După ce m-am mutat de la ai mei, am locuit întotdeauna cu chirie pentru că mi-au plăcut centrul, arhitectura veche și provizoratul. De hogeacul din Maria Rosetti, unde am locuit în ultimii trei ani și jumătate, m-am îndrăgostit, însă, iremediabil. În locul meu s-a mutat unul dintre prietenii mei cei mai buni și, deși mi-ar fi părut mai rău dacă ar fi ajuns să locuiască acolo un străin, când l-am vizitat astă-toamnă, am avut o senzație stranie, ca și cum l-aș fi văzut pe stradă la braț cu o fostă iubită.

Când călătorești, înainte să o iei la drum spre casă, între lucrurile pe care verifici dacă le ai cu tine se numără și cheia. Așa se face că, înaintea plecării din campus, m-am surprins căutând cu privirea cheia de-acasă, de la București. Uneori înregistrezi mai bine realitatea într-un astfel de plan detaliu decât într-o privire de ansamblu. Mi-am dat seama că de orașul în care m-am născut nu mă mai leagă, de fapt, nicio cheie. Nici de la casă, nici de la mașină, nici de la scuter, nici măcar de la bicicletă.

Le povesteam prietenilor această constatare melancolică și Ioana i-a găsit iute remediul. “Știți ce să-i faceți cadou la plecare?”, le-a spus alor mei. “O cheie!”

Astă-vară, când a intrat Papa Prius în service pentru revizie, prietenii de la Toyota mi-au dat noul Auris cu motor hibrid integral în test-drive și n-aș vrea să plec înainte de a vă povesti ce m-a impresionat la această mașinuță.

Pentru cei care nu știu, hibrid integral înseamnă că automobilul poate folosi pentru propulsie fie doar motorul electric, fie doar cel pe benzină, fie pe amândouă în același timp.

Ce mi-a plăcut foarte tare este că au introdus trei moduri de condus (Eco, Normal și Power) care, practic, îți reglează accelerația. În Eco ai o accelerație leneșă, care te invită la meditație și politețe în trafic. Modul Normal îl cunoșteam deja de la Prius, iar modul Power este cu adevărat surprinzător: promite o accelerație de la 1 la 100 de km în 11,4 secunde. Nu, n-am făcut liniuțe, dar, la cât mă pricep eu, cred că cifra asta e aproape de realitate. Evident, preferința mea merge înspre modul Eco, care promite (și livrează) un consum de până în 4 la sută și care, de fapt, te ajută să te comporți ca un șofer civilizat, conducând ecologic (cum vă sună emisii de doar 89 g/km?) și, mai ales, preventiv.

Am mai fost impresionat de dotările standard ale mașinii. Țineți-vă bine: pe lângă toate airbag-urile posibile și tot felul de sisteme de stabilitate și de asistență pentru rulare, are senzor de lumină pentru faruri, senzor de ploaie pentru ștergătoare, pilot automat, Bluetooth, comenzi vocale și o groază de comenzi pe volan. Toate astea la o mașină care e marketată cu o clasă sub Prius. Când am băgat în marche arrière și în oglinda retrovizoare a apărut imaginea transmisă de camera video amplasată în spatele mașinii, am rămas pur și simplu cu gura căscată.

Am verificat și modelul condus de mine (motorizarea Hybrid Synergy Drive de 1.8 litri pe benzină) costă 19,516 euro fără TVA. Pentru o mașină din clasa ei, nu e puțin, dar pentru un automobil hibrid integral cu dotările astea, mie mi se pare o ofertă foarte bună.

Ce nu mi-a plăcut, ca să nu credeți că am căzut în cap după Auris, este design-ul interior. Sigur că asta e o chestiune de gust (sunt mulți care spun că Prius-ul e urât, eu nu-l găsesc deloc așa). Designerii Auris-ului au încercat ceva ce mie mi se pare că nu le-a ieșit sau mai bine zis le-a ieșit destul de chinuit. Iar luminile și culorile, într-o paletă, cum să vă spun, cam disco, nu mi-au plăcut deloc. Nici albul-frigider al caroseriei nu m-a dat pe spate, dar asta se poate schimba ușor.

În orice caz, pe mine Auris-ul aproape m-a convins. Dacă aș fi eligibil pentru un leasing (dar nu sunt), m-aș gândi serios să-mi iau așa ceva în State.

Am inaugurat ieri în Parcul Drumul Taberei nu doar un nou centru de închirieri de biciclete, al patrulea din rețeaua Cicloteque, ci şi drumul către un București mai îngrijit și mai bine îmbrăcat.

Ne-au fost alături Ministrul Mediului şi Pădurilor, Borbely Laszlo, Zoli Toth (Sistem), Lucian Mândruţă (Antena 2), actorul Dorian Boguţă, Alexandru Constantin (Prima TV), Ştefan Lungu (Ministerul Dezvoltării regionale şi Turismului) şi compozitorul Zsolt Kerestely.

Ei au defilat în ţinute elegante puse la dispoziţie de Trends by Adina Buzatu şi au demonstrat că este posibil să mergi pe bicicletă chiar şi atunci când situația sau profesia cer o vestimentaţie elegantă.

Partenerii noului centru Cicloteque au fost reprezentați de Cristian Poteraş, primarul Sectorului 6, şi de Dan Pascariu, preşedintele Consiliului de Administraţie al UniCredit Ţiriac Bank.

Cicloteque, primul sistem de bike-sharing din Bucureşti şi din România, numără în acest moment patru centre. Săptămâna viitoare va fi deschis al cincilea centru, în Parcul Titan.

Primul centru a fost din 2008, cu sprijinul Universităţii Bucureşti, şi se află în cadrul Facultăţii de Drept. Alte două centre, deschise în 2010, cu sprijinul Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti și al Primăriei Municipiului București, se află în Parcurile Tineretului şi Herăstrău. Acum s-a deschis şi al patrulea, în Parcul Drumul Taberei, iar Cicloteque a devenit o reţea de bike-sharing în adevăratul sens al cuvântului. Utilizatorii pot închiria bicicleta dintr-un centru şi o pot returna în altul.

În 2010, s-au înscris în sistemul Cicloteque 11.970 de utilizatori, iar bicicletele au fost închiriate de peste 20.000 de ori.

Reţeaua Cicloteque este un proiect MaiMultVerde şi UniCredit Ţiriac Bank, cu sprijinul Primăriei Sectorului 6, Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti şi al Universităţii Bucureşti.

Harta KiteBike propune peste 40 de trasee bicicliştilor din capitală, bune de pedalat la orice oră din zi.

Cu ajutorul hărţii online, descoperi străduțe şi locuri pitorești mai puțin circulate de mașini. Traseele pot fi parcurse în aproximativ 30 de minute și te ajută să cunoști mai bine orașul şi istoria lui.

Alte utilităţi ale hărţii sunt traseele tematice, cu locaţiile atelierelor de reparaţii şi a centrele de închiriat biciclete, sau chiar surse de muzică pe două roţi.

Iniţiatorii Kite Bike propun publicului să contribuie cu sugestii de locuri noi şi atractive pentru biciclişti prin intermediul paginii de Facebook.

:: detalii pe kitebike.ro

Am fost onorat de propunerea de a deschide rubrica “invitatul lunii” cu textul Anatomia unei idei luate de-a gata pe noua platformă de dezbateri RaiffeisenComunități.ro lansată de Raiffeisen Bank.

Am scris despre o temă care mă preocupă de multă vreme, dar pe care m-am abținut până acum să devin foarte vocal:

Ipocrizia companiilor care derulează programe de CSR e una dintre acele idei luate de-a gate, care merită demontate din când în când măcar de dragul anecdotei, dacă nu și al bunului simț. Să vedem, așadar, din ce se compune acest automatism mental.

:: continuarea pe Raiffeisen Comunități

Această platformă nu este prima dintre inițiativele Raiffeisen în beneficiul comunității. Anul trecut au investit aproape 6,3 milioane de lei în programele de responsabilitate socială, s-au implicat activ în promovarea mersului pe bicicletă, în susținerea proiectelor sociale ale United Way și au implementat o serie de proiecte proprii precum Raiffeisen Bucharest City Marathon și ABCdar bancar.

Împreună cu Asociaţia MaiMultVerde, au realizat spaţii verzi şi de joacă în cinci oraşe din România: Ploieşti, Călăraşi, Alexandria, Galaţi şi Focşani. Amenajarea Parcurilor MaiMultVerde & Raiffeisen Bank, cu o suprafaţă de aproximativ 500 de metri pătraţi, a început în septembrie 2010 şi a beneficiat de sprijinul autorităţilor locale din fiecare oraş.

Puteți afla noutățile RaiffeisenComunități.ro urmărind contul de facebook, canalul lor youtube sau pe Twitter la @RaiffComunitati.

Îmi face plăcere să semnalez o inițiativă extrem de utilă a colegilor de la Viitor Plus, care au pus pe www.hartareciclarii.ro câteva sute de puncte de colectare a deşeurilor reciclabile în Bucureşti şi Ploieşti.

De acum o să fie mult mai ușor să localizezi cel mai apropiat punct unde se colectează selectiv hârtia, cartonul, plasticul, uleiul uzat, sticla, corpurile de iluminat, cartuşele de imprimantă, anvelopele şi acumulatorii auto, feroasele şi neferoasele, deşeurile electrice, cele electronice sau cele electrocasnice (DEEE).

Dacă alegi să colectezi deşeurile civilizat şi să le duci la centrele specializate, aflate în proximitate, eviţi poluarea produsă în urma depozitării lor la groapa de gunoi şi economiseşti resurse valoroase.

:: află mai multe pe hartareciclarii.ro

Ieri seară am mers să-l ascult pe Cédric Tiberghien într-un concert oferit de Institutul Francez. Un artist special, o seară memorabilă.

Făcusem progrese semnificative cu toleranța mea în privința vestimentației, foielii și întârzierii colegilor mei auditori, conștient că o atitudine rigidă în acest domeniu este oricum inutilă și are contraindicații gastrice.

Dar mentalitatea învechită de care sufăr mi-a revenit brusc și iremediabil când am zărit un domn care venise în bermude. Pe lângă această priveliște, doamna îmbrăcată într-un furou roz bombon și jeanși albi mulați, care a uitat să-și pună mobilul pe silent și l-a căutat îndelung în poșeta – firește – tot roz bombon, nu mai părea deloc stridentă în sala monumentală a Ateneului.

E ceva în neregulă cu mentalitatea unei Capitale unde nu poți intra încălțat în teniși la club, dar poți merge îmbrăcat în bermude la Ateneu.

Metoda e simplă și lipsită de riscuri. Se cumpără o clădire veche pe care actualii proprietari n-o mai pot întreține. Se lasă în paragină. Eventual se angajează niște băieți care distrug noaptea elementele de rezistență. Se pune un semn cu “Pericol de prăbușire”. Apoi se obține autorizația de demolare sub pretextul “pericolului iminent”. Pe locul liber se înalță o construcție nouă, din fier-beton și sticlă. “E un abuz!”, protestează câțiva vecini. “N-am făcut nimic ilegal!”, se apără în cor proprietarul, dezvoltatorul și constructorul. Și unii și alții au dreptate. E un abuz de drept, adică o interpretare permisă de litera legii, dar care contrazice spiritul ei. O șmecherie. Un tun. O românească. Sunt peste tot în jurul nostru, atât de comune încât ne-am obișnuit cu ele. Mai ciulim urechile doar atunci când “șmecherul” nu e un afacerist oarecare. Așa cum s-a întâmplat cu clădirile de pe strada Buzești și cu hala Matache.

Timp de douăzeci de ani, primarii Bucureștiului au lăsat această zonă istorică a Capitalei să se degradeze. Ea și-a păstrat pitorescul doar pentru cei cu adevărat îndrăgostiți de trecutul acestui oraș, cei care știm să citim în crăpăturile unei fațade poveștile unei Românii care a durat prea puțin. Pentru ceilalți a devenit doar un alt focar de infecție, un cartier rău famat, o rușine. I-a revenit ultimului primar, de profesie chirurg, sarcina de a îndepărta cangrena, operațiune pe care a făcut-o cu mână sigură, indiferent la țipetele sporadice ale pacientului, care nu părea încă să înțeleagă că buldozerele sunt acolo pentru binele lui.

În anii ’80 Ceaușescu și-a atras oprobiul opiniei internaționale pentru că a demolat un sfert din Bucureștiul istoric sub pretextul “sistematizării”. Cartiere întregi au fost rase atunci de pe fața pământului. Unii istorici estimează că distrugerile provocate de bombardamentele din timpul războiului și de cutremurul din 1977 reprezintă sub o cincime din demolările care au avut loc în anii ’80.

Odioase nu erau doar demolările în sine, ci și felul în care erau făcute. Oamenii stăteau cu valizele la ușă, așteptând ordinul de evacuare. După primirea lui, nu mai era mult timp pentru împachetat. Nu aveai unde să contești ordinul, iar executarea lui era obligatorie. Milițienii aveau grijă să înăbușe în fașă chiar și cel mai mic protest, iar pe curajoșii care ar fi îndrăznit să vocifereze îi așteptau beciurile Securității. În iulie 1989, după ce dispăruseră întreg cartierul Uranus și mare parte din cartierele Văcărești și Dudești, împreună cu Spitalul Brâncovenesc, Halele Unirii, Biserica Sf. Vineri și alte zeci de lăcașuri de cult vechi de sute de ani, New York Times scria că

“România stalinistă se închide tot mai mult în sine”.

Metafora e interesantă pentru că descrie comportamentul pacienților care suferă importante pierderi de memorie. Bucureștiul lui Ceaușescu intra astfel în noaptea neagră a maladiei Alzheimer. Uitase și cum îl cheamă, începuse să i se spună “Ceaușima”.

Ai fi zis că un popor care a trăit un asemenea coșmar își va proteja cu sfințenie patrimoniul scăpat de demența distrugătoare a dictatorului. Edilii de după ’90 par, în schimb, să fi prins mai degrabă gustul demolărilor, pe care le-au tolerat sau le-au condus cu ingenuitate în anii care au urmat. De ce să restaurezi când poți să faci ceva de la zero, cu beton, termopan și finisaje ieftine? În indiferența cvasi-generalizată a bucureștenilor, Capitala a continuat și continuă să-și piardă memoria istorică.

Nu sunt un purist al dezvoltării urbane. Nu cred că într-un oraș atât de eclectic și de distrus ca Bucureștiul îți poți permite luxul de a conserva în întregime stilul unei zone, fie că e vorba de aspectul fațadelor sau de înălțimea lor. Nu mă opun construcțiilor moderne acolo unde terenul sau clădirile fără valoare istorică o permit. Dar cred că Bucureștiul are nevoie ca de aer de o lege care să-i oblige pe proprietari să consolideze și să restaureze clădirile istorice sub sancțiunea preluării lor de către stat pentru a fi consolidate și restaurate pe cheltuiala acestuia. În lipsa unei astfel de legi, dintr-un București care încă le mai ia ochii străinilor se va alege praful.

:: The One, aprilie 2011

Joia trecută m-am plimbat cu un I-MiEV, automobilul electric creat de Mitsubishi. Nu, n-am renunțat la Prius, dar am vrut să arunc o privire scurtă în viitor și să-mi clarific câteva curiozități în legătură cu acest nou mijloc de transport urban.

Primul mit demolat a fost cel legat de dificultatea alimentării cu energie electrică. I-MiEV se încarcă de la o priză obișnuită, așa că oricine are garaj sau care-și poate trage o priză în curte își poate încărca automobilul peste noapte la fel de simplu cum își încarcă mobilul. O încărcare rapidă durează 6 ore și consumă curent în valoare de 8 lei. În alte țări există și stații de alimentare rapidă, unde bateria poate fi încărcată până la 80% din capacitate în doar 20 de minute. Cei de la Mitsubishi vor să instaleze o astfel de stație la sediul lor, dar probabil că în viitor dotarea Bucureștiului cu câteva astfel de stații centrale ar trebui să fie o prioritate a Primăriei.

Altfel, I-MiEV se conduce similar cu orice mașină care are cutie automată de viteze sau cutie cu variație continuă. Simplu și ușor. Nu ocupă mult loc în trafic și se parchează cu ușurință. De două ori am fost aproape “blocat” de alți șoferi care parcaseră foarte aproape de mine și am ieșit foarte ușor din strâmtoare (aș putea arunca aici un termen tehnic ca “raza minimă de bracaj”, dar mă abțin).

Mi-au plăcut simplitatea bordului și faptul că te ajută să conduci ecologic (știi când manevrele duc la economisirea energiei sau la consumul ei excesiv). Am apreciat că nu lipsesc câteva dotări importante, cum ar fi controlul electronic al stabilității, cele 6 airbag-uri, senzorul de lumină pentru aprinderea automată a farurilor, proiectoarele de ceață, rabatarea electrică a oglinzilor, încălzirea scaunului pentru șofer. Controlul tracțiunii în modul Confort atenuează demarările și frânările bruște (modul “Zen” ar fi fost un nume mai potrivit pentru asta).

Mi s-a părut ciudat că nu există un capac interior pentru portbagaj, care să ascundă eventualele lucruri lăsate în mașină, apoi am observat că luneta și geamurile din spate sunt fumurii, astfel că efectul de camuflare este și mai bun (mă număr printre șoferii pățiți care nu vrea să lase nimic atractiv la vedere într-o mașină parcată).

Evident, curiozitatea cea mai mare era legată de autonomie. Am avut o zi plină, de la 8 dimineața la 11 noaptea. Traseul zilei a arătat așa: B-dul Expoziției – Plantelor (zona Foișor) – Piața Floreasca – Eroilor – Icoanei, aproape de Ștefan cel Mare – Maria Rosetti – iar în Floreasca – B-dul Expoziției. N-am calculat exact câți kilometri am făcut, dar cu greu îmi pot imagina unde ar mai fi încăput alte drumuri într-o zi în care, totuși, m-am și văzut cu oameni și am muncit prin locurile pe unde am fost. Seara, când am lăsat-o la sediul Mitsubishi, bateria mai avea încă 30% din capacitate, ceea ce nu i se întâmplă foarte des mobilului meu

Pe scurt, e o mașină simpatică și eficientă. Singurele două obiecții sunt legate de spațiu și de preț. La cei 1,89 metri pe care-i am, m-am simțit puțin încorsetat în scaunul șoferului. Și Smart Fourfour-ul meu vechi arată mic la exterior, dar te puteai lăfăi la volan. Cele patru locuri ale I-MiEV-ului mi se par un lux pentru o mașină de oraș. Aștept cu încredere un model cu două locuri spațioase în locul a patru locuri economicoase.

Modelul se vinde la 36.640 euro, un preț prohibitiv chiar și pentru cei mai ecologiști dintre oamenii din clasa de mijloc. Dar se vor găsi, sunt convins, destui oameni cu bani care se vor prinde că e mai cool să conduci în București un atomobil electric decât o limuzină sau decât o mașină de teren. Le doresc călătorie plăcută!

Astăzi, curtea și clădirile la care mai toată lumea se referă cu numele cafenelei sunt unul dintre cele mai efervescente locuri culturale din Capitală. Secretul popularității îl constituie, zic eu, o poziționare echilibrată pe scena artelor bucureștene. Publicul e mai puțin gregar decât cel din Lăptărie, dar produsele culturale sunt mai accesibile decât cele de la MNAC.

:: află pe Bucharest by hand în ce rezidă șarmul curții cu piatră cubică