În ultimii trei ani, am evitat să-mi exprim foarte tranșant opinia în legătură cu mai mulți demnitari și politicieni români pentru că nu am vrut ca părerile mele să fie confundate cu poziția oficială a Asociația MaiMultVerde, care colaborează cu instituțiile publice în realizarea programelor sale de voluntariat și de protejare a mediului.

Plecarea mea din această toamnă și predarea ștafetei noului președinte al MaiMultVerde, Doru Mitrana, mă eliberează de această auto-cenzură diplomatică.

Pe de altă parte, mi-ar fi părut rău ca textele mele să fie înregimentate în politica mai mult decât partizană a unora dintre publicațiile românești. Gândul.info mi s-a părut întotdeauna o platformă echilibrată, unde cititorii pot găsi mai mult decât opiniile idiosincratice ale unei tabere sau ale alteia.

Sper să reușesc să vă conving că nu fac parte din nicio gașcă de idei sau de interese. Opiniile mele nu mă angajează decât pe mine și sunt gata oricând să ascult argumentele celor care nu sunt de acord cu mine, atâta vreme cât controversa rămâne în limitele civilității și ale bunului simț.

Joi, 9 iunie particip la Cluj alături de Alina Sîmpetru şi de Ada Teslaru la seminarul “Cui îi e frică de învăţarea continuă“, eveniment organizat de TBWA. Miza evenimentului este găsirea unei căi de mijloc între nevoia de rating a mass-media şi rolul acesteia în formarea noastră continuă, atât formală cât şi informală. Seminarul va avea loc începând cu ora 10, la hotelul Belvedere din Cluj.

Seminarul face parte din primul proiect naţional de promovare a învăţării pe parcursul întregii vieţi, dezvoltat de către un parteneriat format din Asociaţia Observator pentru Dezvoltarea Invăţării Permanente, TBWA\Bucureşti, Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile şi Gnosos Consult. Contextul proiectului este actuala criză economică şi socială, în care competitivitatea pe piaţa muncii ar trebui să fie o prioritate pentru oricine. Din păcate, România înregistrează una dintre cele mai scăzute rate de participare la programe de formare din Europa, doar 14% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 18 – 24 de ani participând în ultimii 5 ani la programe de formare continuă.

Documentul complet al cercetării de piaţă precum şi campania mass-media realizată în 2010 în cadrul proiectului le poţi găsi pe www.invatapentrutine.ro.

Am făcut doi ani de liceu de informatică și alegeam întotdeauna să merg pe jos de la Piața Victoriei, prin Parcul Kiseleff spre strada arh. Ion Mincu. Nu-mi înțelegeam colegii care preferau să se înghesuie în autobuzul 300 care se târa pe B-dul Mihalache în loc să ia o gură de aer curat și să savureze câteva priveliști ale Bucureștiul de altădată. Când m-am mutat în Sava, cel mai tare am regretat că am pierdut această plimbare la șosea care-mi dădea o energie bună pentru întreaga zi.

:: află pe Bucharest by hand de ce cred că jumătatea nordică a Șoselei e sinonimă cu istoria României moderne
:: sursă foto: aici

Mailurile astea au construit o punte deasupra prăpastiei dintre noi, care se măsura în ani neobişnuit de mulţi şi în distanţe mult prea greu de parcurs. La început nu părea să ne unească altceva decât o pasiune comună, descoperită întâmplător, pentru romanul lui Mircea Eliade, Maitreyi. Apoi am călătorit pe puntea asta, fiecare în viaţa celuilalt, şi am descoperit cât de asemănători eram în ciuda tuturor lucrurilor care păreau să ne despartă. Dacă e adevărat că iubim mereu în celălalt felul în care el ne reflectă şi ne lasă să ne privim, atunci mesajele noastre erau sclipirile electronice ale acestor reflecţii îndrăgostite.

Când a venit în ţară, am dus-o la Castelul conţilor Bánffy de la Bonţida, căruia i s-a spus cândva Versailles-ul Transilvaniei, pe care comuniştii l-au transformat în C.A.P., tranziţia l-a lăsat fără acoperiş şi pe care o fundaţie patronată de Prinţul Charles îl renovează cu migală de ani buni. Între zidurile încă plânse ale clădirii principale, în ceea ce fusese cândva un somptuos salon de primiri, a scos aparatul foto, mi-a spus “rămâi aşa” şi mi-a făcut câteva poze. Când mi le-a trimis, câteva zile mai târziu, era deja pe alt continent. Tehnic vorbind, fotografiile nu erau nici măcar bune. Erau acceptabile. Dar, când am deschis fişierele, am rămas cu gura căscată: bărbatul care mă privea din ele era cel care-mi dorisem de multă vreme să devin. Quasi-necunoscuta care-mi luase minţile îmi şterpelise, la plecare, şi identitatea. Îmi lăsase una de schimb, mai coaptă şi mai trainică decât cea veche, dar încă atât de nouă încât aproape că mă ruşinam de fiecare dată când priveam fotografiile acelea.

Am zburat o vreme după ea şi mi s-a părut că am ţinut-o o vreme legată de mine. Dar n-a fost decât iluzia mânuitorului de zmee. Acolo sus, nu decide nimeni altcineva decât vântul. A coborât câteva clipe, cele mai frumoase de până acum din viaţa mea, apoi s-a înălţat la loc, în bătaia soarelui şi în aplauzele privitorilor.

Când mailurile şi telefoanele au început să se rărească, s-a întâmplat nenorocirea: hardul Mac-ului meu, pe care-l credeam indestructibil, a crăpat. Am suferit ca un câine, mi se părea că pierdusem ani buni de proiecte, mailuri, contacte, fotografii. Până la urmă, pe unele le-am mai găsit prin nişte back-up-uri pe care le făcusem cu aproape un an în urmă. Dar mailurile schimbate cu ea şi fotografiile acelea nu le-am mai găsit niciodată. Am vrut să i le cer pe loc. Nu ştiu de ce am amânat. Când mi-a scris, panicată, peste câteva luni, un mesaj în care îmi povestea cum îşi uitase laptop-ul în avion, am ştiut că nu-l va mai recupera. Că aşa trebuia să se termine.

De atunci au trecut nişte ani. Am scris acest început de poveste ca pe un fel de back-up la singurul hard pe care mai păstrez amintirea acelui zbor.

Tomar ki mane acche Maitreyi? Yadi thake, tahale ki kshama karte paro?

În accepţiunea curentă a orăşeanului, “a fi ţăran” înseamnă a nu şti să te porţi. “Ţărănia” e totuna cu proasta creştere, iar “ţărani”, “ţărănoi”, “Gheorghe” (care, pe greceşte, tot ţăran înseamnă), “momârlani”, “de la ţară” sunt cei neciopliţi, cei necivilizaţi, cei care n-au decât un cusur: că sunt măgari şi violenţi şi că n-au maneră.

Expresiile de mai înainte nu sunt foarte corecte politiceşte, pentru că stereotipizează jumătate din populaţia României, dar au o precizie şi o savoare care le vor menţine în uz, sunt convins, încă multă vreme.

Cum au ajuns să fie folosite e, însă, o altă poveste. O primă observaţie ar fi că atunci când spune despre cineva că nu ştie să se poarte, orăşeanul judecă în funcţie de moravurile urbane. Iar cei care nu le respectă sunt de două feluri: cei care nu sunt familiarizaţi cu ele (să le spunem “ţărani de la ţară”) şi cei care le încalcă cu bună ştiinţă (să le spunem “ţărani de la oraş”). O a doua observaţie ar fi că şi orăşenii sunt de două feluri: cei care fac această diferenţă şi cei care n-o fac.

“Barbar” este un cuvânt cu o carieră similară. Grecii i-au numit “barbaros” pe cei care nu vorbeau greceşte (“bar-bar” nu însemna nimic în elină, era un fel de a spune că străinii sunt pur şi simplu nişte bâlbâiţi), dar cu timpul “barbaria” a ajuns să fie sinonimă cu lipsa de civilizaţie. “Pas mi Ellin barbaros” (toţi cei care nu sunt greci sunt barbari) a început ca un truism şi a sfârşit într-un complex de superioriate.

Ca şi vechii greci, orăşenii moderni s-au obişnuit să-i privească de sus pe toţi cei care nu sunt ca ei. Nu sunt foarte sigur că ăsta e un lucru rău. Dar e, cu siguranţă, mult mai problematic astăzi decât era acum două mii de ani. Pentru că, dacă grecii şi barbarii erau la fel de neasemănători şi de greu de amestecat ca uleiul şi apa, ţăranul şi orăşeanul din zilele noastre sunt mai degrabă ca mustul şi vinul sau, dacă vreţi, ca mustul şi oţetul.

Distincţia “ţăran (prost) / orăşean (bun)” e născătoare de dileme identitare pentru că şi în adâncul celui mai citadin suflet fermentează un tulburel de ruralitate, care iese la lumină în cele mai autentice momente, când hainele de la oraş se destramă şi cad.

Aşadar, pe de o parte trebuie să acceptăm că există o ţărănie care ne paşte pe toţi, în egală măsură, şi, pe de altă parte, că ea nu trebuie să fie musai respingătoare. De felul cum arată ţărănia din noi cred că depinde, în mare măsură, cum ştim să ne învechim sau, după caz, cum ştim să ne acrim. Chiar aşa, pe cine faci tu ţăran?!?

:: răspuns la o anchetă realizată de Silvia Cazacu pentru Dilema Veche

Citind-o, m-am dumirit mai bine în legătură cu destinul omului şi cu liberul lui arbitru, decât reuşisem s-o fac în trei ani de facultate de filosofie. Mitul peşterii din “Republica” lui Platon descrie foarte plastic starea jalnică a fiinţei umane în raport cu realitatea, dar povestea lui Socrate nu ne spune cum au ajuns acei oameni în peşteră, cine i-a înlănţuit, cine i-a pus să se holbeze la nişte umbre care pâlpâie pe pereţi şi cine i-a convins că din astfel de umbre se compune realitatea.

Cartea lui Eric Berne mi-a dat toate aceste răspunsuri şi astăzi, la patru ani de când am citit-o pentru prima dată, încă sunt de părere că sunt cele mai pertinente răspunsuri pe care le-am primit în viaţa mea. După ce am citit “Republica”, m-am simţit mai cult. După ce am citit “What do you say after you say hello?”, am început să văd un pic mai bine prin ceaţă.

:: răspuns la ancheta revistei Elle din numărul de februarie: care este cartea care ţi-a transformat viaţa?

Părea că îmi lipsea nu doar ambiţia intelectuală, ci şi banala dexteritate. „Pe ce pune mâna, strică”, se lamenta bunică-mea celor dispuşi s-o asculte, iar eu băgam la cap, puneam mâna şi stricam mai departe.

Soră-mea, în schimb, era premianta familiei: făcea balet, era favorita profei de franceză, patina cu graţie, o adevărată pacoste. Când, după înşiruirea realizărilor cultural-artistice ale soră-mii, musafirii doreau să ştie cu ce mă pot eu lăuda, bunică-mea mă mângâia compătimitor pe cap şi răspundea în locul meu: „Ei, Dragoş săracu’, parcă nu ştiţi, el e aşa un anti-taleeeent…”

Cu vremea, am iertat-o pe soră-mea pentru că familia o distribuise într-un rol aşa de plicticos, dar n-am uitat cu aceeaşi uşurinţă eticheta pe care mi-o lipiseră mie pe frunte. Mi-am dat repede seama că nu sunt vreun prost făcut grămadă, dar am înţeles că singura probă la care pot concura este aceea a „deşteptăciunii”: pentru toate celelalte eram, pur şi simplu, netalentat.

Aşa se face că n-am mai practicat de atunci nici un sport şi nici n-am îndrăznit vreodată să învăţ să cânt la vreun instrument muzical, deşi mi-am dorit foarte mult acest lucru. De dansat, am învăţat să dansez ca toată lumea, adică să mă bălăngăn mimetic după ingerarea unei cantităţi apreciabile de alcool, fără să fi învăţat vreodată paşii unui dans de societate. Asta a fost o dorinţă şi mai puternică decât cea legată de pian sau de vioară, dar mi-am reprimat-o cu aceeaşi hotărâre: ce să caute un „anti-talent” ca mine pe ringul de dans?

Cu timpul, chiar şi etichetele scrise cu creionul chimic se estompează. În cazul meu, a fost nevoie să treacă 24 de ani pentru ca ceea ce-mi fusese scris în frunte să devină ilizibil. Am încercat atunci marea cu degetul şi am început să iau lecţii de kickboxing. Am descoperit că-mi place şi am perseverat. Peste nişte ani, am luat lecţii de actorie şi am jucat într-un spectacol de teatru de amatori. Mi-a plăcut şi asta, mai ales că n-am părut a fi veriga slabă a spectacolului.

La o petrecere psy, am descoperit poi-urile, nişte bile de lumini sau de foc la capătul unor lanţuri, şi mi-am propus să învăţ să le mânuiesc. A durat doi ani, dar am reuşit. Mişcate cu rapiditate în jurul corpului, sferele de foc descriu în noapte hieroglife aurite, iar eu cred şi acum că magia lor este cea care a desfăcut cu totul vraja rea sub care căzusem în copilărie.

Eram vara trecută în vizită la Tăşuleasa, tabăra de voluntariat din Pasul Tihuţa, când mi-am făcut numărul cu poi-urile. Spectacolul mi-a câştigat din partea maestrului Marcel Iureş titlul glumeţ de „maestru shaolin”. Mihaela Rădulescu a privit, apoi mi-a cerut s-o las şi pe ea să încerce „joaca cu focul”. Fostă campioană la gimnastică ritmică, Mihaela a prins repede câteva mişcări, aşa că în curând pe cerul de la Tăşuleasa s-au aprins mai multe mini-comete.

Convenisem mai demult cu ea să prezinte Gala Verde şi încă ne lipsea elementul surpriză; de la joaca cu poi-urile gândurile au început să zboare. Nu mai ştiu dacă băusem unul sau mai multe pahare de vin rubiniu, când i-am făcut următoarea ofertă: „Dacă tu faci un spectacol cu poi-uri la Gală, eu învăţ să dansez tango”. Pe drumul de întoarcere de la Tăşuleasa, într-o triplă tele-conferinţă la care a participat şi Amalia Enache, a rămas că aşa facem: Mihaela se joacă cu poi-urile de foc, eu cu Amalia dansăm tango.

***

Descoperisem tangoul la unul dintre spectacolele lui Răzvan Mazilu, Un tango más, însă m-am îndrăgostit definitiv de el acum trei ani în Argentina. Mi-a smuls prima lacrimă când am văzut filmul lui Sally Potter, Lecţia de tango, şi m-a făcut să sufăr crunt la un concert al trupei Otros Aires, când elevii şcolii de tango argentinian TangoTangent au dansat ore în şir cu o uşurinţă şi cu o bucurie în faţa cărora m-am simţit mai inapt pentru dans decât s-ar simţi un elefant pus să facă nodul unei cravate.

Iubeam tangoul aşa cum iubeşti o femeie voluptoasă şi inaccesibilă. Nu-i cauţi compania doar de dragul de-a o vedea, nu-ţi face plăcere dacă-ţi acordă, din când în când, atenţie. Pentru că, deşi farmecul ei te cucereşte, nu după farmecul ei tânjeşti, ci după trupul ei de zeiţă. Nu-mi face nici azi plăcere să văd spectacole de tango, pentru că, după o vreme, mă revolt împotriva mea, a neputincioaselor mele picioare care nu ştiu decât să-şi transfere unul altuia greutatea, a nevolnicelor mele mâini care nu sunt în stare să facă altceva decât să mişte ritmic din degete, a acestei caraghioase căpăţâni care, în loc să înveţe figuri şi paşi noi, se mulţumeşte să se mişte când într-o parte, când în alta.

Aşa că am transformat învăţarea tangoului într-o provocare cu deadline; ştiam că era singura şansă de reuşită pe care o aveam. Uşor îngrozit de perspectiva de a afla pe viu dacă vraja bunică-mii mai ţinea, aveam două săptămâni la dispoziţie ca să-i demonstrez, încă o dată, că se înşelase. Sau nu.

Din fericire, auspiciile mi-au fost favorabile: Amalia mai învăţase dansuri de societate în regim de „campanie” pentru show-ul Dansez pentru tine. Profesorul şi partenerul ei fusese exigentul Mihai Petre, mult mai bonom în viaţa reală decât îi place să se arate la televizor.

Pentru noua provocare, Mihai ne-a lăsat în grija Elwirei, partenera sa de dans şi de viaţă. Graţioasa poloneză e un pedagog perfect; nu doar pentru că te vede mereu mai bun decât eşti, dar şi pentru că are o capacitate extraordinară de a-ţi arăta exact unde şi cum anume greşeşti. De cele mai multe ori, nici nu-ţi explică, e suficient să te imite. Adaugă câteva tuşe caricaturale, aşa că primeşti critica întotdeauna cu un zâmbet. Şi nu stă niciodată să te aştepte. Ai mereu senzaţia că mai ai de exersat, când ea trece deja la următoarea figură. Pare straniu, dar, pe măsură ce nu te mai gândeşti la ce ai învăţat, dansezi mai bine. Pentru că nu dansezi cu mintea, ci cu trupul.

***

Sunt obişnuit cu scena şi cu reflectoarele. Am întotdeauna emoţii, dar am învăţat să lucrez cu ele, să le fac, adică, să lucreze pentru mine, nu contra mea. Nu mi se mai întâmplă, ca acum mulţi ani, să mi se usuce gura, să-mi tremure audibil vocea, să transpir abundent, să nu-mi mai găsesc cuvintele. Mă aşteptam, totuşi, ca de data aceasta să fie ceva mai dificil ca de obicei.

Ceea ce s-a întâmplat la eveniment a depăşit, însă, toate aşteptările mele: din secunda în care am păşit cu Amalia pe ringul de dans, umezindu-mi mai înainte tălpile pantofilor în apă, ca să alunece mai greu, m-am pomenit copleşit de emoţii, răvăşit de ele şi transformat într-un fel de paiaţă care încerca să-şi aducă aminte mecanic coregrafia. M-aş fi simţit mai stăpân pe mine într-o maşină care derapează pe gheaţă sau într-o parapantă căreia i s-a închis o aripă. Amalia îşi aminteşte că eram atât de tulburat, încât îmi vedea zvâcnind muşchii feţei.

Din fericire, mi-am găsit un sprijin în privirea ei şi aşa am reuşit să nu cedez tentaţiei de a fugi mâncând pământul. Ironia este că publicul n-a citit toată această agitaţie. Au văzut un dansator poate mai stângaci chiar şi decât se aşteptau, dar distanţa a făcut şi tremurul şi groaza din priviri ilizibile. Oana Pellea, cea mai sensibilă spectatoare, mi-a spus: „Nu-ţi fă griji, aveai ceafa atât de încordată încât păreai că domini tot dansul”. Am zâmbit – în încercarea de a opri frisonul, încordasem toţi muşchii care mă mai ascultau.

Nu pot să spun că mi-a plăcut, experienţa a fost mai degrabă terifiantă. Ca s-o exorcizez, am repetat-o la nunta soru-mii, în faţa unui public mai puţin numeros. Apoi am decis să mă întorc la lecţiile de dans, pentru că, din toată această poveste, ele îmi plăcuseră cel mai tare.

Până la urmă a contat mai puţin cum s-a văzut tangoul din sală sau din faţa televizoarelor, dar a contat enorm că am îndrăznit să-mi ofer experienţa asta. Nu am schimbat eticheta „anti-talentului” pe cea a „talentului excepţional”, dar sunt mulţumit cu eticheta de amator „aşa şi-aşa”.

Nu pot să vă mint, în ultimele luni, n-am mai luat lecţii de dans. Dar nu e mai puţin adevărat că acum chiar vreau să le reiau. Indiferent ce voi hotărî, important e că mi-am câştigat dreptul de a alege. Şi de a dansa tango.

:: Esquire, ianuarie 2010

M-am jucat cu aşa ceva toată copilăria. Înainte de ’89 nu aveam decât o locomotivă, două vagoane şi vreo duzină de şine curbe, cât să pot face cu ele un cerc. Toate erau produse în Republica Democrată Germană şi nu se găseau tocmai uşor. Tata descoperise un furnizor de şine la bucată, dar, în afara faptului că cercul devenea tot mai mare, nimic nu se schimbase radical în desenul căii mele ferate.

După Revoluţie, trenuleţele au început să se găsească relativ uşor, dar adevărata schimbare a produs-o apariţia pe piaţă a componentelor speciale: macazurile, podurile şi semafoarele. Jocul s-a transformat într-o artă combinatorică din ce în ce mai complexă. Odată scoase toate elementele din pungi şi din cutii, provocarea consta în a realiza un traseu care să le cuprindă în număr cât mai mare. Când acesta era realizat, minutele în care trenuleţul circula pe şine aproape că nu mai contau. Conta primul drum reuşit şi, desigur, toate încercările şi eşecurile care-l făcuseră posibil.

Ajunsesem la punctul la care un singur transformator nu mai era de ajuns şi ne pregăteam să achiziţionăm unul nou, când tata a descoperit un magazin cu machete de case, vegetaţie şi forme de relief. Ansamblarea caselor era o muncă de migală, asemănătoare cu aeromodelismul. Edificiile rezultate, câte o vilă elveţiană cu muşcate la ferestre ori câte o gară de provincie, cu peronul pietruit, tronau o vreme deasupra televizorului, de unde se retrăgeau în debara în compania trenuleţelor.

În ’91 mama a plecat cu o bursă de studii în Anglia, iar în apartamentul de două camere am rămas singur cu tata vreme de un an. “Burlăcia” ne-a permis să punem în practică un vis mai vechi.

Tata a făcut rost de o bucată de placaj de mărimea unei table de şcoală, pe care am aşezat-o pe câteva scaune în mijlocul sufrageriei. Deasupra am amplasat machetele de case, pomişorii, dealurile şi gazonul de plastic. Printre ele, când şerpuind pe sub poduri, când în linie dreaptă, întrerupte de semafoare, mergând una pe lânga alta sau intersectându-se cu ajutorul unui macaz, şinele de cale ferată descriau cel mai complex traseu pe care-l putusem imagina până atunci. Tata şi-a dat măsura măiestriei construind din polistiren un tunel a cărui intrare a vopsit-o cu roşu carmin din tubul de tempera şi care străbătea un “deal” acoperit cu verdeaţă.

Când macheta a fost gata, acoperea cam două treimi din sufragerie. Mama s-a întors în august pentru un scurt concediu şi n-a părut tocmai încântată de transformarea locuinţei, care începuse să semene tot mai mult cu birourile lui Hermann Göring.

Adevărul e că în micul apartament nu era destul loc şi pentru noi şi pentru o şină de cale ferată, aşa că tata n-a avut încotro şi a dezasamblat totul. Eu am păstrat şinele şi trenuleţele, dar, de fiecare dată când am mai încercat să mă joc cu ele, m-am plictisit. Urcasem prea sus şi nu mai puteam coborî nivelul.

Când am privit, douăzeci de ani mai târziu, trenuleţele de la Hamley’s, mi s-au dilatat iar pupilele şi am simţit adrenalina umflându-mi venele. Aşa că mi-am îndesat foarte adânc portofelul în buzunar şi, aruncându-le o ultimă privire, am ieşit afară, cu pas calm şi aşezat.

:: Esquire, noiembrie 2009

Pentru cei care nu ştiu, plaja din Vama Veche a fost decenii întregi cunoscută şi recunoscută ca plajă de nudişti. După Revoluţie, minoritatea textiliştilor a început să crească, iar pe la sfârşitul anilor ‘90, când am cunoscut-o eu, cele două comunităţi erau egal reprezentate. Nudiştii prevalau încă, în sensul că era permis să te afişezi în costumul Evei sau al lui Adam oriunde aveai chef, inclusiv la masă, fără că cineva să protesteze. Nudismul contribuia la insolitul locului şi făcea parte din brandul Vama Veche.

Dar acest brand a fost sortit să se auto-devoreze. Turiştii atraşi mai mult de magia petrecerilor pe plajă decât de plăcerea dormitului la cort au invadat încet, încet plaja, apoi satul, iar în timp ce scriu rândurile astea, invadează cu siguranţă şi lanurile de păpuşoi. Noii veniţi au tratat Vama ca pe un hamburger: au înghiţit-o repede, au dat pe gât ceva, au râgâit şi au mai cerut una.

În dispreţul şi uitarea Vămii Vechi s-a ridicat ţanţoşă, hâdă şi slinoasă Vama Nouă: gata să-i servească pe toţi, oricât de mulţi, cu aceeaşi muzică, aceiaşi papanaşi, aceleaşi hamsii, aceeaşi băutură.

Noua staţiune de distracţie îmbuteliază şi vinde la bax un produs modificat genetic: non-conformismul standard. Acum mulţi ani, Vama era tot ce putea fi mai opus staţiunilor sindicaliste, în frunte cu Mamaia. Acum e un fel de Mamaia mai ieftină, mai murdară şi mai aglomerată.

Mişcarea “Salvaţi Vama Veche” a încercat să răspundă acestei invazii a prostului gust, provocând o invazie a “vamaioţilor” tradiţionali. Mă număr printre cei care cred că a eşuat în misiunea pe care şi-a propus-o. Invadată şi de unii, şi de ceilalţi, Vama Veche şi-a dat obştescul sfârşit mai înainte ca tratamentul să poată reuşi. Dar nici nu cred că altcineva, în afara unui ministru al turismului providenţial pe care nu l-am avut la sfârşitul anilor ’90, ar fi putut face cu adevărat ceva. Şi am apreciat mereu idealismul celor care, în ceasul al doisprezecelea, au încercat, totuşi, să salveze această victimă colaterală a capitalismului românesc post-revoluţionar.

Din nostalgie, din obişnuinţă sau din lipsă de opţiuni, destui “vamaioţi” cu ştate vechi mai merg şi astăzi în Vamă. Unii s-au adaptat şi nu mai văd urâtul care-i înconjoară, alţii nu s-au adaptat, dar se fac că nu văd dincolo de peticul lor de nisip.

Unul dintre lucrurile care s-a pierdut încetul cu încetul este şi nudismul. Acum mulţi ani, când i-am propus lui Mircea Toma să facem ceva în legătură cu asta, răspunsul lui a venit simplu:

“Nu e nevoie de nimic special, trebuie doar să facem nudism militant.”

“Nudism militant? Cum vine asta?”

“Te duci şi faci nudism în centrul plajei, în bastionul textiliştilor. Dacă au o problemă cu asta, e problema lor. Tu n-ai o problemă cu ei”.

Nu l-am ascultat pe Mircea Toma. Nu-mi place să mă bronzez cu textila pe mine, dar n-am nici stomacul să le impun altora preferinţele mele non-vestimentare. Aşa că i-am lăsat pe textilişti să ocupe centrul plajei şi ne-am retras, cei mai mulţi dintre nudişti, spre periferie.

Ca nudist, ăsta e un stigmat cu care m-am obişnuit de mult: peste tot pe unde merg, trebuie să mă mulţumesc cu plajele mai mici şi mai proaste, ţărmul mai pietros şi apa mai tulbure. Aşa că nu mi-am făcut sânge rău, deşi ştiam că e doar o chestiune de timp până când nudiştii vor fi evacuaţi cu totul.

De altfel, în anii din urmă am mers tot mai puţin şi mai rar în Vamă. Mă număr printre nostalgicii neadaptaţi şi înţeleg să las Vama în seama cuceritorilor ei. Noii “vamaioţi”, adepţii distracţiei standard şi ai non-conformismului la PET, nu s-au mulţumit doar cu centrul plajei, ci au luat-o cu totul în stăpânire, aşa că privirile urâte şi comentariile maliţioase adresate nudiştilor au devenit ceva obişnuit oriunde te-ai aşeza să faci plajă.

În plus, a devenit secretul lui Polichinelle faptul că plaja din Vama Veche, ca şi cea din Mamaia, este patrulată de paparazzii, aşa că, dacă te bucuri chiar şi de cea mai mică notorietate, nudismul devine un fel de activitate de gherilă în încercarea de a evita obiectivele acestora.

Sigur, există şi acum soluţia “nudismului militant”. Este ce a făcut Mircea Toma la sfârşitul lunii trecute, când a sfârşit, alături de soţie şi de copil, pe prima pagină din “Spy” şi din “Cancan”.

Pe Mircea l-am înţeles perfect: când faci nudism de peste 30 de ani, nu te laşi evacuat cu una, cu două din locul unde textiliştii au venit nesiliţi de nimeni, mai întâi ca să se holbeze amuzaţi la nudişti şi, mai nou, ca să le spună să se îmbrace. Şi pe redactorii care au publicat subiectul i-am înţeles până la un punct: nu se făcea să rateze aşa un cuplu.

Dar ştiţi care mi s-a părut culmea ipocriziei? Să publici fotografii cu un copil minor şi cu părinţii lui dezbrăcaţi şi să perorezi, în acelaşi articol, despre protecţia minorilor. Cam la atât se reduce etica textilistului de pe urmă.

:: Elle, septembrie 2009

O definiţie destul de faimoasă în epocă, atribuită lui Platon, spunea că omul este un animal biped fără pene. Diogene a jumulit într-o zi un cocoş şi, plimbându-se cu el, îl arăta curioşilor: “Iată omul lui Platon!”.

Tot el umbla prin Atena cu o lumânare aprinsă în plină zi şi, întrebat ce face, răspundea: “Caut un om!”. Altă dată, în vreme ce se masturba în piaţa publică, a fost auzit lamentându-se că nu-şi poate freca şi stomacul cu aceeaşi uşurinţă, pentru a-şi potoli foamea.

Cinismul este un curent care-i datorează numele. Atenienii care râdeau de el îl porecliseră “câinele” (“to kinein” în greceşte), iar Diogene şi-a asumat această poreclă cu încântare. La un banchet, cei prezenţi se amuzau aruncându-i oase, iar Diogene a intrat în joc, aşezându-se în patru labe. Totuşi, la plecare, s-a întors cu spatele la ei şi, ridicând piciorul, şi-a exprimat “cinic” părerea despre comeseni. Cu alt prilej, în vreme ce mânca resturi în piaţa publică, o mulţime gălăgioasă se adunase în jurul lui, strigându-i: “Câine! Câine!”. Diogene s-a oprit, i-a privit şi le-a spus:

“Voi sunteţi câinii, pentru că staţi şi lătraţi în vreme ce eu cinez.”

Pentru astfel de vorbe îndrăzneţe, locuitorii din Sinope, oraşul lui de baştină, îl exilaseră, dar atenienii erau ceva mai toleranţi şi păreau să priceapă că, în spatele non-conformismului coroziv al lui Diogene, se ascundea o inteligenţă rară. Unii ajunseseră chiar să-l îndrăgească şi-i luau apărarea atunci când mânca bătaie de la cei mai puţin deschişi la minte şi la suflet.

Alt non-conformist care mi-e în egală măsură de drag este Sfântul Simeon cel nebun întru Hristos. A trăit în Siria, în veacul al şaselea. S-a călugărit la treizeci de ani şi, după alţi treizeci petrecuţi în pustie, a revenit între oameni pentru a-şi împlini misiunea în cel mai ciudat mod cu putinţă: “Mă duc, a spus el, cu puterea lui Hristos, să râd de lume!”.

Înainte de asta, se rugase ca lumea să-l creadă nebun pentru ca să rămână smerit şi să nu se smintească de la puterea tămăduitoare ce-i fusese dată. Iar Dumnezeu i-a îndeplinit ruga, astfel că oamenii nu l-au cunoscut ca pe un sfânt, ci ca pe un zănatec.

Şi-a făcut intrarea în cetatea Emesei, târând de brâu leşul unui câine, apoi s-a făcut remarcat la slujbă stingând lumânările şi aruncând cu nuci în credincioşi. Altă dată, s-a apucat să spargă vadrele cu vin de la o cârciumă, iar apoi s-a dezbrăcat în camera unde dormea nevasta cârciumarului, aşa că i s-a dus vorba că nu e nu doar nebun şi scandalagiu, ci şi curvar.

Totuşi, sub aparenţa acestor excentricităţi, Simeon îi vindeca pe cei bolnavi şi îi salva pe cei în pericol. În episodul cu vadrele de vin, spre exemplu, vinul fusese otrăvit de un şarpe care-şi lăsase veninul în ele.

Am citat aceste două exemple ca să arăt de ce eu cred că nonconformismul este vital într-o societate sănătoasă. John Stuart Mill spune în eseul său despre libertate că

“excentricitatea abundă întotdeauna acolo unde şi când tăria de caracter se găseşte din belşug; iar cantitatea de excentricitate dintr-o societate e, în general, proporţională cu cantitatea de geniu, vigoare a minţii şi curaj moral care se găsesc în ea.”

Aşadar, nu vă temeţi să fiţi excentrici, să fiţi nebuni întru voi. Conformismul n-aduce altceva decât pensie.

:: Styler, octombrie 2009