— Moțoc să moară! — Capul lui Moțoc vrem! Acest din urmă cuvînt, găsind un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas și acest glas striga: „Capul lui Moțoc vrem“.

— Ce cer? întrebă Lăpușneanul, văzînd pre armașul intrînd.

— Capul vornicului Moțoc, răspunse. (…)

— Dar, milostive doamne, nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. Pune să deie cu tunurile într-înșii… Să moară toți! Eu sînt boier mare; ei sînt niște proști!

— Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu sînge rece; să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? Judecă dumneata singur. Du-te de mori pentru binele moșiei dumitale!

(“Alexandru Lăpușneanul” de Constantin Negruzzi)

:: colaj de Bogdan Petry

Astă-primăvară, guvernul din Bangladesh s-a umplut de rușine în fața întregii lumi după ce l-a demis pe Muhammad Yunus, laureat al Premiului Nobel pentru economie, de la conducerea băncii sociale pe care chiar el o înființase. Am zâmbit amar și mi-am zis că așa ceva numai în Bangladesh se poate întâmpla. Evident, m-am pripit. Țări în care politicienii nu mai au de mult nici măsură, nici respect, nici rușine sunt cu duiumul. România, mulțumită bravului nostru Președinte, nu e cu nimic mai brează.

După ce am luat legătura cu ei, m-au întrebat dacă pot prelua fotografiile. Au vrut să știe ce fac în California și ce m-a îndemnat să merg să fac pozele. M-au asigurat că le vor credita, deși n-am pomenit nimic despre asta și nu țineam neapărat s-o facă. A doua zi am primit un alt mesaj, în care îmi indicau pagina unde au fost publicate. Apoi m-au întrebat dacă sunt de acord să le folosească într-un montaj în jurnalul de știri TV și și-au cerut scuze pentru că nu vor putea pune credite la fiecare fotografie. Le-am spus că le pot folosi liniștiți.

Îmi imaginez că n-au făcut asta doar cu mine. Montajul de pe site (și probabil și cel de pe TV) conține fotografii din toată lumea. Bănuiesc că au purtat această conversație cu fiecare dintre autorii lor.

Acum, poate că vi se pare ciudat că mă minunez în fața unui act jurnalistic, până la urmă, extrem de normal. Să cauți niște surse, să iei legătura cu ele, să le creditezi. Dar sunt lucruri care nu se întâmplă întotdeauna în România, unde sunt încă destui jurnaliști care cred că fotografiile și textele puse de persoane private pe Internet sunt libere de copyright. Poate că unul dintre ei va citi această însemnare și va lua aminte.

Între timp, am dat peste două titluri “la zi” dintr-o importantă publicație românească: “Jobs a devenit ce nu-şi dorea: cel mai bogat om din cimitir” - şi “Cancerul bogaţilor a mai făcut o victimă: Steve Jobs”. Le-a semnalat cu consternare Florin Iaru, omul care mi-a pus pe birou primul Mac și căruia îi datorez fascinația pentru produsele Apple. No comment.

Ați afirmat de curând că noi, românii, nu ne așezăm corect valorile. Înclin să vă dau dreptate. Ceea ce ați spus în continuarea acestei propoziții v-a confirmat verdictul. V-a mirat faptul că doar mareșalul Antonescu este făcut responsabil de holocaustul împotriva evreilor și romilor, nu și “șeful statului” de atunci, Regele Mihai. V-ați arătat indignat că “unora le dăm averi, iar pe alții îi considerăm criminali de război”.

O scurtă incursiune în istorie

Îngăduiți-mi să vă limpezesc această mirare. Între 1940 și 1944, timp în care guvernul României a deportat și a exterminat sute de mii de evrei și zeci de mii de “țigani împuțiți”, cum vă place dumneavostră să-i numiți pe unii dintre cetățenii României, mareșalul Ion Antonescu nu era doar prim-ministru. Titulatura sa completă era de “conducător al statului”, el guverna prin decrete-lege, care nu aveau nevoie nici de sancțiunea Regelui, nici de aprobarea Parlamentului. În timpul statului național-legionar și al dictaturii antonesciene care i-a urmat, Regele Mihai, care abia împlinise majoratul, a avut doar un rol simbolic.

Regina Elena, mama Regelui Mihai, care s-a întors în țară după abdicarea Regelui Carol, și a fost sfătuitorul cel mai apropiat al Regelui Mihai, și-a câștigat un binemeritat loc în rândul “drepților între popoare”, cel mai înalt titlu acordat de statul Israel, pentru rolul pe care l-a jucat în salvarea evreilor în timpul acelor ani rușinoși pentru poporul român. A intervenit în mai multe rânduri pe lângă Antonescu pentru abolirea legilor rasiale și pentru oprirea persecuțiilor. Numai în Transnistria, rugămințile ei au salvat viețile a mii de evrei.

Chiar credeți că prestigiosul Comitet ales de Parlamentul Norvegian ar fi acceptat nominalizarea Regelui Mihai la Premiul Nobel pentru Pace dacă ar fi existat chiar și o urmă de dubiu că ar fi avut vreo putere de decizie în legătură cu Holocaustul?

Ați spus apoi că Majestatea Sa a fost “slugă la ruși” și că abdicarea sa, obținută samavolnic, sub amenințare, a fost un “înalt act de trădare a interesului național”. Ați uitat să pomeniți de cele șase luni de grevă regală, când Majestatea Sa a refuzat să semneze decretele guvernului Petru Groza. În ianuarie 1946, Regele a încetat greva la presiuni deopotrivă sovietice, britanice și americane. De ce n-ați spus atunci că Majestatea Sa a fost și sluga britanicilor și a americanilor?

Domnule Președinte, nici eu, nici dumneavoastră n-am trăit acele timpuri. E foarte ușor să judeci astăzi, așezat confortabil în jilțul de la Cotroceni, comportamentul unui tânăr care-și vede țara înrobită și poporul exterminat în asentimentul tacit al celor mai mari puteri politice și militare ale lumii. Nu vă doresc să trăiți vreodată ce a trăit Regele Mihai atunci. Vă cer doar să aveți un dram de respect pentru un om care a trăit timpuri mai crâncene decât domnia voastră și care, într-o clipă de curaj nebunesc, a scurtat cu luni de zile soarta unei conflagrații mondiale, salvând viețile a mii de soldați, inclusiv români.

O și mai scurtă incursiune în psihologie

Am citit declarațiile dumneavoastră cu stupoare. Vă cunosc furia oarbă și verbul pripit, lipsit de menajamente. Am tot sperat, de când v-am votat, acum mulți ani, că trăsăturile acestea se vor domoli cu vârsta și cu funcția. N-a fost așa. Din păcate, atunci când deschideți gura, Domnule Președinte, prin cuvintele dumneavoastră vorbim și eu și concetățenii mei. Iar noi nu vrem să părem nici orbi, nici pripiți, nici lipsiți de menajamente.

N-aș fi înțeles motivul recentei dumneavoastră ieșiri dacă nu ați fi completat aceste nefericite declarații cu o diatribă la adresa Ambasadei Rusiei la București. Așa, lucrurile au început să se lege.

Îmi imaginez că v-a înfuriat faptul că, la a 65-a aniversare a Victoriei Aliaților în cel de-al Doilea Război Mondial, România nu a fost invitată să participe în calitate de țară învingătoare. Ați luat-o personal, deși nu trebuia. România a petrecut cea mai mare parte din război de partea Axei. Este foarte greu pentru Rusia, care a pierdut zeci de milioane de vieți în acest război, să accepte că România a fost de partea învingătorilor.

Totuși, într-un semn de recunoaștere parțială, președintele Medvedev l-a invitat la ceremonie pe Regele Mihai. Prezența Majestății Sale la Moscova confirmă că rolul României în înfrângerea Germaniei naziste după întoarcerea armelor nu a fost uitat. Dar asta nu poate să contrabalanseze alegerile făcute de România înainte de 23 august 1944, sub comanda mareșalului Antonescu. Din nou, ați luat și această invitație ca pe ceva personal. Și v-ați gândit să-i plătiți o poliță Regelui Mihai.

N-ați reușit, pentru că istoria nu va reține aceste declarații nici măcar într-o notă de subsol la biografia Regelui. Ne-ați făcut în schimb din nou de rușine pe mine și pe toți ceilalți români care, fără a fi monarhiști, respectăm demnitatea simplă a Regelui Mihai și rolul istoric pe care Majestatea Sa l-a jucat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Domnule Președinte, valorile se construiesc în timp. Viața Regelui Mihai este o lecție despre adevăratul patriotism din care tinerii ca mine au ce învăța. În două luni de zile părăsesc România pentru a urma studii în America. Dacă am să mă întorc, o voi face pentru exemplele de viață închinată valorilor autentice, cum este viața Majestății Sale. E păcat să aruncați cu noroi în puținele valori care încep să se așeze corect, cum bine ați spus, în mințile și în sufletele noastre.

Există un tip de mizantrop care-ți va desființa orice cadou, orice gest frumos, orice compliment, orice vorbă bună. Dacă e-n toane bune, omul nostru îți va tăia elanul cu un simplu “Lăsați…”, “Fii serios!” sau cu “Mersi, dragă, dar nu trebuia să te deranjezi”.

Dacă n-ai noroc și l-ai prins într-o zi proastă, întâi are să examineze darul tău pe toate părțile pentru ca apoi să-l declare defect. Sau ieftin. Sau contrafăcut. Sau la mâna a doua. Apoi are să-ți impute o agendă ascunsă, o intenție machiavelică, un sarcasm subtil sau o ironie cam transparentă. Oricum ai încerca s-o dregi, nu vei avea scăpare.

Te vei afunda din justificare în gafă și din gafă în autoculpabilizare. Vei ieși din această înfruntare mânjit cu reproș și dornic să-ți arunci singur în cap câteva găleți de vină. Stingher în cotețul rușinii, vei rumega încă multă vreme promisiunea fierbinte:

“Nebun cine-l mai bagă vreodată în seamă!”.

Ca strategie de adaptare, noua soluție nu se va dovedi dintre cele mai eficiente. Nu după multă vreme, mania persecuției de care suferă mizantropul nostru se va adapta și ea noii stări de fapt.

Ți se vor bate întâi à propos-uri, apoi ți se va reproșa ritos indiferența. Și-a dat dumnealui seama că-l ignori, ce, dumnealui e prost? Nu vede? N-aude? A văzut dumnealui că dumneata te crezi, pesemne, cu stea în frunte de la o vreme de nu mai bagi pe nimeni în seamă. Nu-ți mai ajunge nimeni cu prăjina la nas, nu mai ai vreme de terchea-berchea ca dumnealui…

Și, de fapt, ce mare brânză ai făcut dumneata de-ți permiți, chiar așa, să nu mai bagi lumea în seamă? Știi dumneata cine e dumnealui? Și, mă rog, cine ești, de fapt, dumneata? Cu aerele astea, cu fițele astea, cu mofturile astea!? Adevărul e că dumneata ești un nimeni, așa să știi, un nimeni de care nu-i pasă nimănui. Ia să-ți bagi dumneata mințile-n cap și să fii atent la ce-ți spune dumnealui că dumnealui te-nvață de bine, că dumnealui nu e aici de ieri, de azi și nu e cazul să-l superi pe dumnealui, asta ți-o spune, așa, prietenește.

Și uite-așa te trezești că reiei bunele relații cu dumnealui. Azi o vorbă bună, mâine un compliment, poimâine un mic cadou. Iar dumnealui răspunde după cum i-e firea: azi cu un “Nu trebuia”, mîine cu “Lăsați…”, poimâine cu “Mdea, vrei să zici că-s bătrân sau ce?”.

Cam așa și cu unii dintre conaționalii noștri. Au făcut cei de la Google un gest frumos de ziua lui Brâncuși. Noi ne-am bucurat sincer, dar am avut câteva obiecții: de ce se vede sigla cea nouă doar în România? Ce, străinii nu trebuie să știe că azi s-a născut marele sculptor? S-a dovedit apoi că cei care obiectau nu erau familiari cu mecanismul schimbării orei pe glob și își imaginau că 19 februarie începe la aceeași oră la București ca și la Buenos Aires.

Să lăsam asta, am zis atunci. De ce scrie la Wikipedia și pe alte site-uri că Brâncuși s-a născut în România, dar că și-a făcut cariera în Franța? Sau, de-a dreptul, că e un sculptor francez născut în România? Cum, de altfel, scriu și despre Eliade, Cioran și Ionesco? De ce falsifică un adevăr istoric? De ce dau apă la moară conspirației mondiale anti-românism și anti-românitate?

Și, în fond, dacă astea-s primele lucruri pe care le citești pe net despre Brâncuși, cu ce ne încălzește pe noi că și-a modificat Google sigla? Mare brânză! Știe americanul ăla prost că Brâncuși a fost român? Știe pe dracu’! Să-și ia Google sigla aia șmecheră și să și-o bage undeva și să ne lase pe noi în durerea noastră. Noi avem probleme mai importante de rezolvat acum.

Dacă vrea Google să ne facă un bine, să pună Google mâna și să afișeze acolo între primele linkuri când caută cineva “Europa” niște site-uri de istorie adevărată, să-nvețe și inculții ăștia de europenii odată cine-a fost Ștefan cel Mare și să le intre odată-n cap sfertodocților ălora de la Bruxelles că noi ne băteam cu turcii când ei construiau catedrale.

Pentru a-i avertiza pe troieni în legătură cu darul otrăvit al grecilor, Vergiliu l-a pus pe Laocoon să rostească o vorbă rămasă celebră: Timeo Danaos et dona ferentes (Mă tem de greci, chiar și când ne fac daruri). În zilele noastre, corolarul textului de față ar putea fi umătorul:

Temeți-vă de români chiar și când le faceți daruri!

Domnule Primar,

Apreciem eforturile PMB de a moderniza capitala, dar luăm cunoştinţă cu îngrijorare de proiectul de a crea o parcare subterană în Piaţa Charles de Gaulle.

Această scrisoare doreşte să vă ceară reevaluarea soluţiilor tehnice şi redefinirea planurilor pentru a nu dăuna clădirilor existente şi importantului patrimoniu de vegetaţie din această piaţă (o perdea verde de brazi multiseculari, unici in capitală), cât şi pentru a nu declasa cartierul rezidenţial de cel mai înalt standing din Bucureşti.

Ne preocupă în mod special următoarele aspecte:

1. Este prezentat un plan neactualizat: Observăm că planul proiectului prezentat pe site-ul PMB.ro este neactualizat, ignorând construcţiile noi făcute în ultimii 20 de ani. Lipsa evidenţei acestor clădiri pe plan face ca soluţia tehnică adoptată să fie necorespunzătoare, căci proiectul preconizat afectează grav nişte imobile pe care planul le ignoră.

2. Existenţa metroului face amplasamentul inadecvat: Construcţia acestui proiect în piaţa Ch de Gaulle, al cărei subsol este deja ocupat de o mare staţie de metrou, este mai mult decât nefericită. Arterele Prezan-Dorobanţi, vecine sitului, şi Piaţa Dorobanţi, sunt mult mai propice dezvoltării unor lucrări de subsol multi-etajate.

3. Se periclitează rezistenţa clădirilor limitrofe: Planul punctat cu roşu prezentat pe site-ul PMB.ro indică perimetrul construcţiei subterane la limita proprietăţilor existente—adică la mai puţin de 2 m de clădiri (majoritatea nu apar pe plan). Lucrările risca asadar sa afecteze grav structurile de rezistenţă, mai ales în cazul clădirilor vechi, cum este cea din Piaţa Ch de Gaulle nr 3, una dintre cele mai frumoase din piaţă.

4. Se pierde o perdea verde multiseculară: Atât lucrările subterane cât şi amplasamentul nefericit al ieşirilor din parcare şi al scărilor de acces vor distruge rădăcinile arborilor care fac frumuseţea şi unicitatea pieţei, cea mai verde şi mai spectaculoasă din Bucureşti. Brazii pieţei sunt multiseculari şi trebuie ocrotiţi cu orice preţ, căci fac din piaţa Ch de Gaulle, după spusele tuturor străinilor, una din mândriile oraşului.

5. Se declasează cartierul cel mai rezidenţial din capitală: Crearea unui centru comercial pe lângă parcarea subterană va coborî vertiginos înaltul standing rezidenţial al acestui cartier, zona Primăverii fiind cea mai selectă zonă din capitală. Dezastruosul experiment parizian de la “Les Halles” ar trebuie să fie o lecţie pentru edilii bucureşteni; avem acolo exemplul unui shopping-mall (semi)subteran în centrul Parisului, devenit un magnet pentru droguri, traficanţi şi prostituţie. Ar fi dramatic ca acelaşi lucru să se producă la Bucureşti, căci în plus, la noi, proximitatea parcului Herăstrău va amplifica fenomenul. Avem nenumărate astfel de exemple de capitale europene unde juxtapoziţia centru-comercial subteran/parcare/parc a produs grave fenomene sociale greu de stăpânit, pe care străinii le regretă amar şi care cer investiţii considerabile pentru a fi eradicate—ar fi incredibil ca noi să nu fi învăţat nimic din greşelile altora…

Pentru toate aceste motive, vă cerem:

• Să reduceţi raza parcării subterane la doar dedesubtul zonei carosabile actuale a pieţei, de manieră a prezerva atât rezistenţa clădirilor cât şi perdeaua vegetală unică, care face din Piaţa Charles de Gaulle încununarea majestăţii arterelor principale ale Bucureştiului;

• Să utilizati mai curând axa Est-Vest (Prezan/Dorobanţi) pentru rampele de access şi eventuala extindere a parcării (în cazul în care “cercul mic” propus mai sus nu este suficient);

• Să eliminaţi centrul comercial din planurile de amenajare a subsolului, lăsând doar parcarea subterană, necesară şi suficientă la o dimensiune redusă (care protejează astfel clădiri şi vegetaţie).

Este greu de înţeles cum lucrări importante din capitală stagnează de ani de zile, în vreme ce în această locaţie, care cere un maximum de consultare şi evaluare a impactului social şi urbanistic, lucrurile par a se precipita în mod inexplicabil.

Considerăm că un proiect de asemenea anvergură în una din cele mai frumoase zone din capitală face imperios necesară o dezbatere publică care să permită evaluarea corectă a impactului şi să faciliteze găsirea unor soluţii adecvate la problemele ridicate de modernizarea oraşului. Mai mult, cum ştiţi, într-o democraţie funcţională este necesar ca vocea rezidenţilor şi a vecinilor să fie ascultată—în străinătate, orice construcţie nouă este supusă unei anchete publice în care vocea cetăţeanului primează în faţa oricărui alt interes.

De aceea, în plus de organizarea acestor dezbateri şi de găsirea unor soluţii care să protejeze atât clădirile şi zona verde cât şi caracterul rezidenţial al cartierului, vă cerem totodată să fiţi partenerii noştri în a facilita adoptarea unui nou act normativ, care să dea tuturor rezidenţilor dreptul de control asupra dezvoltării cartierului lor.

Mulţumindu-vă anticipat pentru parteneriatul dvs, rămân, a dumneavoastră,

Cu consideraţie,

Pentru Comitetul de iniţiativă “Salvaţi Piaţa Charles de Gaulle”,
Sandra Pralong

Schimbările de regim sunt ca operațiile pe cord deschis. Nu contează doar operația în sine, contează și cum îți schimbi stilul de viață după operație.

Revoluția română din 1989 e și ea un bun exemplu în acest sens.

cântă duios măicuţele de la Petru Vodă:

:: via treibădică

Am fost azi în jurul orei 11, alături de mai mulţi bucureşteni, ca să imortalizăm ultimele zile ale Pieţei Matache.

Ce se întâmplă zilele astea pe Buzeşti este o incredibilă continuare a demolărilor samavolnice din vremea lui Nicolae Ceauşescu. Aceeaşi inconştienţă, aceeaşi incultură, aceleaşi metode de răufăcător care se fereşte să acţioneze la lumina zilei, acelaşi pumn în gura celor care îndrăznesc să protesteze, acelaşi dispreţ faţă de lege.

Atunci când instituţiile chemate să vegheze la respectarea legilor trec cu nedisimulată voioşie la siluirea lor, nu se mai poate vorbi de guvernare democratică. Ce se întâmplă zilele astea pe Buzeşti nu e doar un scandal, politiceşte vorbind e un bordel.

Genocidul cultural început de Nicolae Ceauşescu în anii ’80 a fost continuat cu seninătate de toţi primarii bucureşteni. Fiţi, însă, pe pace. Încă vreo 10 ani şi lobotomia istorică a Bucureştiului va lua sfârşit. Nu va mai fi nimic care să ne aducă aminte de nimic, nici măcar de memorie.

Motivul? Primăria Municipiului Bucureşti a refuzat să elibereze autorizaţia solicitată de Platforma pentru Bucuresti pentru a organiza diverse manifestări cultural-artistice în zona Hala Matache, sâmbată, 12 februarie, şi pe parcursul săptămânii 14-19 februarie. Primăria a invocat faptul că în zonă se efectuează lucrări, dar nici după ce solicitarea a fost schimbată, cerându-se aprobarea unei manifestaţii în vecinatatea şantierului, PMB nu a revenit asupra deciziei.

Însă cu siguranță PMB nu poate obiecta împotriva exercițiului de sâmbătă. Şi nici dacă artiştii vor purta toţi culoarea verde. Culoarea îi va face vizibili pentru fotografi, care vor putea înregistra astfel protestul, chiar dacă autorităţile îl doresc amuţit.