Posted by dragos bucurenci on February 15, 2010
Dacă ar fi să-mi fac bagajul pentru o insulă pustie, n-aş lua cu mine altceva decât literatură. Nu filosofie, nici ştiinţă. Dar dacă e să vorbim de cărţi care mi-au schimbat viaţa, pe primul loc se detaşează la mare distanţă de orice alte titluri o carte de psihologie, What do you say after you say hello? a doctorului Eric Berne.
Citind-o, m-am dumirit mai bine în legătură cu destinul omului şi cu liberul lui arbitru, decât reuşisem s-o fac în trei ani de facultate de filosofie. Mitul peşterii din “Republica” lui Platon descrie foarte plastic starea jalnică a fiinţei umane în raport cu realitatea, dar povestea lui Socrate nu ne spune cum au ajuns acei oameni în peşteră, cine i-a înlănţuit, cine i-a pus să se holbeze la nişte umbre care pâlpâie pe pereţi şi cine i-a convins că din astfel de umbre se compune realitatea.
Cartea lui Eric Berne mi-a dat toate aceste răspunsuri şi astăzi, la patru ani de când am citit-o pentru prima dată, încă sunt de părere că sunt cele mai pertinente răspunsuri pe care le-am primit în viaţa mea. După ce am citit “Republica”, m-am simţit mai cult. După ce am citit “What do you say after you say hello?”, am început să văd un pic mai bine prin ceaţă.
:: răspuns la ancheta revistei Elle din numărul de februarie: care este cartea care ţi-a transformat viaţa?
Posted by dragos bucurenci on January 21, 2010
Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat temeinic în copilărie a fost că sunt „anti-talent”. Nu se prindeau de mine nici limbile străine, nici patinajul pe gheaţă, nici vreo altă activitate sportivă sau artistică.
Părea că îmi lipsea nu doar ambiţia intelectuală, ci şi banala dexteritate. „Pe ce pune mâna, strică”, se lamenta bunică-mea celor dispuşi s-o asculte, iar eu băgam la cap, puneam mâna şi stricam mai departe.
Soră-mea, în schimb, era premianta familiei: făcea balet, era favorita profei de franceză, patina cu graţie, o adevărată pacoste. Când, după înşiruirea realizărilor cultural-artistice ale soră-mii, musafirii doreau să ştie cu ce mă pot eu lăuda, bunică-mea mă mângâia compătimitor pe cap şi răspundea în locul meu: „Ei, Dragoş săracu’, parcă nu ştiţi, el e aşa un anti-taleeeent…”
Cu vremea, am iertat-o pe soră-mea pentru că familia o distribuise într-un rol aşa de plicticos, dar n-am uitat cu aceeaşi uşurinţă eticheta pe care mi-o lipiseră mie pe frunte. Mi-am dat repede seama că nu sunt vreun prost făcut grămadă, dar am înţeles că singura probă la care pot concura este aceea a „deşteptăciunii”: pentru toate celelalte eram, pur şi simplu, netalentat.
Aşa se face că n-am mai practicat de atunci nici un sport şi nici n-am îndrăznit vreodată să învăţ să cânt la vreun instrument muzical, deşi mi-am dorit foarte mult acest lucru. De dansat, am învăţat să dansez ca toată lumea, adică să mă bălăngăn mimetic după ingerarea unei cantităţi apreciabile de alcool, fără să fi învăţat vreodată paşii unui dans de societate. Asta a fost o dorinţă şi mai puternică decât cea legată de pian sau de vioară, dar mi-am reprimat-o cu aceeaşi hotărâre: ce să caute un „anti-talent” ca mine pe ringul de dans?
WAIT! There is more to read… read on »
Posted by dragos bucurenci on December 3, 2009
Când am fost prima dată la Hamley’s, cel mai mare magazin de jucării din Londra, şi am urcat la etajul al patrulea, am crezut că am murit şi am ajuns în raiul trenuleţelor electrice.
M-am jucat cu aşa ceva toată copilăria. Înainte de ’89 nu aveam decât o locomotivă, două vagoane şi vreo duzină de şine curbe, cât să pot face cu ele un cerc. Toate erau produse în Republica Democrată Germană şi nu se găseau tocmai uşor. Tata descoperise un furnizor de şine la bucată, dar, în afara faptului că cercul devenea tot mai mare, nimic nu se schimbase radical în desenul căii mele ferate.
După Revoluţie, trenuleţele au început să se găsească relativ uşor, dar adevărata schimbare a produs-o apariţia pe piaţă a componentelor speciale: macazurile, podurile şi semafoarele. Jocul s-a transformat într-o artă combinatorică din ce în ce mai complexă. Odată scoase toate elementele din pungi şi din cutii, provocarea consta în a realiza un traseu care să le cuprindă în număr cât mai mare. Când acesta era realizat, minutele în care trenuleţul circula pe şine aproape că nu mai contau. Conta primul drum reuşit şi, desigur, toate încercările şi eşecurile care-l făcuseră posibil.
Ajunsesem la punctul la care un singur transformator nu mai era de ajuns şi ne pregăteam să achiziţionăm unul nou, când tata a descoperit un magazin cu machete de case, vegetaţie şi forme de relief. Ansamblarea caselor era o muncă de migală, asemănătoare cu aeromodelismul. Edificiile rezultate, câte o vilă elveţiană cu muşcate la ferestre ori câte o gară de provincie, cu peronul pietruit, tronau o vreme deasupra televizorului, de unde se retrăgeau în debara în compania trenuleţelor.
În ’91 mama a plecat cu o bursă de studii în Anglia, iar în apartamentul de două camere am rămas singur cu tata vreme de un an. “Burlăcia” ne-a permis să punem în practică un vis mai vechi.
Tata a făcut rost de o bucată de placaj de mărimea unei table de şcoală, pe care am aşezat-o pe câteva scaune în mijlocul sufrageriei. Deasupra am amplasat machetele de case, pomişorii, dealurile şi gazonul de plastic. Printre ele, când şerpuind pe sub poduri, când în linie dreaptă, întrerupte de semafoare, mergând una pe lânga alta sau intersectându-se cu ajutorul unui macaz, şinele de cale ferată descriau cel mai complex traseu pe care-l putusem imagina până atunci. Tata şi-a dat măsura măiestriei construind din polistiren un tunel a cărui intrare a vopsit-o cu roşu carmin din tubul de tempera şi care străbătea un “deal” acoperit cu verdeaţă.
Când macheta a fost gata, acoperea cam două treimi din sufragerie. Mama s-a întors în august pentru un scurt concediu şi n-a părut tocmai încântată de transformarea locuinţei, care începuse să semene tot mai mult cu birourile lui Hermann Göring.
Adevărul e că în micul apartament nu era destul loc şi pentru noi şi pentru o şină de cale ferată, aşa că tata n-a avut încotro şi a dezasamblat totul. Eu am păstrat şinele şi trenuleţele, dar, de fiecare dată când am mai încercat să mă joc cu ele, m-am plictisit. Urcasem prea sus şi nu mai puteam coborî nivelul.
Când am privit, douăzeci de ani mai târziu, trenuleţele de la Hamley’s, mi s-au dilatat iar pupilele şi am simţit adrenalina umflându-mi venele. Aşa că mi-am îndesat foarte adânc portofelul în buzunar şi, aruncându-le o ultimă privire, am ieşit afară, cu pas calm şi aşezat.
:: Esquire, noiembrie 2009
Posted by dragos bucurenci on October 10, 2009
Acum mai mulţi ani, când mişcarea “Salvaţi Vama Veche” era abia la început, l-am întrebat pe Mircea Toma ce facem cu textilişti care ocupaseră plaja şi se uitau urât la nudiştii din ce în ce mai puţin numeroşi.
Pentru cei care nu ştiu, plaja din Vama Veche a fost decenii întregi cunoscută şi recunoscută ca plajă de nudişti. După Revoluţie, minoritatea textiliştilor a început să crească, iar pe la sfârşitul anilor ‘90, când am cunoscut-o eu, cele două comunităţi erau egal reprezentate. Nudiştii prevalau încă, în sensul că era permis să te afişezi în costumul Evei sau al lui Adam oriunde aveai chef, inclusiv la masă, fără că cineva să protesteze. Nudismul contribuia la insolitul locului şi făcea parte din brandul Vama Veche.
Dar acest brand a fost sortit să se auto-devoreze. Turiştii atraşi mai mult de magia petrecerilor pe plajă decât de plăcerea dormitului la cort au invadat încet, încet plaja, apoi satul, iar în timp ce scriu rândurile astea, invadează cu siguranţă şi lanurile de păpuşoi. Noii veniţi au tratat Vama ca pe un hamburger: au înghiţit-o repede, au dat pe gât ceva, au râgâit şi au mai cerut una.
În dispreţul şi uitarea Vămii Vechi s-a ridicat ţanţoşă, hâdă şi slinoasă Vama Nouă: gata să-i servească pe toţi, oricât de mulţi, cu aceeaşi muzică, aceiaşi papanaşi, aceleaşi hamsii, aceeaşi băutură.
Noua staţiune de distracţie îmbuteliază şi vinde la bax un produs modificat genetic: non-conformismul standard. Acum mulţi ani, Vama era tot ce putea fi mai opus staţiunilor sindicaliste, în frunte cu Mamaia. Acum e un fel de Mamaia mai ieftină, mai murdară şi mai aglomerată.
WAIT! There is more to read… read on »
Posted by dragos bucurenci on October 8, 2009
Părintele non-conformismului este, după părerea mea, Diogene cinicul, filosoful grec care a trăit acum două mii de ani şi ceva în Atena. Locuia într-un butoi, cerşea, mânca din gunoaie şi îi scotea din minţi pe cei mai înţelepţi şi mai scorţoşi dintre atenieni.
O definiţie destul de faimoasă în epocă, atribuită lui Platon, spunea că omul este un animal biped fără pene. Diogene a jumulit într-o zi un cocoş şi, plimbându-se cu el, îl arăta curioşilor: “Iată omul lui Platon!”.
Tot el umbla prin Atena cu o lumânare aprinsă în plină zi şi, întrebat ce face, răspundea: “Caut un om!”. Altă dată, în vreme ce se masturba în piaţa publică, a fost auzit lamentându-se că nu-şi poate freca şi stomacul cu aceeaşi uşurinţă, pentru a-şi potoli foamea.
Cinismul este un curent care-i datorează numele. Atenienii care râdeau de el îl porecliseră “câinele” (“to kinein” în greceşte), iar Diogene şi-a asumat această poreclă cu încântare. La un banchet, cei prezenţi se amuzau aruncându-i oase, iar Diogene a intrat în joc, aşezându-se în patru labe. Totuşi, la plecare, s-a întors cu spatele la ei şi, ridicând piciorul, şi-a exprimat “cinic” părerea despre comeseni. Cu alt prilej, în vreme ce mânca resturi în piaţa publică, o mulţime gălăgioasă se adunase în jurul lui, strigându-i: “Câine! Câine!”. Diogene s-a oprit, i-a privit şi le-a spus:
“Voi sunteţi câinii, pentru că staţi şi lătraţi în vreme ce eu cinez.”
Pentru astfel de vorbe îndrăzneţe, locuitorii din Sinope, oraşul lui de baştină, îl exilaseră, dar atenienii erau ceva mai toleranţi şi păreau să priceapă că, în spatele non-conformismului coroziv al lui Diogene, se ascundea o inteligenţă rară. Unii ajunseseră chiar să-l îndrăgească şi-i luau apărarea atunci când mânca bătaie de la cei mai puţin deschişi la minte şi la suflet.
Alt non-conformist care mi-e în egală măsură de drag este Sfântul Simeon cel nebun întru Hristos. A trăit în Siria, în veacul al şaselea. S-a călugărit la treizeci de ani şi, după alţi treizeci petrecuţi în pustie, a revenit între oameni pentru a-şi împlini misiunea în cel mai ciudat mod cu putinţă: “Mă duc, a spus el, cu puterea lui Hristos, să râd de lume!”.
WAIT! There is more to read… read on »
Posted by dragos bucurenci on September 26, 2009
Cameramanul face parte din recuzita obligatorie a oricărei nunţi care se respectă. Pentru nuntaşi, el nu e mai mult decât un ochi prelungit cu un obiectiv. Dar caseta video sau DVD-ul nu spun cum se văd cu adevărat nunţile din perspectiva cuiva care le filmează pe bandă rulantă. Am făcut cândva această experienţă şi am păstrat câteva amintiri. Apăsaţi Play.
Există o peliculă de la nunta alor mei pe care nu a văzut-o nimeni niciodată pentru că este filmată în Super8. Filmul de 8 mm era un format destul de populară în anii ’80 pentru filmările de amator, dar nu avea sunet. Pentru Super8, Kodak a micşorat perforaţiile ca să facă loc unei pelicule de oxid pe care se putea înregistra şi sunet. La noi în casă exista un proiector pentru peliculă de 8 mm, dar ai mei n-au reuşit să găsească de împrumut unul pentru Super8, iar între timp rola s-a şi pierdut.
Cel care a filmat nunta este unchiul meu, Augustin, un oltean hâtru, cu barbă neverosimil de neagră pentru o familie în care cei mai mulţi bărbaţi au părul roşcat. A terminat Facultatea de Fizică, dar şi-a urmat pasiunea descoperită în liceu la Cercul de Foto-Cinematografie al Şcolii Populare de Arte din Craiova şi a devenit fotograf şi cameraman.
În tinereţe era pasionat de tot ce apărea nou în legătură cu pelicula şi a avut ambiţia să deschidă primul atelier foto color din Craiova. Din acelaşi motiv, a folosit pentru nunta alor mei peliculă de Super8, care nu se găsea cu uşurinţă în România, deşi Kodak o inventase în 1965.
După Revoluţie, a descoperit camera de filmat digitală şi a pornit împreună cu fratele lui, Laurenţiu, o afacere: “filmări nunţi şi botezuri”. În anii ’90 nu erau foarte mulţi cei care se descurcau cu o cameră VHS, destul de voluminoasă şi de greu de mânuit, aşa că afacerea a prosperat.
Peste nişte ani, cei doi şi-au cumpărat o masă de montaj, iar filmările au început să capete parfum de videoclip. Laurenţiu avea câteva casete pe care scria “muzică de traseu”, adică ceea ce se mixa pe scenele destul de anoste ale deplasării cortegiului nupţial de la casa miresei la Sfat sau de la biserică la restaurant. Mi se mai întâmplă uneori să o aud pe Jennifer Rush cu “The Power of Love” pe un radio cu vechituri şi să-mi aduc aminte de “the whispers in the morning of lovers sleeping tight” care însoţeau în casetele montate de Laurenţiu maşinile cu ştergare prinse de oglinzile laterale şi cu garoafe lipite cu scotch pe capotă.
Mai erau apoi efectele digitale şi lentilele multiplicatoare care completau perfect kitsch-ul inerent nunţilor şi botezurilor româneşti, cu portavoce pentru strigatul darului şi bancnote pe cupele de şampanie.
WAIT! There is more to read… read on »
Posted by dragos bucurenci on August 14, 2009
Pentru unii, copilăria la ţară a fost un basm frumos. Pentru mine, a fost mai degrabă un coşmar.
Fiecare 15 iunie era la fel. Nici nu coboram bine cu coroniţa de pe podium, că începea graba. Îi aruncam din mers învăţătoarei celofanul cu garoafe, îmi luam pe fugă rămas bun de celelalte bluze pepit sau cravate de pionier, o culegeam şi pe soru-mea de la coroniţele ei cu un an mai mari şi porneam, împreună cu bunica, în pas alert spre ieşire. Aici ne aştepta bunicul, în bascheţi albi, pantaloni lungi de culoarea cafelei şi cămaşă prazulie cu mâneci scurte, sub care se ghiceau câteva fire de păr alb strivite de maioul-plasă.
Cu dedicaţia şi precizia unui inginer de nave cosmice, bunicul face ultimele pregătiri la Oltcit-ul alb, burduşit de bagaje. Eu şi cu Simina ne aşezăm turceşte pe bancheta din spate, căci în locul destinat picioarelor stau înghesuite plase cu borcane goale învelite în ziarul “Scânteia”. După ce bunicul îndepărtează ultima impuritate de pe lamela ştergătoarelor, iar bunica îşi aranjează pentru ultima oară în oglinda parasolarului coafura împietrită cu fixativ, mica noastră şatră motorizată porneşte la drum.
Motivul grabei, ca întotdeauna: să nu prindem aglomeraţia. Bunica nu suferă aglomeraţia. Deşi nu conduce ea, sau poate tocmai de aceea, când nimerim într-o coloană de maşini în care se circulă “bară la bară”, strânge din buze, pufăie şi şuieră încet ca un marfar aproape de staţie, în vreme ce-şi clatină dezaprobator capul : “Am spus eu că trebuia să plecăm mai devreme…”
WAIT! There is more to read… read on »
Posted by dragos bucurenci on July 24, 2009
E de mirare că încă nu există în România un show de televiziune “Bocesc pentru mine”. Sau “Plânge-te!”. Pentru că, hai să nu fim modeşti, asta e o treabă la care chiar ne pricepem.
Dacă aţi mers măcar o dată în viaţă cu taxiul în Bucureşti, ştiţi despre ce vorbesc. Taximetriştii sunt cei mai nemulţumiţi români. Şi nu se sfiesc s-o spună. Fiecărui client, din nou şi din nou şi din nou. Îi supără politicienii, jurnaliştii, edilii, ţiganii, patronul, şoferii proşti, proştii făcuţi grămadă, şmecherii, şmecherii cu bani, destinul ingrat al ţării, femeile la volan, clienţii nesimţiţi, clienţii în general. Retorica de care sunt capabili pentru a înfiera toate bubele societăţii nu e egalată decât de măiestria cu care le iau faţa colegilor de trafic.
Taximetristului nemulţumit ar trebui să i se ridice o statuie în fiecare oraş al ţării pentru că întruchipează perfect două dintre cele mai populare modalităţi de pierdere a timpului la români: bombănitul şi plânsul de milă. Iar dacă nu sunt bani de statui, măcar nişte arteziene. Până când să n-avem şi noi un Manneken Pis al nostru?
Mai ales că românii nu se plâng de ieri, de azi. Bocitul e o instituţie cu tradiţie în satul românesc şi, când spun asta, nu mă refer doar la bocitoarele de profesie. Ştirile de acum un veac şi jumătate confirmă acest lucru:
“Bună seara, doamnelor şi domnilor, începem jurnalul din această seară cu o corespondenţă specială de la Iaşi. Mihai, ai legătura, spune-ne care e starea de spirit a oamenilor.”
“Bună seara, Andreea, sincer îţi spun, nu foarte bună: de la Nistru pân’ la Tisa, tot românul plânsu-mi-s-a…”
“Mulţumesc, Mihai, îi dăm acum legătura la Răşinari lui Octavian, câteva zeci de ani mai târziu. Tavi, spune-ne, te rog, dacă aşa stau lucrurile, într-adevăr şi în nord-vestul ţării.”
“Bună seara, Andreea, ce să-ţi spun, într-adevăr, cam aşa stau lucrurile: la noi de jale povestesc a codrilor desişuri, şi jale duce Murăşul, şi duc tustrele Crişuri.”
“Mulţumesc, Tavi, iată, dragi telespectatori, cum jalea devine o stare empatică a întregii naturi, mereu în comuniune cu poporul nostru. Revenim, după un scurt moment publicitar, cu ştirile sportive.”
WAIT! There is more to read… read on »
Posted by dragos bucurenci on May 6, 2009
A avea stil înseamnă a te purta în acord cu tine însuţi, a vibra în registrul care ţi-e propriu. Femeile au o ureche muzicală cu care simt instrumentele dezacordate şi notele false.
Nu trebuie să ai un doctorat în studii de gen ca să observi că femeile preferă bărbaţii cu stil. Aşa cum noi preferăm o marcă de maşină sau alta. Mulţi am fi probabil în stare să refuzăm un automobil mai ieftin, dar cu performanţe comparabile cu ale maşinii la care visăm, pentru simplul motiv că ne dorim să conducem nu doar o maşină, ci şi o marcă de maşină.
(Îmi dau seama că tocmai am comparat bărbaţii cu maşinile, un faux-pas al studiilor de gen, dar cred că face bine puţină autoironie de cealaltă parte a baricadei).
WAIT! There is more to read… read on »
Posted by dragos bucurenci on April 9, 2009
Ce legătură există între plasmele din sufrageria românilor, şmecheria şi claxoanele din trafic, telefoanele de sute de euro şi certurile de la cozile de supermarket? Toate vorbesc despre obsesia românilor de a se lua la întrecere unii cu alţii.
Acum două decenii, să ai o proprietate pe Valea Prahovei însemna să ai o casă de vacanţă la munte, unde să poţi merge la sfârşit de săptămână sau de Sărbători fără să pierzi foarte mult timp pe drum. Astăzi, înseamnă să ai un escape montan de care te despart, în perioadele de vârf, între 6 şi 12 ore de mers cu maşina. Adică ceva ce poţi găsi cu uşurinţă în nenumărate alte locuri din România. Şi totuşi, preţurile proprietăţilor pe Valea Prahovei nu scad.
Un alt exemplu: o intersecţie în Bucureşti, la o oră de vârf. Pe direcţia celor care au verde a mai rămas o foarte mică fâşie pe care s-ar putea strecura cei care au acum roşu. Deşi cei cu verde văd limpede ca lumina zilei că nicio maşină nu se mişcă pe următorii 50 de metri, înaintează şi ocupă fâşia liberă. Intersecţia este acum blocată complet. Pe cele patru sensuri de mers mai circulă doar claxoanele.
Ceea ce este similar în aceste două studii de caz este un mecanism defect de raportare la scop. La prima vedere, pare că ne dorim o casă aflată la o depărtare rezonabilă de Bucureşti, în al doilea caz pare că vrem să traversăm mai repede intersecţia. Şi într-un caz şi în celălalt eşuăm în atingerea scopului: cumpărăm o casă aflată la o distanţă geografică rezonabilă, dar la o distanţă în trafic imposibilă, şi nu reuşim să traversăm mai repede intersecţia, ci doar să le încetinim drumul spre casă şi celor de pe sensul perpendicular.
Explicaţia acestui fenomen aparent iraţional este una cât se poate de raţională: pentru că nu realizarea unui scop personal ne mână pe noi în luptă, ci raportarea continuă la scopurile celorlalţi. Noi nu vrem doar să ne rezolvăm o problemă, vrem să fim siguri că nimeni nu şi-o rezolvă mai bine ca noi. Frica de a nu rămâne în urma celorlalţi şi senzaţia de siguranţă pe care ne-o produce vremelnica ocupare a locurilor din faţă – iată adevăratele motoare ale unei societăţi în care întrecerea primează în faţa a orice altceva.
WAIT! There is more to read… read on »
