Când arunci o privire peste lista spectacolelor regizate de Alexandru Darie te-apucă amețeala. Când a avut timp omul acesta să creeze atât de mult frumos, să conducă un teatru și să mai și trăiască? Pe scândura scenei timpul curge altfel decât în viața reală și probabil că ceva din acest meșteșug alchimic li se transmite și oamenilor care fac teatru și care învață mai bine decât noi, profanii, sa altereze curgerea timpului și să transforme clipele trecătoare în aur.

Cred că Leonardo a fost cel care a spus că timpul este întotdeauna de ajuns pentru cine știe să-l folosească. Mi-am amintit acest gând urmărindu-l pe Alexandru Darie într-un scurt intermezzo însuflețit de Silva Dark:

După părerea mea, timpul este subiectiv. Asta nu înseamnă că nu există timp universal, dar timpul este eminamente subiectiv. Este un lucru cunoscut că un vis durează doar câteva secunde, în timp ce ţie ţi se pare că a trecut foarte mult. Eu cred, de altfel, în existenţa, la modul obiectiv, a mai multor timpi. Apoi, cred că oamenii, cu cât sunt mai obsedaţi de timp şi de programarea lui, cu atât îi simt mai acut lipsa.

O să fiu onest și o să vă spun că l-am primit gratuit, așa că, dacă vreți, puteți considera această însemnare una publicitară, dar vreau să fie limpede că eu am cerut să fac testul și că, dacă n-aș fi primit această ofertă, l-aș fi plătit pentru că sunt de părere că analiza asta chiar face toți banii.

Despre ce e vorba? Atunci când consumăm un aliment la care avem intoleranţă alimentară, organismul are o reacţie de respingere la proteinele conţinute de respectivul aliment şi nu îl digeră corespunzător. Simptomele intoleranţei alimentare, precum durerile de cap, oboseala cronică sau apatia, balonarea sau dificultatea de a pierde în greutate, sunt rezultatul luptei pe care organismul o duce cu alimentele care îi fac rău.

O soluție empirică pentru depistarea alimentelor la care avem intoleranță este să le eliminăm din dietă și să observăm vreme de 3 luni ce schimbări apar. Dar vă dați seama de câte zeci de ani ar fi nevoie pentru a testa în felul acesta chiar și cele mai comune alimente.

Mult mai simplu este să faci un test de laborator care, din câteva picături de sânge, îți poate spune cu exactitate care sunt alimentele la care ai sau nu intoleranță. York Test-ul face exact asta, iar mulțumită celor de la Gaya Health Services, avem acum acces și în România la acest test extrem de util pentru sănătatea noastră.

Am primit acasă kit-ul de recoltare, iar procedura nu este mai complicată decât aceea pe care diabeticii o fac de mai multe ori în timpul unei zile atunci când vor să-și verifice glicemia (o mică înțepătură în buricul degetului și prelevarea câtorva picături de sânge). Proba este apoi trimisă în Marea Britanie, unde va fi analizată în laboratoarele YorkTest. La primirea rezultatelor (în aproximativ două săptămâni), ai dreptul și la o ședință de consiliere gratuită cu un specialist în nutriție pentru a ști ce dietă să adopți pe viitor.

Eu atât am avut de spus, de-abia aștept să primesc rezultatele. Vă mai povestesc atunci ce am aflat.

Cu o copilărie petrecută pe platoul de filmare între aparate de filmat, reflectoare și decoruri, Medeea Marinescu este una dintre cele mai calde prezențe cinematografice de la noi.

Cu aceeași privire senină ca cea de acum aproape 30 de ani pe când interpreta celebrul personaj Mirabela, Medeea vorbește despre timp, despre pasiune, despre familie și despre dreapta măsură care trebuie ținută între ele.

E o vorbă din bătrâni care spune că “fiecare lucru trebuie făcut la timpul său”. Există un timp când trebuie să te joci, un timp când trebui să înveți; degeaba înveți la 40 de ani și încerci să-ți dai bacalaureatul pentru că nu merge. Există un timp când trebuie să te definești ca personalitate și să-ți alegi un drum… un timp când trebuie să iubești și un timp când trebuie să devii părinte. Ele nu se exclud, din contră, ele te definesc ca personalitate și îți dau echilibru.

:: interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.

Bumbuț e unul dintre cei mai liniștiți oameni pe care-i cunosc. Dacă n-ar fi expozițiile, albumele, revista de fotografie, pictorialele din revistele glossy, ai putea crede, când dai peste el la prânz la bistro-ul Violetei sau în mijlocul voluntarilor de la Tășuleasa Social, că e un rentier care nu mai are de multă vreme grija zilei de mâine. Emană un calm profund, care-mi inspiră deopotrivă distanță și admirație, la fel ca și fotografiile lui.

Am urmărit acest interviu cu el și m-am bucurat să regăsesc bon viveur-ul pe care-l intuiam în spatele obiectivului. Bumbuț știe să dea sens timpului vieții lui, la fel de bine cum a știut să găsească sens în miile de fracțiuni de secundă care-i compun opera.

Cine este Cosmin Bumbuţ când nu face fotografie?

E un tip obişnuit, care citeşte, leneveşte, ascultă muzică. Meseria mea a devenit meserie dintr-o pasiune şi, chiar dacă nu am aparatul în mână, tot fac fotografii. Încerc în permanenţă să decupez, în mintea mea, dreptunghiuri din mediul înconjurător. E un exerciţiu pe care nu mi l-am propus, dar mi-a intrat în sânge. Prin urmare, când nu sunt fotograf, tot fotograf sunt.

Cum îţi pierzi timpul?

Când nu am nimic de făcut, folosesc timpul ca să mă încarc. După ce muncesc mult sau fac ceva care mă goleşte, simt nevoia de un restart. Iar restartul cel mai bun e să mă duc acasă la mama mea, la Baia Mare, şi să stau 3-4 zile să citesc, să mănânc, să dorm şi să nu conteze când e noapte şi când e zi.

:: interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.

Când pune vioara jos, Tomescu zâmbește puțin încurcat, ca un copil care se rușinează că primește prea multă atenție. “Tu ai făcut asta?” îți vine să-l întrebi și el pare că se miră sincer că ar avea vreo legătură cu miracolul care tocmai a avut loc.

O doamnă acră, fiica unui mare muzician, mi-a spus odată că nu-i place ce face tânărul violonist: “se ține de șușe”. Doamna se referea, probabil, la concertele și gesturile neconvenționale prin care Tomescu încearcă să facă muzica marilor compozitori accesibilă unui public tânăr și mai puțin educat. Adică exact eforturile pentru care eu îl admir enorm, pe lângă virtuozitatea-i și modestia-i absolut cuceritoare.

Într-un secol în care muzica clasică e pusă la mare încercare de consumerismul facil și lipsit de gust, Alexandru Tomescu nu s-a resemnat să cânte pentru melomanii convinși, tot mai puțin numeroși. Încălțat în bascheți, singur sau într-un trio seducător (împreună cu Horia Mihail și cu Răzvan Suma), el aduce muzica bună nu doar urechilor care vor s-o asculte, ci și sufletelor care au nevoie de ea, dar nu știu încă s-o caute.

Cu vioara lui Tomescu, România devine mai bună:

Cânţi pe un instrument de la 1702, vioara Stradivarius. Răspunde ea sensibilităţii de acum, poţi să ajungi să vorbeşti pe limba ei?

A. T.: Am fost întrebat odată de nişte sunetişti foarte pricepuţi: ”unde are mufa? ca să o cablam…”. Deh, are şi ea lipsurile ei, nu are mufă, nu are buton de playback. Ce să zic, eu cred că există o comunicare bidirecţională şi este nevoie de o obişnuire reciprocă. Vioara ajunge în timp să se impregneze de sunetul violonistului care ştie să o domesticească. Despre viorile Stradivarius se spune că sunt ca nişte fiare neîmblânzite sau ca nişte personalităţi foarte puternice. Tu, ca interpret, trebuie să le înţelegi înainte de a începe un dialog cu ele. Dacă vrei să-ţi impui punctul de vedere pe vioara Stradivarius, de cele mai multe ori vei avea o problemă, fiindcă instrumentul nu-ţi va răspunde. Este ca o persoană pe care trebuie să o cunoşti în fiecare zi.

:: interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.

Lui Mihai Călin nu i-a fost uşor să-şi urmeze pasiunea. A picat la facultate într-o vreme în care asta te condamna la doisprezece luni de muncă forţată, intitulate pompos “serviciu militar obligatoriu”. Dar Mihai nu s-a lăsat, iar liniştea pe care o degajă în acest interviu ar trebui să fie o lecţie pentru toţi cei care se tem să-şi urmeze visele:

La mine, pasiunea a fost dintotdeauna actoria. După liceu, nu am dat la Teatru şi m-am dus la Energetică. Ţin minte că eram la curs, la matematici speciale, şi parcă suspendam timpul acela. Nu mai auzeam ce se vorbea în jur şi scriam pe o foaie ”teatru”. Apoi ştergeam, să nu vadă nimeni. Apoi scriam ”actorie”. Şi iar ştergem. Şi după aceea brusc îmi dădeam seama că sunt de fapt la curs… Şi iată că, în cele din urmă, pasiunea a învins. Pot să spun ca sunt fericit pentru că fac parte dintr-un segment de oameni cărora le place ceea ce fac. Meseria în care funcţionez se suprapune cu pasiunea vieții mele.

:: interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark.

Actorul, regizorul, dansatorul și acrobatul James Thiérrée va juca la sfârsitul lui aprilie la București cea mai recentă creație a sa, Raoul, care a triumfat pe scene prestigioase ale lumii, ca Brooklyn Academy of Music din New York sau Barbican din Londra.

James Thierrée provine dintr-o familie cu tradiție în lumea circului, părinții săi fiind fondatorii Circului Bonjour. James a debutat în circ la 4 ani și s-a perfecționat la Piccolo Teatro din Milano, Harvard Theatre School, Conservatoire National Supérieur d’Art Dramatique de la Paris și Acting International.

În Raoul Thiérrée joacă rolul unui rege decăzut, misterios și singuratic, care trăiește într-un turn construit de el însuși  pentru a scăpa de demonii lumii, dar unde nu reușește să scape de demoni proprii. Singur în mijlocul unui decor fabulos, Thiérrée pune în mișcare toate mașinăriile teatrale, care dau naștere unei lumi fermecate.

Zic criticii:

Frumos și tulburător precum confesiunea unui om singur în inima vieții.– Le Monde

Singur pe scenă, James Thierrée ține sala cu sufletul la gură prin vechea magie a spectacolului complet.– Le Figaro

James Thiérrée, este încarnarea iluziei, inventatorul unui teatru oniric, fizic, animal. Burlesc și shakesperian, senzorial, în perpetuă imponderabilitate, James Thiérrée ne face să credem în visele lui.– Le Matin

Raoul este adus la București de Ambasada Franței în România și Institutul Francez din București. Biletele la spectacol se vând la 4 categorii de preț  33, 55, 88, 110 lei și sunt puse în vânzare în magazinele Orange, rețeaua Eventim și la casieria Teatrului Național București.  Spectacolul va avea trei reprezentatii  pe 29 – 30 aprilie și 1 mai, începând cu ora 20.

Sunt curios: aţi fost? Aţi încercat? Cum vi s-a părut?

Am fost marţi seară la Grand Café Van Gogh (Str. Smârdan 9) la deschiderea experimentului Magnumize your senses, organizat de Magnum. Despre ce e vorba? Eşti condus prin câteva culoare şi draperii până ajungi într-o încăpere unde întunericul este perfect. Ţi se oferă un scaun, pipăi în faţa ta o masă, pe ea o linguriţă şi un şervet. Apoi ţi se aduce desertul ales (eu am optat pentru “Copac” – o fantezie de îngheţată care se topeşte în gură cu pocnete mici, ca ale unor minuscule artificii) şi începe experienţa.

Este adevărat ce se spune: întunericul ascute simţurile. Nu-mi dau seama ce gust ar fi avut acelaşi desert mâncat pe lumină, dar pe întuneric experienţa a fost delicioasă. Şi memorabilă. De fapt, cred că pot să-mi dau seama. Cunosc de multă vreme îngheţata Magnum – e unul dintre premiile pe care mi le ofer atunci când sunt cu adevărat cuminte (adică fac trei antrenamente şi nu mănânc prostii o săptămână întreagă). Aşa că ştiam deja cât de bună poate fi. Ei bine, pe întuneric e şi mai bună. Şi nu cred că e doar arta maestrului cofetar. Întuneric + îngheţată = wow!

Nu v-aş fi povestit toate lucrurile astea doar ca să vă lase gura apă. Experimentul rămâne deschis încă trei săptămâni, de pe 21 iulie pe 15 august, în zilele de Joi-Duminică între orele 18:00-22:00. Mergeţi, închideţi ochii şi gustaţi! Merită.

Singura ei extravaganţă este acel puf auriu ca lumina dimineţii. În rest, gutuia e la fel de sobră şi de reţinută ca vişina putredă. Pare că nu vrea să fie nici văzută, nici admirată, nici, cu atât mai puţin, consumată.

Dar odată ce ai apucat să o despici, nu-şi mai poate stăpâni farmecele: te învăluie în parfumul ei, mai tare şi mai seducător decât al zmeurişului sălbatic, decât al pepenelui galben răscopt, decât al strugurilor Hamburg culeşi târziu. Înnebunit, îţi înfigi dinţii în carnea-i gălbuie, iar dumneaei, ca o adevărată curtezană, te ia din nou prin surprindere: la simpla ei atingere, limba devine aspră şi gura se face pungă.

Abia degustătorul perseverent, cel care-şi depăşeşte prima impresie, descoperă deliciile acestui fruct, gustul său tonic şi rafinat. Gutuia este, cu siguranţă mai complicată, mai pretenţioasă şi, ca atare, mai puţin populară decât verişorii săi, burghezul măr şi grobiana pară, dar cine ajunge s-o cunoască n-o uită cu una, cu două.

Dintre dulceţurile copilăriei, şerbetul de zmeură a fost mulţi ani pentru mine campionul de necontestat. Până în ziua în care am descoperit pelteaua de gutui, care i-a luat locul fără drept de apel. Salivez şi acum la gândul unei felii subţiri de pâine prăjită, unsă cu puţin unt, aşteptând, crocantă, sub cuvertura străvezie de peltea.

Aşa că ieri am primit cu plăcere propunerea de a degusta noul Santal de gutui: eram curios să văd dacă o băutură de serie poate păstra măcar o parte dintre calităţile acestui fruct care-mi provoacă, după cum vedeţi, reverii lirice.

Dacă nu mi-ar fi plăcut, v-aş fi spus-o fără ocolişuri. Dar adevărul e că nectarul e reuşit. Am întors cutia pe toate părţile şi n-am găsit nicio urmă de conservanţi sau de aditivi. Ba chiar glumeam cu colegii că un om de marketing ar fi băgat un colorant să-i dea un ton mai puternic, mai viu, un portocaliu mai cu viaţă. Ori nectarul de la Santal are exact culoarea fructului stors: o nuanţă fadă, care nu-ţi spune mai nimic, până când nu te întâlneşti cu gustul. Iar gustul este cu adevărat memorabil.

Singurul lucru pe care i-l pot reproşa este cantitatea de zahăr, obişnuită pentru o băutură îmbuteliată din fructe, dar care, din punctul meu de vedere, trebuie să îndemne la consum responsabil, adică moderat. În contrapartidă, m-am consolat cu gândul că gutuia e o sursă foarte bogată de fibre şi unul dintre cei mai puternici antioxidanţi naturali, aşa că, din partea mea, primeşte o recomandare călduroasă.