Scrisoare către Vaclav Havel, aruncată la coș

(de Mircea Dinescu)

Havel, fii bun și retrage-te la mănăstire.
Nu mă pot obișnui cu ideea
că vulturul
e angajatul Salubrității.
Revoluțiile și-au mîncat copiii,
disidenții șomează,
protestatarii stau spășiți
la coada chitului McDonald’s,
numai tu, din catifeaua aceea istorică,
ți-ai tras cîteva costume pe cinste
pentru care te invidiez.
Te invidiez că la Praga
marijuana-i mai ieftină decît pîinea
și adolescenții pe poduri
ling timbrele impregnate cu krak.
Te invidiez că ești uns
din trei în trei zile
doctor honoris causa;
și maică-mea spera s-ajung
doctor în litere s-o vindec de plămîni
– n-am ajuns.

Te invidiez că ți-ai luat înapoi prăvăliile;
Ezra Pound visa și el o mică tutungerie
– n-a avut parte.
Cînd anafura mucegăiește
trebuie îngropată cît mai adînc
să n-o scurme șobolanii sau cîinii,
deși, la inflația asta de îngeri,
ce mai contează un șobolan cu aripi
sau un cîine în zbor?

Pe la noi însă e ceva în plus
care mă neliniștește.
Mașinile-s în continuare
de cinci ori mai grele decît ar fi normal
și-abia se duc pe ele însele.
Vacile mor de inaniție
la trei sute de metri de gară
unde grîul uitat pe-o linie moartă
scoate prin acoperișul vagoanelor
limba lui verde la călători.
Gîfîie și noua societate,
gîfîie cu spinarea îndoită sub nemuritorii funcționari.
Paznicii nu-s prea bine păziți
și fură în continuare de sting.
Săracului, norocos cum îl știm,
îi cade în continuare pîinea-n căcat,
i se scoală la liturghie, în timpul slujbei,
și are parte de pompieri pe casă
în noaptea nunții.

Ce să înțeleg cînd comuniștii
s-au pitulat în biserică
și-ntr-un acces de filantropie burgheză
sînt gata să mă angajeze
să le rescriu cît mai artistic
teoriile și legile Capitalului?
Ce să înțeleg cînd barbarii
nu mai pot ajunge la porțile Romei
din pricină că-s opriți la granița cehă?
Ce să înțeleg? Că îngeru-i mai citeț decît Marx?
Sigur că-mi vine să strig,
precum nebunul din Luvru:
“Dați-mi un cuțit să-mi tai șoriciul de Crăciun
din Bruegel cel Bătrîn, din Velasquez sau din Goya,
dați-mi pe mînă o țară
și veți bea în curînd ceaiul polițist
profețit de Mandelștam…”

O, cititor fățarnic, tu, semenul meu, frate,
nu te acri,
nu te acri,
nu te acri și fii atent cînd traversezi strada
să nu te calce mașina Salvării.

Probabil că ați observat că public uneori și advertoriale aici pe blog. Încerc să nu o fac prea des și sunt destul de selectiv atunci când accept o ofertă. În plus, am o politică foarte strictă de a marca aceste însemnări corespunzător din respect pentru cititorii mei. Această însemnare nu este un advertorial.

Campania celor de la Silva Dark merită un “Bravo!” din toată inima. M-am bucurat să găzduiesc interviurile pe care le-au realizat cu niște inși de toată isprava despre un subiect vechi de când lumea: cum ne trecem timpul.

Reiau aici cele cinci tablouri, pentru că mi s-au părut inspirate și cred că merită o privire mai atentă. Vă urez să luați folos din fiecare:

• Mihai Călin – Lui Mihai Călin nu i-a fost uşor să-şi urmeze pasiunea. A picat la facultate într-o vreme în care asta te condamna la doisprezece luni de muncă forţată, intitulate pompos “serviciu militar obligatoriu”. Dar Mihai nu s-a lăsat, iar liniştea pe care o degajă în acest interviu ar trebui să fie o lecţie pentru toţi cei care se tem să-şi urmeze visele.

• Alexandru Tomescu – Când pune vioara jos, Tomescu zâmbește puțin încurcat, ca un copil care se rușinează că primește prea multă atenție. “Tu ai făcut asta?” îți vine să-l întrebi și el pare că se miră sincer că ar avea vreo legătură cu miracolul care tocmai a avut loc. Încălțat în bascheți, singur sau într-un trio seducător (împreună cu Horia Mihail și cu Răzvan Suma), el aduce muzica bună nu doar urechilor care vor s-o asculte, ci și sufletelor care au nevoie de ea, dar nu știu încă s-o caute.

• Cosmin Bumbuţ – Bumbuț e unul dintre cei mai liniștiți oameni pe care-i cunosc. Dacă n-ar fi expozițiile, albumele, revista de fotografie, pictorialele din revistele glossy, ai putea crede, când dai peste el la prânz la bistro-ul Violetei sau în mijlocul voluntarilor de la Tășuleasa Social, că e un rentier care nu mai are de multă vreme grija zilei de mâine. Emană un calm profund, care-mi inspiră deopotrivă distanță și admirație, la fel ca și fotografiile lui.

• Medeea Marinescu – Cu o copilărie petrecută pe platoul de filmare între aparate de filmat, reflectoare și decoruri, Medeea Marinescu este una dintre cele mai calde prezențe cinematografice de la noi.

• Alexandru Darie – Când arunci o privire peste lista spectacolelor regizate de Alexandru Darie te-apucă amețeala. Când a avut timp omul acesta să creeze atât de mult frumos, să conducă un teatru și să mai și trăiască? Pe scândura scenei timpul curge altfel decât în viața reală și probabil că ceva din acest meșteșug alchimic li se transmite și oamenilor care fac teatru și care învață mai bine decât noi, profanii, sa altereze curgerea timpului și să transforme clipele trecătoare în aur.

Interviurile fac parte dintr-o serie de momente însufleţite de Silva Dark.

Cu întârziere, vreau să salut o inițiativă inteligentă de felul cărora mi-aș dori să văd cât mai multe în România. În timpul Festivalului George Enescu, Tetra Pak şi Unicredit Ţiriac Bank le-au oferit melomanilor apă într-un ambalaj special produs din surse regenerabile de materii prime.

Nu este prima dată când ambele companii se implică în proiecte de protejare a mediului în susținerea unor programe culturale de anvergură. Le urez să recidiveze cât mai des.

Când arunci o privire peste lista spectacolelor regizate de Alexandru Darie te-apucă amețeala. Când a avut timp omul acesta să creeze atât de mult frumos, să conducă un teatru și să mai și trăiască? Pe scândura scenei timpul curge altfel decât în viața reală și probabil că ceva din acest meșteșug alchimic li se transmite și oamenilor care fac teatru și care învață mai bine decât noi, profanii, sa altereze curgerea timpului și să transforme clipele trecătoare în aur.

Cred că Leonardo a fost cel care a spus că timpul este întotdeauna de ajuns pentru cine știe să-l folosească. Mi-am amintit acest gând urmărindu-l pe Alexandru Darie într-un scurt intermezzo însuflețit de Silva Dark:

După părerea mea, timpul este subiectiv. Asta nu înseamnă că nu există timp universal, dar timpul este eminamente subiectiv. Este un lucru cunoscut că un vis durează doar câteva secunde, în timp ce ţie ţi se pare că a trecut foarte mult. Eu cred, de altfel, în existenţa, la modul obiectiv, a mai multor timpi. Apoi, cred că oamenii, cu cât sunt mai obsedaţi de timp şi de programarea lui, cu atât îi simt mai acut lipsa.

Cu o copilărie petrecută pe platoul de filmare între aparate de filmat, reflectoare și decoruri, Medeea Marinescu este una dintre cele mai calde prezențe cinematografice de la noi.

Cu aceeași privire senină ca cea de acum aproape 30 de ani pe când interpreta celebrul personaj Mirabela, Medeea vorbește despre timp, despre pasiune, despre familie și despre dreapta măsură care trebuie ținută între ele.

E o vorbă din bătrâni care spune că “fiecare lucru trebuie făcut la timpul său”. Există un timp când trebuie să te joci, un timp când trebui să înveți; degeaba înveți la 40 de ani și încerci să-ți dai bacalaureatul pentru că nu merge. Există un timp când trebuie să te definești ca personalitate și să-ți alegi un drum… un timp când trebuie să iubești și un timp când trebuie să devii părinte. Ele nu se exclud, din contră, ele te definesc ca personalitate și îți dau echilibru.

:: interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.

Architecture is a very dangerous job. If a writer makes a bad book, eh, people don’t read it. But if you make bad architecture, you impose ugliness on a place for a hundred years.

zice Renzo Piano, unul dintre cei mai mari arhitecți contemporani, într-un 10 Questions luat de Time

Cu Ozana Oancea, una dintre actrițele pe care le admir din noul val românesc

Aproape o mie de oameni au urmărit în decorul de burg medieval al Pieței Unirii din Cluj-Napoca, pe un ecran gigantic, “Mine vaganti”, povestea dulce-amăruie a doi frați dintr-o respectabilă familie italiană care se pregătesc, fără să știe unul de celălalt, să le spună părinților că sunt homosexuali. Comedia erorilor și de situații care decurge din această intrigă simplă e savuroasă, dar cu adevărat memorabilă a fost atmosfera din Piață: s-a râs enorm, cu hohote chiar, la scenele ingrate în care mentalitatea burgheză era pusă la grea încercare de cultura “out & proud”, dar și la replicile de un umor nebun care-i făceau pe părinții celor doi frați să pară de-o înapoiere imbecilizantă.

Privindu-i pe spectatori (mulți dintre ei clujeni) fredonând și dând din cap relaxați pe “Una notte a Napoli”, în versiunea celor de la Pink Martini, dar și pe hit-ul fetelor de la Baccara, “Sorry, I’m a lady”, în vreme ce pe ecran se produceau artistic trei dive păroase, mi-am adus aminte de articolele din presa clujeană de acum opt sau nouă ani, care comentau scandalizate vestimentația prea fistichie a directorului artistic al festivalului, sau de incidentul dintr-un club al cărui nume l-am uitat între timp, când un grup de organizatori, invitați și voluntari ai festivalului au fost poftiți afară pentru că mai multe cupluri de băieți și de fete se sărutaseră și dansaseră împreună.

Clujul datorează, probabil, TIFF-ului la fel de multe cât datorează și festivalul de film capitalei Ardealului. S-au maturizat împreună și fiecare a învățat câte ceva de la celălalt. Anul acesta, TIFF-ul a împlinit zece ediții. Ce a pierdut în exclusivism și intimitate, a câștigat în popularitate și strălucire. A depășit câteva importante festivaluri din regiune și se pregătește să se măsoare cu Sarajevo și cu Karlovy Vary.

După proiecție, ne-am strâns în jurul ultimei sticle de șampanie și al câtorva cireșe pietroase împreună cu Mihai Chirilov, cel care face încă de la prima ediție selecția filmelor, Corina Șuteu, directorul ICR New York, și criticii de film Codruța și Andrei Crețulescu. Ni s-au alăturat Jay Weissberg, cel care a semnat primele cronici la filmele lui Puiu și ale lui Mungiu în Variety, și Tudor Giurgiu, autorul și președintele TIFF-ului. A urmat o conversație delicioasă presărată cu opinii despre film, dar și cu nelipsitele bârfe de industrie, unele mai savuroase decât altele.

Astfel de întâlniri și de conversații fac tot șarmul acestui eveniment, care nu e doar un festival de film, e și un festival de lume bună. Îmi vine în minte un alt exemplu. Probabil că aș fi văzut ultima peliculă a lui Mitulescu și la București, dacă aș fi ratat-o la Cluj, dar o conversație ca cea despre seducție și seducători pe care am purtat-o, după ce am văzut “Loverboy”, cu Monica Bârlădeanu și cu Diana Dondoe n-ar fi fost posibilă în altă parte decât la TIFF.

Anul acesta, marele absent a fost Alex. Leo Șerban. Adevărul e, însă, că Leo a fost mai prezent ca oricând, nu doar pe buzele tuturor, pe ecranele cu fotografii din anii trecuți sau în conceptul bursei care-i poartă numele și pe care TIFF-ul, cu sprijinul lui Bobby Păunescu, o va oferi în fiecare an unui tânăr cineast român, dar mai ales în atmosfera efervescentă care însuflețește Clujul și care-l face incandescent zece zile pe an. Lui Tudor Giurgiu și lui Mihai Chirilov le-a reușit un festival pe gustul și pe sufletul lui Leo. Nu cred că există un requiem mai potrivit decât acesta.

Despre filmele pe care le-am văzut la TIFF anul acesta am scris deja pe blog și pe Twitter. O să reiau doar recomandarea ca, dacă vă întâlniți anul acesta cu producții nordice, să le dați cu încredere o șansă, iar, dintre filmele românești, să nu ratați “Principii de viață” și nici “Visul lui Adalbert”.

În anii fără soț, în țara mea se întâmplă trei minuni pe an: Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, Festivalul Internațional de Film “Transilvania” și Festivalul Internațional de Muzică “George Enescu” (care împlinește anul acesta 20 de ediții). Fiecare ar putea fi câte o culoare pe drapelul unei Românii mai bune și mai culte. Cei care le fac nu sunt nici sfinți, nici eroi. Sunt oameni care știu ce ocean de muncă separă visele de realitate. La fiecare sfârșit de Sibiu, de TIFF, de Enescu îmi vine să mă duc și să le strâng mâna.

:: The One, iulie 2011

UniCredit Țiriac Bank și Asociația Catalist au finalizat cea de a patra ediție a Concursului de Debut Literar UniCredit. Concursul s-a adresat autorilor de orice vârsta, care nu au mai publicat în volum până acum.

În acest an, numărul celor înscrişi a fost cu 30% mai mare decât anul trecut, însumând 186 de creaţii literare, dintre care 18 au fost nominalizate la marile premii.. Liviu Papadima, unul dintre jurații care a analizat creațiile literare, a afirmat că “nu numai afluența acestora a crescut, ci și calitatea lor”. În același timp, Paul Cernat, un alt membru al juriului, spune despre concurs că a devenit o “veritabilă instituție în domeniu”.

Cei trei câștigători desemnați de juriu sunt:

• Poezie - Laurențiu Belizan (Buzău) pentru volumul “Între noi un zid pe lună”
• Proză scurtă - Petru Albu (Loc. Simeria, jud. Hunedoara) pentru volumul “Trestii”
• Roman - Dumitra Stoica (București) pentru volumul “Nu mă atinge”

Cei trei câștigători își vor vedea creațiile publicate în volum de către Editura Humanitas și lansate în cadrul ‘Târgului Internațional Carte de Învățătură Gaudeamus’, ediția a18-a, care va avea loc în noiembrie 2011.

Detalii despre lucrările câștigătoare și motivațiile juriului pot fi găsite aici.

Bumbuț e unul dintre cei mai liniștiți oameni pe care-i cunosc. Dacă n-ar fi expozițiile, albumele, revista de fotografie, pictorialele din revistele glossy, ai putea crede, când dai peste el la prânz la bistro-ul Violetei sau în mijlocul voluntarilor de la Tășuleasa Social, că e un rentier care nu mai are de multă vreme grija zilei de mâine. Emană un calm profund, care-mi inspiră deopotrivă distanță și admirație, la fel ca și fotografiile lui.

Am urmărit acest interviu cu el și m-am bucurat să regăsesc bon viveur-ul pe care-l intuiam în spatele obiectivului. Bumbuț știe să dea sens timpului vieții lui, la fel de bine cum a știut să găsească sens în miile de fracțiuni de secundă care-i compun opera.

Cine este Cosmin Bumbuţ când nu face fotografie?

E un tip obişnuit, care citeşte, leneveşte, ascultă muzică. Meseria mea a devenit meserie dintr-o pasiune şi, chiar dacă nu am aparatul în mână, tot fac fotografii. Încerc în permanenţă să decupez, în mintea mea, dreptunghiuri din mediul înconjurător. E un exerciţiu pe care nu mi l-am propus, dar mi-a intrat în sânge. Prin urmare, când nu sunt fotograf, tot fotograf sunt.

Cum îţi pierzi timpul?

Când nu am nimic de făcut, folosesc timpul ca să mă încarc. După ce muncesc mult sau fac ceva care mă goleşte, simt nevoia de un restart. Iar restartul cel mai bun e să mă duc acasă la mama mea, la Baia Mare, şi să stau 3-4 zile să citesc, să mănânc, să dorm şi să nu conteze când e noapte şi când e zi.

:: interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.

Ştefan Cosma a văzut Rio de Janeiro prin ochii iPhone-ului, iar imaginile îngheţate de micul senzor (cel puţin cele pe care le-am văzut eu) sunt absolut seducătoare. O parte dintre aceste cadre pot fi văzute într-o expoziţie care se deschide în această seară la The Place de la ora 19. Ne vedem acolo!