea. Dupa o vreme, copilul intelege ca esti ferm si o lasa balta.

      Fetita ta a invatat sa te loveasca chiar de la tine: daca tu o bati, te bate si ea. Tu esti modelul ei, tu o inveti ce e bine si ce e rau. Tu ii transmiti mesajul ca bataia e acceptabila, si probabil, cand o sa devina mama la randul ei, o sa isi bata si ea copiii. La un moment dat trebuie rupt lantul acesta al violentei asupra copiilor, cineva trebuie sa spuna, da, parintii mei m-au batut si am suferit foarte tare, dar eu refuz sa fac un rau asa de mare copiilor mei. Altfel bataia si violenta se transmit din generatie in generatie.

  3. uffff! eu am iertat ce am încasat! De ce să mă obosesc să -i învinovățesc?! și eu greșeam, eram încăpățânată,și ei erau prinși și obosiți cu ale lor.
    este în natura umană egocentrismul;și au și adulții nevoile lor,pe care copiii nu sunt în nici un caz dispuși să le vadă, dara-mi-te să le respecte.
    luam bătaie cu furtunul de cauciuc,ii uram pe moment, dar cum copiii trăiesc momentul. ….am uitat,am iertat;ii iubesc pt că sunt ai mei,unicii!
    pace și liniște și vouă! iubiți mult!

  4. Silviu Enache

    Vecinii mei aveau un fecior care era în aceeași clasă cu mine și au făcut o cruciadă din copilăria lui doar pentru a arăta că e mai bun.El nu a fost niciodată mai bun.In schimb el a luat cele mai crâncene pedepse corporale pentru simplul fapt că era mai slab intelectual și nu reușea să compenseze prin sârguință…a ajuns căpșunar 😐

    • Nu ma mira raspunsul dvs: majoritatea copiilor batuti, ajunsi adulti, spun ca parintii au facut ce trebuie, ca bataia a fost pe merit si ca asta i-a facut om. Este foarte greu sa accepti ca de fapt parintii ti-au facut rau si ca ai suferit enorm din cauza lor. Copiii au nevoie de dragostea parintilor si sa recunosti ca ti-au facut rau inseamna sa recunosti ca nu prea te-au iubit, ceea ce e foarte greu de acceptat. E mult mai usor sa negi raul pe care ti l-au facut si sa iti dai toata suferinta acumulata pe capul propriului copil, pe care il bati si tu la randul tau.

  5. Claudiu, simt o ironie in mesajul tau, care nu cred ca-si are locul aici. Poate pentru tine a fost ok bataia (sau poate n-a fost si nici macar tu nu-ti dai seama de traumele pe care le-a lasat in tine – noi, oamenii, suntem experti la a ne minti pe noi insine), dar asta nu inseamna ca pentru toti e asa! Majoritatea au traume pe viata! Presupun ca depinde de copil, dar, avand in vedere ca n-ai de unde sa stii cum o sa-l afecteze, nu mai bine nu dai in el din prima? Si-asa, pe termen lung nu rezolvi nimic!

  6. Bataia lasa urme in orice situatie,si nu numai fizice.Daca aceia care spun ca au meritat-o, chiar cred asta, e grav.Mi se pare ca exact afirmatia lor e semnul ca ceva acolo sus nu merge cum trebuie.
    Si Nicoleta,sa lovesti un copil de 5 ani cu linia?Nici nu vreau sa ma gandesc.Da in tine tocmai pt ca asta a vazut la mama ei,ea nu stie cum sa isi manifeste frustrarile.De aia suntem adulti.Se presupune ca avem mai multa minte si ca ar trebui sa gasim solutii sau sa incercam sa ii intelegem.
    Sa aveti o zi buna cu totii.

  7. Observ ca multa lume cauta si uneori gasesc scuze pentru diferite forme de violenta in familie (fie ea verbala sau fizica..fie ea indreptata catre copii sau catre sotie etc)…eu inteleg ca viata este dificila si cu multe probleme…obligatii, greutati…DAR…daca considera cineva ca asta ar trebui sa fie o scuza si ca niste copii ar trebui sa stea aliniati precum niste papusi si sa se comporte in anumite limite prestabilite…poate au uitat de faptul ca sunt niste fiinte vii si faptul ca uneori ca si adulti ne depasim liniuta propriilor limite…
    Ceea ce poate uita adultii este faptul ca depasind limitele si facand boacane ne face sa fim creativi…ne face sa invatam, sa facem diferente intre ceea ce e rau si ce e bun…pt asta nu e nevoie de o NUIA!!! O nuia nu face decat sa lase cicatrici…nu lectii! Cicatrici pe care le vom privi toata viata in noi…si oricat de mult am vrea sa para ca fiind lectii…nu sunt decat mutilari…psihice…sentimentale. Ascundem abuzul sub plapuma oamenilor verticali care suntem acum…nu suntem ceea ce suntem acum datorita abuzului…ci datorita lectiilor!
    A face copii e o responsabilitate pe care trebuie sa ti-o asumi cu maturitate si nu cu bataia!…altfel nu ii mai face!…copii nu aleg sa vina in lumea asta pt a fi abuzati…ci este alegerea noastra… Adultii isi depasesc propria limita fiind iresponsabili…nu copii…copii doar cresc si experimenteaza…sunt curiosi si creativi…in loc sa exploatezi acest potential intr-un mod constructiv (fapt ce necesita consum de energie) preferi sa ii bati si scapi de “problema” repede…
    Inchei prin a spune…e trist ca inca mai sunt oameni care confunda abuzul cu educatia…sub scuza …dar ia uite ce barbat/femeie mare si realizat ai ajuns…pff…

  8. Si eu am luat bătaie de la părinți (era ceva normal atunci -cică ) si am avut tendința sa fac la fel cu propriul copil . Am si făcut-o de vreo doua ori 🙁 dar m-a cuprins un sentiment de regret, încât nu reușesc sa uit acei ochișori îngroziți si acea privire odioasa . Am descoperit apoi ca funcționează perfect comportamentul calm si iubitor . Nu uitați ca copiii sunt oglinda noastră si noi, oglinda lor . Si cum va comportați cu ei , așa se vor comporta ei cu copiii lor. O zi buna !

  9. Am primit si eu bataie cand eram copil. Si de la parinti si de la bunica. Si de la scoala 🙂 Cu nuiaua, cu cureaua, cu rigla, cu liniarul, dar nu ma lasau lat sau invinetit. Insa suficient cat sa-mi pierd increderea in mine…Nu am nici un resentiment, nici macar nu cred ca am ceva de iertat cuiva, imi iubesc parintii si imi pare rau ca am tot mai putin timp disponibil pentru ei… Am o fetita nastrusnica de 5 ani si nu am atins-o nici macar in gluma. Dar e drept, cresterea unui copil necesita enorm de multa rabdare, intelegere si caldura. Si timp de calitate. Si nu reusesc mereu. Devenim mai buni atunci cand oprim ce ne-a facut noua rau si nu transmitem mai departe “mostenirea”. E greu,dar e posibil 🙂

  10. Nicoleta, tiza mea ca sa spun asa…problema este in ceea ce ii oferi copilei tale si este nemeritat! Si aici nu ma refer la afectiune sau nevoi bazice: hrana, imbracaminte, ore de odihna….ci pur si simplu la “rasfat”…ceea ce inseamna: “iau doar rochita pe care eu o vreau”! “Acum imi cumperi papusa ca asa vreau eu” ( nu mai vorbesc de PSP sau tabletta sau ce stiu eu ce dispozitiv electronic). Daca “fetita” ta te loveste – ceea ce este chiar grav, atunci ea nu merita “premiata” – doar fiindca tu ai in constiinta ca si tu ai lovit-o si de acolo pleaca problema! Ideea este ca daca tu vrei sa sa fie altfel si ea va dori altfel trebuie sa incepeti sa schimbati ceva: foarte important este sa ii arati ca nu poate sa faca doar “ceea ce doreste ea si cand doreste” fiindca la randul tau nici tu nu poti! Stiu, vei spune ca este greu acum fiindca deja este ceva gresit, se poate corecta! Insa nu, nu intr-un serviciu social, intr-un ghetou sau cu familii surogat unde copilul are cand doreste acces la internet, dispozitive mobile ….insa daca in miez de noapte se trezeste cu febra nu are bratele mamei sau pieptul ei sa il linisteasca! Asta nu pot intelege familiile care nu au copii! Sunt convinsa ca daca ii vei arata fiicei tale mai multa intelepciune in alegerea cadourilor , ii vei dedica mai mult timp sa ii poti percepe structura de personalitate, va veti cunoaste mai bine si veti trece peste acest impas …..dar este foarte important sa cunosti atat tu cat si ea ca violenta fizica nu este o solutie! Dar Da, pedepsele sunt cheia, fiindca si adultul cand a gresit este pedepsit! Nu poate fi acceptat modelul decalibrat suedez in care nu sunt admise recompensele sau pedepsele…..poate ca este aplicabil doar la ei dar s-a vazut ca nu este o solutie durabila datorita numarului mare de sinucideri in randul adultilor cand este cu mult mai greu sa asumi pedeapsa sau recompensa impuse de sistemul de legi sau normele impuse de societate, altfel ajungem la primitivism la propriu! Pedeapsa bine cantarita si nu, nu ma refer la ceva umilitor spre exemplu “coltul rusinii”, ci la faptul ca “nu poti dormi cu papusa ta preferata fiindca astazi ai lovit toti copii de la gradinita si cat timp vei mai face acest lucru nu va dori papusa, daca are un nume este bine sa il particularizezi, sa doarma cu tine” . Foarte important sa mentii compostura, sa fii perseverenta asa va invata fiica ta ca nu poate avea un comportament aberant si el nu este admis nici acasa si nici la gradinita, scoala, colectivitate! Cu alte cuvinte sa nu ridici pedeapsa decat in momentul in care vei vedea o ameliorare in comportamentul fiicei tale si cat timp este “pedepsita” sa ii reamintesti periodic din ce motiv/motive, fara sa te superi, fara sa ridici tonul ci cu toata dragostea cu care i-ai cumpara un cadou! Sa stie ca mami o iubeste foarte mult insa ca nu este de acord sa arunce cu tot ceea ce are la indemana in capul copiilor de la gradinita, educatoarei sau al mamei! Sunt convinsa ca se va imbunatati considerabil relatia dintre voi ! Iti doresc succes si un inceput de an nou mai bun ca acel care tocmai s-a sfarsit!

    • Nicoleta, eu nu am copii si nu mi-as umili niciodata copilul, indiferent de situatie. Nu i-as cumpara cadouri. I-as oferi un singur lucru: iubire. Stiu ce am trait eu si aleg sa ii nasc, daca o fi sa fie, atunci cand voi avea puterea sa nu mai proiectez asupra lor suferinta mea.

  11. Deși la început mi-era frica sa recunosc, chiar și fata de mine, ai mei m-au bătut în copilărie, chiar și la 20 de ani pentru ca încă stăteam cu ei. Mama mai “putin”, ba o palmă, ba un tras de par, însă tata… Dacă as fi decis sa procedez după lege, probabil el era acum la închisoare și eu eram de mult în asistenţă socială. Din punct de vedere material, nu mi-a lipsit nimic. La educație, mama a făcut ce a știut ea mai bine, îmi explica cum știa ea, cu vorba însă de multe ori îmi lua ceva timp sa Inteleg si se apela si la alte metode, însă cea mai înspăimântătoare dintre toate, era ” îi spun lui taică-tu “. Asta ma încremenea. Am încercat sa o Inteleg, pentru ca și ea fusese la rândul ei bătută acasă, de bunicul, iar tata, deși știa prin ce trecuse, o bătea si ea. As vrea să spun ca acum am ajuns unde am ajuns datorita lor, dar nu mai pot sa mint cu chestia asta. Am 22 de ani și sunt la facultate în străinătate atât pentru șanse mai mari cat și pentru ca am vrut sa plec de acolo, din mediul ala. Tata obișnuia să-mi spună ca toate certurile pe care le are cu mama, sunt din cauza noastră, a mea și a surorilor mele ( una 20 de ani, una de 8 ani) pentru ca altfel ei se inteleg bine, însă și acum, cu noi astea mari plecate de acasă, mama îmi spune ca nu s-a schimbat nimic. Am apucat sa o cresc pe aia mica vreo câțiva ani, suficient cat sa îmi dau seama ca nu vreau sa treacă prin ce-am trecut eu. Știu ca nu am copii, poate nu-s în măsură sa vorbesc, dar tind sa cred ca o iubesc aproape la fel de mult cum își iubește un părinte copilul. Mi se rupea inima când o certau sau o ameninta tata cu bătaia si venea la mine în cameră cu ochii plânși si obrajii roșii și plina de suspine. Am încercat nici sa n-o cert, ci doar sa încerc sa o inteleg, și să-i arăt ca și un om mare poate vorbi cu ea. Drept rezultat, vorbea cu mine despre absolut orice, ma întreba dacă e bine sau nu, intelegea cand ii spuneam ca ceva e greșit, dar mereu îmi cerea sa nu le spun mamei sau tatei. Știu ca e imposibil, dar mi-aș fi dorit să le pot lua pe amândouă cu mine, pe mama și pe cea mică, mai ales pentru ca nu vreau ca ea sa crească cum am crescut eu… E un copil extraordinar, dar mai mult ca sigur va experimenta și ea asa ceva… Am încercat prin puterea exemplului sa le arăt cat de multe Poti realiza cu un copil daca ai răbdare și vrei să-l intelegi. Vreau sa cred ca am trecut peste și sa nu las asta sa ma definească, însă ma îngrozesc când realizez ca tresar daca cineva ridica vocea, sau încep să plâng când cineva se repezeste spre mine. Astea sunt doar glume, lucruri inocente, însă îmi amintesc de cea mai neagră perioadă. Sper din toată inima sa am puterea să-mi cresc copiii asa cum as fi vrut să o cresc pe sora mea mai mica. Femeie, 22 ani.

  12. Cu durere constat ca nu reusesc sa ma apropii de tatal meu care a folosit atata violenta in “educatia” noastra. Fizica si psihica. In contiuare ma invinovatesc ca nu pot sa am sentimente mai puternice pentru el. Nu pot!!! Si nu inseamna ca nu am incercat. Sunt alt om pentru ca mi-am dorit sa ies din cercul vicios de neputinta si necunoastere al familiei mele, sunt al om pentru ca mi-am dorit sa fiu alt om. Sunt mama la randul meu si am observat ca daca esti docil, pozitiv, cald, iubitor, copilul tau nu va stii sa fie altfel. Asa va considera ca este normal si iti va urma exemplul. Fiecare pas, fiecare gest il fac cu copilul meu in gand si am invatat sa ma controlez, iar cand imi pierd cumpatul imi cer scuze si ii explic ca sunt sentimente normale si ca este corect sa iti ceri scuze daca ridici tonul. Am gresit si imi pare rau.
    Platesc cu varf si indesat momentele cand am fost facuta proasta si incapabila… Nesiguranta mea si lipsa de incredere sunt sechele ale “educatiei” primite. Invat inca sa le gestionez si inca am scapari, dar deasemeni invat sa ma iubesc pe mine insumi asa cum sunt si invat sa nu fac aceleasi greseli cu fiica mea.

    Ramona

  13. Dragos, m-a impresionat enorm textul tau. Pentru ca exact asa simt si eu, si am ajuns sa ma invinovatesc ca nu imi pot iubi mama acum pe cat de mult as vrea, si nu reuseam sa constientizez de ce. Pentru ca am vrut sa arunc toate bataile primite de la ea de cand eram foarte mica si pana pe la 16 ani, cand a observat ca raportul de putere a devenit aproximativ echivalent, intr-un colt intunecat al sufletului meu. Dar nu am reusit, ele ieseau la suprafata in orice vorba buna pe care mi-o adreseaza acum, in orice imbratisare. Nu pot sa uit cat de umilita ma simteam, nu numai cand ma batea de fata cu prietenii mei, dar si in intimitatea caminului nostru. Batai crunte, cu linguri de lemn care se rupeau pe mine, cu furtunul de la masina de spalat, cu palme care trebuiau sa mangaie. Si pentru ea era un motiv de mandrie, de fiecare data cand venea o prietena de a ei in vizita, le arata mandra vanataile rezultate in urma corectiilor ei. Nici multiplele izgoniri din casa, pe scara blocului, complet dezbracata, nu le voi putea uita nicicand, cum nu o sa uit legatul de calorifer cu sfoara, pana ma invineteam de durere. Am incercat sa o inteleg, si ea la randul ei a fost un copil si o sotie abuzata fizic. La un moment dat chiar am crezut ca am reusit.
    Insa astazi cand si eu am un copil minunat, in varsta de 7 ani, am inteles ca nu exista scuza pentru asa ceva. Nu pot sa o privesc in ochi pe fetita mea si sa ma gandesc doar ca as putea sa o ating altfel decat cu dragoste.
    Imi doresc ca acest text sa ajunga la toti copiii din noi care au trait asemenea abuzuri si nu au inteles de ce nu isi pot iubi abuzatorii.
    Multumesc, Dragos!

  14. cum poate cineva sa spuna ca ajuns departe datorita bataii. da, poate a ajuns departe pt ca a fugit de bataie, eu sunt psihoteraput corporal, lucrez cu miscarea/dansul, cu corpul. toate bataile au un impact enorm asupra memorie celulare care se reflecta automat asupra psihicului. cunosc oameni care au fost abuzati fizic si va spun ca le e atat de greu sa vb de emotii pt ca sunt f dureroase. cum este dureros si greu de acceptat, motiv pt care te simti vinovat, ca nu iti iubesti parintele abuzator. nu, nici eu nu-mi iubesc mama care la 3 ani ma batea. de ce, pt ca plangeam iar ea nu stia sa faca fata lacrimilor mele. si imi tragea o mama de bataie sa am motiv serios de plans. horor. eu nu puteam sa reactionez, nici un copil de 3 ani nu poate reactiona, nu puteam sa ma lupt si nici sa fug. asa ca tot ce puteam era sa incremenesc, sa paralizez, sa embody frica, care duce la deconectare, la split. iar toate astea lasa rani adanci la nivel somatic.

  15. Mos Nicolae (nuielusa)

    Da, vad aici incrancenarea creata de subiectul zilei.Vad oameni care scriu si care iti arata ca au avut o copilarie scandaloasa si traumatizanta. Eu nu zic ca e bine sa bati un copil, a bate un copil naste monstrii (in mare parte)care au scris inaintea mea aici, dar bataia e una- l-am batut pana l-am lasat lat- dar o palma la fund cand depaseste limitele eu zic ca “e rupta din RAI”. Eu, personal, nu stiu si nu cunosc o familie care sa nu isi fi atins copilul.Poate ca traiesc in alta lume.Retine tu ala/aia care vrei sa te revolti pe textul meu, condamn violenta si abuzul, am intervenit de cateva ori in cazul unor abuzuri dar daca tu imi spui ca pe copilul tau de varsta mai mare de 5-6 ani(nu vorbim de copii mai mici pentru ca aici chiar ar fi un abuz si eu l-as schilodi pe unu care se leaga de un copil de 2-3 ani) nu l-ai atins niciodata mi-as dori sa te cunosc, acum, dar si peste vro 15 ani cand copilul trece de adolescenta…
    Thinking big!

    PS Oare e mai bine sa supui un copil la traume psihice, verbale sau la umilinte? Eu prefer-daca este cazul- o palma la fund.
    Daca mi se va da exemplu Norvegian unde parintii nu dau nici o palma la fund, recomand sa va mai interesati nitel despre depresiile copiilor si adolescentilor nordicilor…
    Cresteti-va copii mari!

  16. Multumesc tuturor pentru sfaturi si povete. E clar un lucru, nu vreau sa raman in amintirea fetitei mele ca “mama care m-a batut” ci ca mama care m-a iubit. E clar ca ma schimbarea trbuie sa vina intai din mine, apoi prin mine. Sunt mama cu profesie liberala si lucrez acasa, asa ca ii acord tot timpul din lume, deci nu e vorba de dat timp de calitate in cazul nostru. Suntem familie monoparentala, fara tata, fara multe rude sau persoane care sa ne ajute, si e greu. Obosesc dar ma ridic, ma impinge iubirea ei si faptul ca e responsabilitatea mea sa fie fericita.
    Inca invat cum sa o pedepsesc si cum sa ma tin de respectarea pedepsei, pentru ca ea este ca orice copil destept, manipulator, negociator deja avansata in tehnica asta iar eu cedez foarte usor. Bine a spus cineva ca suntem oglinda copiilor nostri, si ei sunt oglinda noastra.
    Vreau sa invat cum sa fiu o mama normala, mai buna si cat mai toleranta.
    Cu speranta intr-o copilarie si lume frumoasa, multumesc inca o data tuturor celor care m-ati ajutat cu sfaturi!

  17. Draga Dragos, sper din suflet sa va invatam din greselile parintilor sau bunicilor nostri, dupa caz. Tata, nici acum nu considera ca a gresit cand muream de frica si durere sub loviturile lui furioase care incercau sa ne invete minte ca nu am procedat conform normelor prescrise in ” casa lui”. S-a intamplat si pana la aprox 20 de ani cand “ne-am emancipat” (eu si sora mea) si l-am ameninitat cu politia. Nici mama nu era departe, dar macar loviturile ei nu aveau atata greutate. Cat despre bunici, pot spune ca i-am iubit cum nu mi-am iubit parintii 1 sec doar si cum nu am iubit pe nimeni pe lumea asta. O sa inchei spunand ca aproape le-am dat foc la casa (din joaca, nu rautate) iar ei erau bucurosi ca nu am patit nimic, de fiecare data. Dragostea, afectiunea si intelegerea lor m-au facut sa-i iubesc nemarginit, chiar daca nu mai sunt. Imi doresc, cu ajutorul Lui, sa pot sa-i oferi fetitei mele macar jumatate din ce am primit eu de la ei.

  18. Cum sa “bati” ceea ce iubesti? Cum sa ajungi la solutia “bataia”!!! Pot spune doar, parinti care nu sunt parinti, oameni care nu “au destula minte”, oare care este “relatia” de iubire intre parinti!!!??? INEXISTENTA, si uite aceeasi este si cu copiii lor, …. oameni care s-au reprodus si doar atat! Am facut parte dintr-o astfel de familie, si am vazut si altele! … foarte mult de zis, inainte sa fii parinte, invata sa iubesti, si nu sa-ti satisfaci nevoile! Multumesc! Pentru ca am vazut si partea aceasta! Deci NU pentru corectia fizica!

  19. Vai de curu’ nostru că sensibili mai suntem. Bine că n-au fost așa sensibile și generațiile precedente că nu mai stăteam noi acum “de vorbă”.
    Apropo, închide geamul să nu te tragă curentul…

  20. Parintii mei au divortat cand aveam 6 ani, apoi am fost crescuta de mama si de bunicii din partea ei. Bunica si mama imi reprosau mereu ca sunt fata lui taica-meu, de parca asta ar fi fost vina mea si ori de cate ori faceam o boacana, luam batai crunte. Am fost batuta in tot felul – de la linie, furtun, palme, pumni, pana la ce se nimerea prin jur, insa nu pot uita niciodata bataia in care mama m-a lovit cu pumnii in fata, lasand urme, pana a obosit, cand pe la 16 ani i-am spus ca la majorat o sa plec de acasa si nu o sa ma uit inapoi. NU a fost sa fie, am plecat cativa ani dupa, e adevarat ca maica-mea m-a “tinut in facultate si la masterat”, e adevarat ca “am ajuns bine” – predau la o universitate in strainatate, insa nici acum nu pot uita ce mi s-a intamplat. Cel mai tare m-a durut cand, la o cearta cu maica-mea venita sa ma viziteze, nu a vrut sa-si aduca aminte de batai. Pur si simplu refuza sa admita ce a facut si ma ia la zeflemea ca sunt prea “sensibila”, etc., iar asta nu ma face sa uit mai usor; din contra, nu cred ca voi putea vreodata sa o iert cu adevarat. Inutil sa spun ca suntem prietene la telefon atata vreme cat distanta ne desparte, dar nu reusim sa stam o zi impreuna fara sa ne certam. Are nepoti pe care i-a vazut numai pe internet. Daca este sa ii multumesc pentru ceva este pentru un singur lucru – m-a invatat cum sa NU fiu ca parinte.

  21. Stiti ce? Si pe mine ma mai croiau ai-mei.. dar nu m-au marcat in nici un fel.. Nu am stat niciodata sa ma gandesc daca oare faceau bine sau nu.. . Mereu am avut altceva la care sa ma gandesc decat la ce s-a intamplat.. Ceva de genul.. ok am luat nuiaua la fund acuma sa vedem ce facem in continuare..cum sa iau o nota mai buna, cum sa fac rost de mult timp pentru joaca, in prezent ce sa mai fac pentru a avea o zi de maine mai frumoasa.. Adevarul e ca bataia ma durea mai putin decat observatiile, defapt cred ca nici nu durea.. Cred ca mai degraba imi aduc aminte de cand ma certau, si nu va ganditi la ridicat de ton sau smunceli, ci discutia aia linistita despre ce am facut, si mai dadeau si exemplu in dreapta si in stanga, si ce s-ar putea intampla daca nu fac asa, sa stiu ca cei de langa mine sunt suparati… atunci as fi preferat oricand 100 de nuiele la fund numai sa nu mai fie suparati pe mine.. Dar privind inapoi nu, nu am de ce sa ma plang, si nuielele si observatiile m-au facut omul de acum si eu consider, fara modestie, ca sunt cel mai bun om pe care il cunosc. 🙂

  22. În concluzie “cearșafuri apretate, cu orez cu lapte cu scorțișoară, cu dulceață de fragi” nu atârnă mai greu decât “nuiaua” ?

  23. Oscilam si eu sa zic ca e prea mult, e mult prea mult ce ne zice Dragos despre viata lui si cum nu e corect sa vorbesti despre cineva care se stafideste pe zi ce trece. Si ca iertatul sau neiertatul nu se face in public.

    Apoi am citit comentariile. Violenta asta nenorocita, compasul moral defect al unor parinti care nu si-au putut stapani impulsul animalic, copilul redus la stadiul de material de corectie etc. etc. Multi dintre noi suntem inca sub haloul de violenta al unei generatii schizoide, iar pentru unii dintre noi “adunatul de pe jos” inseamna ani de zile.

    Nu, bataia nu e niciodata solutia si doar pentru ca unii au scapat nevatamati nu inseamna nimic. Dragos a zgariat doar la suprafata.

  24. Copii au nevoie sa fie controloti, nuiaua nu e cea mai buna metoda dar daca uneori e necesar nu a murit nimeni pana acum din asta. Si multi dintre noi au primit cate o palmuta, dar nu cred ca cineva chiar isi aminteste asta, dragostea si grija au depasit cu siguranta acea palmuta de la vremea respectiva.

  25. Eu cred ca un om matur ca tine ar trebui sa fie in stare de iertare, intelegere si dragoste in continuare, mai ales avand in vedere ca, in mod obiectiv, chiar tu ai prezentat, si esti constient de, motivele pentru care te batea bunica ta (frustrare, neputinta, educatie, etc), precum si motivele pentru care ar trebui s-o iubesti. Dar poate nu sunt o persoana avizata, vorbind din perspectiva unui om care a fost altoit o singura data, doar de bunicu, in miez de noapte cand m-am trezit si plangeam ca vreau orez cu lapte.

Leave a Reply to Nicoleta Cancel Reply