La ce e bun un dram de nebunie

Întotdeauna am fost de părere că pe cei îndrăzneți îi ajută norocul.

Prima dată când am luat o decizie riscantă legată de cariera mea a fost la douăzeci de ani, când m-am lăsat de cele două facultăți pe care le începusem (filosofie și științe politice) pentru un post cu normă întreagă la British Council. Era la începutul anilor 2000, eu o rupeam de puțină vreme pe limba Internetului, dar cumva am reușit să-i păcălesc pe cei care m-au recrutat că stăpânesc noile tehnologii mai bine decât o făceam. Primele luni au fost crunte, pentru că mă străduiam să învăț tot ce nu știam, fără să las să se vadă treaba asta și pentru că mediul de lucru era atât de neobișnuit față de tot ce cunoscusem eu până atunci.

Am riscat din nou când mi-am dat demisia de la British Council, unde aveam un salariu în euro, trecut integral pe cartea de muncă (ceea ce în acei ani în România era extrem de rar) și m-am angajat la Cațavencu, cu salariul minim în lei pe cartea de muncă și cu restul plătiți prin contracte de drepturi de autor și de colaborare, adică fără nicio siguranță reală a locului de muncă. Am făcut asta pentru că îmi doream să conduc o organizație neguvernamentală, iar Liviu Mihaiu a fost suficient de nebun ca să mă lase să încerc pe barba și pe răspunderea lui să construiesc una de la zero. Trei ani mai târziu am simțit că sunt în stare să „trec pe curat” tot ce experimentasem în materie de comunicare și fundraising la „Salvați Delta” și am înființat împreună cu câțiva prieteni Asociația „MaiMultVerde”, cu scopul de a crea o cultură a voluntariatului pentru mediu la nivel național și cu ținta unui buget de 1 milion de euro în primul an de funcționare, obținut integral din sponsorizări.

Am hotărât apoi să-mi dau încă un restart complet și să văd dacă sunt în stare s-o iau de la capăt în altă țară. Mi-a luat trei ani ca să ajung la Stanford și, când am plecat din țară, am fost convins că o fac pentru cel puțin un deceniu. Doi ani mai târziu m-am hotărât să pun bazele unei companii de training în comunicare și mi-am dat seama că, deși aș fi putut să-mi construiesc o carieră și o viață confortabilă în California, în România proiectul meu antreprenorial avea mult mai multe șanse de reușită. Pentru mine, întoarcerea în România a fost o aruncare în gol aproape la fel de mare cum fusese plecarea în America.

În toamnă se fac patru ani de când am făcut acest pariu cu mine însumi și cu țara mea și abia acum, când Khastalia, compania de consultanță în comunicare pe care am fondat-o, începe să-și facă un nume, când ne creștem echipa și numărul partenerilor, pot să spun că e un pariu pe care l-am câștigat. De regretat, însă, nu l-am regretat niciodată, nici măcar atunci când simțeam că sunt pe cale să-l pierd. În primul an, când lucrurile mergeau foarte prost și credeam că va trebui să mă întorc în America și să-mi găsesc un job în consulting ca să-mi pot plăti creditul de studii, continuam să am aceeași stare de beatitudine vecină cu țicneala și mă trezeam uneori că-mi fac singur cu ochiul în oglinda retrovizoare, ca unul căruia îi place la nebunie viața pe care-o trăiește.

Știu că spun o banalitate, dar e foarte greu să construiești ceva care să merite în viață fără un dram de nebunie și fără să-ți educi toleranța pentru risc.

De asta mi-a plăcut foarte mult povestea fondatorului Stella Artois, Sébastien Artois, a cărui pasiune pentru bere l-a făcut să riște totul. Deși traiul cotidian și siguranța zilei de mâine erau mult mai problematice acum trei secole decât în zilele noastre, Sébastien Artois nu s-a temut să vândă tot ce avea ca să poată cumpăra berăria unde lucra și unde ajunsese berar șef după mai bine de zece ani de muncă.

Astăzi, când suntem obișnuiți să asociem brandul Stella Artois cu cel mai mare producător de bere din întreaga lume, pare greu de crezut că aceasta a fost la început o bere locală, produsă în micul orășel belgian Leuven de un berar pasionat care acum 300 de ani a riscat totul pentru un vis. Visul acesta avea să devină moștenirea lui, iar această moștenire este motivul pentru care despre Sébastian Artois, un berar oarecare din Leuven, continuă să se vorbească și astăzi.

À propos, tu pentru ce vrei să fii recunoscut?

Leave a Reply to Beston Machinery Cancel Reply