Cam o dată la două interviuri, unui jurnalist îi dă prin cap să întrebe: este ecologia în România o adevărată preocupare sau este ea doar un moft?
Există infinite variaţiuni pe această temă (Este mersul pe bicicletă doar un moft? Este colectarea selectivă doar un moft? Sunt autoturismele hibrid doar un moft? Este vegetarianismul doar un moft? Sunt plantările doar un moft?), dar structura este neschimbată, iar întrebarea mă bântuie cu aceeaşi neadormită insistenţă.
Dincolo de originalitatea ieşită din comun a acestei întrebări, nu pot pricepe nici în ruptul capului ce se află în mintea celui care vine la un popă, să zicem, şi-l întreabă dacă Fecioara era chiar virgină când l-a născut pe Iisus ori poate doar s-a prefăcut? Sau care întreabă un inginer ce părere are despre principiul al doilea al termodinamicii. Sau care îi cere unui literat să-i spună dacă crede că cititul e ceva util sau că e mai mult aşa, un fel de fiţă.
Ce să vă răspund, dragii mei? Nu e un moft. Uitaţi-vă o clipă în jurul vostru, vorbiţi cu nişte prieteni, staţi puţin pe Google. Nu mai e moft de câţiva ani buni. Dar acum, dacă tot v-am prins, ia spuneţi-mi, vă rog, şcoala aia de jurnalism pe care aţi făcut-o a fost pe bune sau n-a fost nici ea decât aşa, doar un moft?
Ştiu, sunt mofturos. Dar aveam un of de multă vreme şi trebuia să-l spun.
O prietenă m-a întrebat azi dimineaţă ce părere am despre asta. Reiau aici ce i-am spus şi ei.
Ca şi în cazul celebrei taxe auto, mă supără faptul că se foloseşte un pretext etic pentru a masca o necesitate economică. Atunci era vorba de o taxă protecţionistă (lucru recunoscut inclusiv de premierul Tăriceanu) fardată ecologist. Am susţinut-o pentru că, întâmplător, eram de acord şi cu adevăratul ei mobil – protejarea locurilor de muncă din industria auto locală.
Acum, însă, vorbim de o taxă menită să întărească bugetul de stat, şubrezit de criză, dar mascată sub pretextul protejării sănătăţii populaţiei. Că alimentele de tip fast-food sunt nocive e în afara oricărei discuţii. Dar problema este dacă această taxă va scădea cu adevărat consumul acestor alimente şi dacă acesta este cel mai bun moment pentru ca ea să fie adoptată.
Ministrul Sănătăţii a făcut analogia cu taxa pe viciu care există în cazul ţigărilor. Analogia e instructivă, pentru că nici în acest caz creşterea preţului nu a scăzut consumul, ci doar calitatea ţigărilor fumate. Mi-aduc aminte, acum mulţi ani, că, după un val de astfel de scumpiri, părinţii mei, fumători înrăiţi de L&M au trecut pe Winchester, iar directoarea şcolii unde învăţam a trecut de pe Kent lung pe Assos. Mă tem că acelaşi lucru se va întâmpla şi cu taxa pe fast-food: oamenii nu vor consuma mai puţine alimente nocive, ci vor consuma la fel de multe alimente, dar mai ieftine, adică şi mai nocive.
Momentul ales pentru această taxă mi se pare şi el nefericit. Opţiunea pentru fast-food este dictată pentru cei mai mulţi de sărăcie, iar a colecta taxe de la săraci în timpul unei crize mi se pare profund imoral.
These attacks and the surveillance they have uncovered–combined with the attempts over the past year to further limit free speech on the web–have led us to conclude that we should review the feasibility of our business operations in China. We have decided we are no longer willing to continue censoring our results on Google.cn, and so over the next few weeks we will be discussing with the Chinese government the basis on which we could operate an unfiltered search engine within the law, if at all. We recognize that this may well mean having to shut down Google.cn, and potentially our offices in China.
The decision to review our business operations in China has been incredibly hard, and we know that it will have potentially far-reaching consequences. We want to make clear that this move was driven by our executives in the United States, without the knowledge or involvement of our employees in China who have worked incredibly hard to make Google.cn the success it is today. We are committed to working responsibly to resolve the very difficult issues raised.
Sunt foarte supărat pe un prieten. Nu pentru că m-a sunat acum două seri şi, de beat de era, nu şi-a dat seama decât după vreo cinci minute cu cine vorbeşte. Până la urmă, la ce sunt buni prietenii dacă nu ca să-i suni şi să le vorbeşti cu plm pentru că nu ştii cine sunt şi apoi să le ceri în plm scuze pentru că nu ţi-au spus în plm cu cine vorbeşti. Crăciunul este, din toate punctele de vedere, o sărbătoare a lipsei de măsură, aşa că lipsa măsurii la băutură şi la telefoanele afectuoase nu mă mai poate surprinde.
Supărat sunt pentru altceva. Pentru că am aflat că, la sfârşitul serii, prietenul meu s-a urcat la volan, în ciuda protestelor gazdelor şi ale consoartei. Ca să aveţi tabloul complet, trebuie să vă mai spun şi că omul nostru conduce echivalentul unui tanc pe patru roţi.
Ştiu că-mi citeşte blogul şi mai ştiu că mai sunt nenumăraţi alţi inconştienţi ca el. E drept că Sărbătorile îi răresc printr-un proces de selecţie naturală. Dar în fiecare an apar alţii noi, pentru că stocurile de prostie din sacii Moşului sunt inepuizabile. Dacă şi-ar pune doar viaţa lor în joc, n-aş avea nicio problemă. Dar în pariul ăsta pe care-l fac cu volanul, ei mizează ilicit şi pe vieţile altora. Şi, când pierd, degeaba mai plătesc. Vieţile lor după gratii nu fac nici a zecea parte din vieţile celor pe care i-au trimis pe lumea cealaltă.
Pentru prietenul meu şi pentru cei care uită, din comoditate, să lase maşina acasă când vor să bea mai mult de un pahar de Sărbători, am căutat o scurtă poveste scrisă de un chirurg toracic de la un spital de urgenţă din Bucureşti, de care am aflat prima dată de la Petreanu. E o descriere pe care n-am s-o uit prea curând a stării unui pacient de 19 ani, victimă a unui accident rutier.
Nu dădeam de ea, dar m-a ajutat Cabral cu un video la fel de grăitor:
Între timp, am recuperat şi povestea. Luaţi-vă zece minute, priviţi clipul, citiţi textul şi apoi faceţi ce vă taie capul.
Mă bucur că s-a terminat. Despre campanie vorbesc. N-am văzut ceva mai urât de la campaniile din anii ‘90 pe care mi le amintesc cu ochii şi cu mintea copilului care eram atunci: oamenii mari se certau la fiecare masă, se făceau unii pe alţii criminali, tâmpiţi, comunişti, inconştienţi, idioţi, naivi, proşti, bătuţi în cap, vânduţi ruşilor, profitori, duşi cu pluta, oligofreni, bătuţi în cap ş.a.
Îmi spunea un diplomat străin acum câteva zile – “Ştiu că nu vă vine să credeţi, dar a fost o campanie democratică. Asta e esenţa democraţiei. Sigur, a democraţiei à la roumaine. La voi, politica un fel de ceartă în familie:
- Tu nu speli niciodată vasele!
- Tu nu ridici niciodată capacu’ la veceu!
- Mi-a zis ăla micu că l-ai pocnit!
- Parcă tu nu vii beat acasă!
- Unde-s banii de lumină?
- Ce-ai făcut cu ăia pe care ţi i-am dat?
- Nu fi obraznică, te pocnesc!
- Săriţi, mă violeaaază!
Dar şi asta e democraţia…”
Avea dreptate. Şi nu doar cu privire la dezbaterea electorală dintre candidaţi şi dintre partidele lor. Toată societatea pare să se fi înrolat în tabăra cuiva (ori în tabăra anti-cuiva), iar lupta se dă peste tot cu aceleaşi arme şi cu aceeaşi brutalitate. Se trage deopotrivă în steagurile albe, în personalul medical şi în ostatici.
Îţi vine să-ţi iei câmpii când te gândeşti că tot acest entuziasm belicos ar fi demn de o cauză mai bună şi că urmează alţi patru ani de lâncezeală. Prea ne-am înfierbântat, ia să ne mai şi odihnim o ţâră…
Îndrăznesc să spun că aproape nu mai contează cine va câştiga, pentru că de pierdut am pierdut cu toţii: campania asta ne-a arătat mai limpede ca niciodată cum stăm, cine suntem şi cât ne taie capul.
Votez, nici nu încape vorbă, dar, vorba lui Jeg, nu-mi fac iluzii.
*
P.S. Între puţinele momente de decenţă şi normalitate ale acestei campanii, vreau să punctez interviurile luate de Tolo lui Traian Băsescu şi lui Mircea Geoană. Avem nevoie ca de aer de oameni politici care să merite astfel de jurnalişti.
Mărturisesc, în final, o idiosincrasie privată: nu mai suport să văd intelectuali aplaudînd frenetic politicieni. Sînt de acord să-i ajute, să lucreze pentru ei, să-i flancheze. Dar nu vreau să-i văd aplaudînd în turmă. O să ziceţi că aşa e jocul („în doi, în trei, în cîte cîţi vrei“), dacă te hotărăşti să intri în el. Poate. Dar există riscul, pentru jucători, să-şi piardă libertatea interioară.
Bancul era aşa: în timpul vizitei lui Nixon la Bucureşti, Ceauşescu se laudă că metroul bucureştean vine la cel mult 2-3 minute. Ajunşi în staţie, metroul întârzie. Trec cinci minute, trec zece, trece un sfert de oră, metroul nu vine şi Ceauşescu explodează: “Ce să zic, parcă voi nu i-aţi linşat pe negri!”
Adevărul istoric e că Nixon a vizitat Bucureştiul cu zece ani înainte ca metroul să fie construit, dar bancul are haz pentru că spune ceva despre noi şi despre felul nostru de a argumenta.
Ne place să fim Gică-contra. Confruntaţi cu o idee nouă, cei mai mulţi reacţionăm prompt – “N-o să meargă.” Apoi depunem un efort considerabil ca să demonstrăm de ce nu poate să meargă, în niciun caz ca să descoperim cum ar putea să meargă.
Când, în ciuda criticilor noastre, ideea se dovedeşte viabilă, declarăm recurs în anulare: “Poate să meargă, dar, ascultaţi-mă pe mine, nu merge cum trebuie!”. În slujba acestui “cum trebuie” suntem în stare să angajăm o retorică pe cât de ingenioasă, pe atât de irelevantă. Ca în bancul cu pricina: o fi capitalismul american mai eficient decât socialismul de Dâmboviţa, dar să nu uităm cine-i linşa pe negri acum o sută de ani şi ceva.
Ceva similar s-a întâmplat cu ecologia în România. Organizaţiile de protecţia mediului şi oamenii pasionaţi de natură există şi activează de mai bine de un deceniu. Programul Dunăre-Carpaţi al WWF, Societatea Ornitologică Română, Terra Mileniul III, Mare Nostrum n-au apărut de ieri, de azi. Dar abia în ultimii ani câteva organizaţii au transformat ecologia în subiect de presă: au implicat vedete, au făcut spectacol şi au vorbit pe înţelesul jurnaliştilor, inclusiv al celor mondeni.
Într-un cuvânt, au tabloidizat ecologia. Nu mă feresc de cuvânt, pentru că exact despre asta a fost vorba. Într-o ţară în care aproape nimeni nu mai citeşte cărţi, nu poţi spera să faci educaţia maselor în librării şi bibliotecii. Dar, ca în orice proces de tabloidizare, au existat excese.
Unele vedete au îmbrăcat haina grijii pentru mediu doar atât cât a stat aprins beculeţul roşu al camerei de filmat, unele gesturi au fost prea teatrale, unele mesaje au fost aproape denaturate prin simplificare. Nu vreau să fac apologia acestor excese, dar nici n-am să-mi pierd vremea arătându-le cu degetul. Iată de ce: pentru că, în ciuda tuturor acestor neajunsuri, campania care şi-a propus să facă din ecologie o preocupare naţională şi-a atins ţinta: astăzi, doar 8% dintre români se mai declară “eco-indiferenţi”, conform ultimului Barometru publicat de Terra Mileniul III.
Statutul de membru MaiMultVerde nu-mi permite să-mi asum public opţiunile politice. Este motivul pentru care m-am abţinut aici şi pe Twitter de la comentarii despre procesul electoral.
Am să fac acum o excepţie, pentru că îi priveşte pe mai mulţi candidaţi şi pentru că, oricum, miza primei confruntări a trecut.
M-a deprimat entuziasmul cu care vineri seară atât dl Băsescu, cât şi dl Geoană, dar şi dl Antonescu s-au repezit să răspundă la întrebarea legată de cea mai frumoasă faptă pe care au făcut-o vreodată. Nu răspunsurile propriu-zise m-au indispus, ci însuşi faptul că au ales să răspundă.
Încă visez la un candidat care ar fi avut decenţa să evite întrebarea şi să vorbească despre cea mai frumoasă faptă pe care altcineva a făcut-o pentru el. Am terminat zilele acestea Scrisorile lui Gabriel Liiceanu şi mi-am adus aminte de o vorbă arabă care spune că trebuie să uiţi imediat binele pe care l-ai făcut şi niciodată binele care ţi s-a făcut.
În răspunsurile la această întrebare-capcană am citit suficienţa morală a tuturor celor dintre care avem, faute de mieux, de ales.
Am fost de curând în vizită într-unul dintre liceele Capitalei. Când natura şi-a cerut drepturile, am vizitat “toaleta elevilor”, ocazie cu care mi-am adus aminte de această segregaţie idioată care persistă din anii comunismului în şcolile româneşti:
scara profesorilor / scara elevilor
intrarea profesorilor / intrarea elevilor
toaleta profesorilor / toaletele elevilor
fumoarul profesorilor / fumoarul (neoficial) al elevilor
I-am întrebat pe liceeni cu care m-am văzut dacă stupizeniile astea mai există şi azi şi mi-au spus că da.
Pedagogii noştri n-au aflat nici acum că oamenii învaţă în primul rând din ce văd, nu din ce li se spune. Toate orele de educaţie civică, tot bla-bla-ul despre libertate şi democraţie, toate sunt inutile câtă vreme şcoala păstrează o segregaţie care-i învaţă pe copii că unii sunt mai egali decât alţii şi, ca atare, au dreptul la capac şi la hârtie igienică atunci când merg la closet.
Între “scara profesorilor” şi aroganţele cu girofar ale politicienilor distanţa culturală e practic nulă. Demnitarii au învăţat încă de pe băncile şcolii, de la profesorii lor, că prostimea nu trebuie să stea în calea barosanilor şi că, în general, fraierii ar face bine să stea dracului în banca lor.
O să-mi spuneţi că, dacă elevii ar avea acces la toaleta profesorilor, şi aceasta ar ajunge să arate la fel de jalnic ca cele ale elevilor. Sunt convins că aşa se va întâmpla. Dar dacă ăsta e nivelul de civilizaţie pe care dascălii au reuşit să-l insufle elevilor, ar face mai bine să şi-l asume. Măcar aşa mai au o şansă de a-l schimba.
