Nu-mi stă în fire să nu duc lucrurile la bun sfârșit. Când mi-am propus să-mi petrec aniversarea de 30 de ani pe Vârful Moldoveanu, n-am avut niciun dubiu că pe 30 august voi savura un pahar de șampanie la 2544 de metri. Îndrăznesc să cred că nici prietenii mei, care mă cunosc destul de bine, nu s-au îndoit că așa vor sta lucrurile.
Numai că, pentru prima dată de când am început să bat munții cu rucsacul în spate, socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din grădina carpatică.
N-am reușit să ajung alaltăieri pe Moldoveanu, așa cum mi-am propus, dar am avut parte de o aventură la care nici nu visam. Ceva între The Blair Witch Project și un reality-show de tip survival. Făgărașul mi-a predat cu asprime câteva lecții importante și m-a răsplătit la peste 2,400 de metri cu niște priveliști vindecătoare. Despre ce a fost vorba vă povestesc în numărul din octombrie ale revistei The One. Deocamdată, vă las să vă clătiți privirile.
Azi schimb prefixul și mi-am propus să beau o gură de șampanie pe Vf. Moldoveanu, departe de GSM, G3 sau GPRS. Vă povestesc mâine cum a fost.
Omid a insistat să cobor cu ASX-ul pe o pantă foarte abruptă cu fân necosit și, deși eram convins că nu-l mai scoatem de acolo, l-am ascultat (era târziu, eram obosit, nu mai știu ce-a fost în capul meu). Următoarele două zile, sătenii din Brădești s-au perindat pe la cortul nostru ca să se minuneze că am băgat mașina acolo și să ne asigure că n-o mai scoatem fără ajutorul lui nea Cutare, care i-a mai tractat și pe alții.
Împreună cu mama lui, tanti Efti, o femeie scoasă parcă din poveștile lui Agârbiceanu, și cu Ana Szekely, o unguroaică frumoasă și hotărâtă, pe care și-ar dori-o în prima linie orice ONG bucureștean (partout cherchez la femme, în orice proiect frumos veți găsi urzind din umbră geniul bun al unor femei), Alin a construit la poalele muntelui Tășuleasa o organizație de voluntariat cum nu se mai văzuse la vremea aceea în România. Una în care, mai înainte de a învăța cum să fie voluntari, copiii și tineri din familiile sărace sau cu probleme învățau în primul rând să fie oameni: să muncească, să împartă, să fie generoși, să se bucure împreună și să facă totul cu dragoste pentru ceilalți și cu grijă pentru natură.
N-am mai trăit așa ceva de când am vizitat ruinele de la Pompei. Ca valoare istorică, Pompeiul e cu zece clase peste Roșia Montană, dar am avut aceeași senzație de istorie care poate fi palpată, de clipă cotidiană înghețată acum mii de ani și păstrată aproape intactă până în zilele noastre.
“Problema cu satele românești”, îmi spune prietenul meu persan pe treptele crâșmei din Brădești, “e că, după 8 seara, sunt toți beți”. Apoi, fără ca măcar să se mai uite la ceas (era 9 fără un sfert), mă întreabă: “Mai bei o bere?”
A doua zi după peripețiile de pe Cheile Râmețului, am ales un traseu ușor, de refacere și am pornit spre Vânătările Ponorului.
După ce trece prin câteva sate încremenite într-un timp premodern, cărarea intră într-un mic crâng, de unde se deschide spre o mare depresiune în formă de pâlnie: dolina Vânătarea. Se merge “pe buza pâlniei”, până în punctul ei cel mai înalt, unde marcajul coboară centripet spre punctul “de scurgere”. O mică pădure ascunde aici o scenografie spectaculoasă: trei pâraie se infiltrează în pământ, nu înainte de a da naștere unei foarte frumoase căderi de apă. Peretele înalt de calcar e brăzdat de urmele vineții care au dat numele locului.
Intrarea pe traseu e străjuită de un marcaj decolorat pe o tablă ruginită și de crucea metalică a unui tânăr pentru care Brâna Caprelor a fost ultima ascensiune. Apoi poteca urcă vertiginos și se transformă într-un perete vertical de piatră de-al lungul căruia atârnă un cablu.
Drumul până pe creastă e compus din mai multe astfel de escalade, dar priveliștea panoramică asupra Cheilor Râmețului este neprețuită. Nu e un traseu ușor și nici foarte plăcut dacă ai rău de înălțime, dar, cu prudență și echipament adecvat (noi aveam, din păcate, sandalele cu care traversaserăm Cheile, nu ne dăduse prin cap să ne luăm bocancii în rucsac), poate deveni una dintre cele mai spectaculoase amintiri din Carpați.
(aventuri din Carpați, partea a treia)
Cheile Râmeților sunt unul dintre cele mai spectaculoase trasee pe care le-am străbătut în Carpați. Râmețiul a săpat în Munții Trascăului un relief carstic fabulos, iar parcurgerea Cheilor a fost o aventură memorabilă.
Le-am abordat mai întâi dinspre Cheia spre Valea Mănăstirii. La început ni s-a părut că marcajul e deterioriat și incomplet, apoi ne-am prins că nu era mare nevoie de marcaj, pentru că nu ai de urmat altceva decât cursul râului. Ceea ce înseamnă că trebuie să mergi efectiv prin apă. Am prins o perioadă cu apă mare, așa că ne-am muiat bine.
© 2012 bucurenci.ro. All Rights Reserved.
Powered by Wordpress. Designed by 
Comentarii