Am urmărit procesul construirii acestui brand, care a debutat acum mai bine de doi ani, sub mandatul premierului Tăriceanu. Am citit investigaţiile publicate de Gazeta Sporturilor în legătură cu atribuirea contractului, dar am vorbit şi cu unii dintre profesioniştii implicaţi în acest proces, ca membri în Consiliul de Brand sau ca aplicanţi în cadrul competitiţiei pentru realizarea brandului turistic, şi m-am convins că este unul dintre rarele procese în care un minister public chiar a luat în seamă opinia unor profesionişti competenţi din mediul privat.

Nu vreau să mă erijez în apărătorul Elenei Udrea. Şi eu cred că felul în care a gestionat comunicarea procesului de branding a fost neinspirat. Dar nu văd ce avem de câştigat dacă aruncăm la gunoi, împreună cu regretabila atitudine a ministrului, şi brandul turistic, la care au lucrat mai multe echipe de profesionişti şi de experţi şi pe care România a cheltuit deja o grămadă de bani.

Scurta dezbatere care a avut loc s-a concentrat asupra a două chestiuni: plagiatul frunzei şi preţul contractului. Dacă prima problemă nu e chiar lipsită de relevanţă, cea de-a doua mi se pare de-a dreptul trivială, în condiţiile în care ministerul a selectat oferta cea mai ieftină. Sigur că mama soacră va fi întotdeauna de părere că brandul turistic putea fi cumpărat mai ieftin de la buticul din colţ, dar în condiţiile în care alegerea a fost făcută între trei oferte independente, numai nişte cârcotaşi ca noi s-ar putea supăra că oferta cea mai ieftină a fost, totuşi prea scumpă.

Chestiunea plagiatului frunzei ar merita un articol întreg care să pornească de la ce mai înseamnă originalitatea în secolul sindicalizării oricărui conţinut şi al omniprezentului “sharing”. Dar faptul că un designer a ales într-o clipă de proastă inspiraţie o furăciune în locul unui element original nu trebuie să ne facă să uităm un lucru extrem de important: că un brand nu este totuna cu logo-ul său.

Scandalul frunzei a ocultat o discuţie mult mai importantă, cea legată de platforma de brand şi de poziţionarea brandului turistic. Înainte de a stabili aceste lucruri, TNS, partenerul THR şi cea mai mare companie de cercetare de piaţă din lume, a realizat peste zece mii de interviuri în Austria, Franţa, Germania, Italia, Ungaria, Rusia, Marea Britanie, SUA şi România.

Dintre cei intervievaţi, 51% n-au fost deloc interesaţi de România, 26% s-au declarat interesaţi, dar ca destinaţie secundară, iar 23% au fost puternic interesaţi de ţara noastră ca principală destinaţie turistică. Asta înseamnă un public ţintă potenţial de aproximativ 40 de milioane de turişti. TNS a analizat apoi interesele turistice ale acestui public ţintă şi a observat că, spre deosebire de totalul celor intervievaţi, publicul-ţintă al României caută peisaje naturale, locuri autentice din punct de vedere al culturii şi al stilului de viaţă, situri istorice şi culturale. Principalele atracţii ale celor care au vizitat deja România s-au dovedit a fi, conform aceluiaşi studiu, munţii Carpaţi şi peisajele naturale (Delta Dunării, zonele rurale de deal şi de munte). De aici s-a născut brandul turistic al României şi poziţionarea sa în jurul naturii autentice, încă neafectate de civilizaţie, pe care turiştii pretenţioşi (adică cei care au văzut deja atracţiile turistice de masă din alte ţări şi care vor altceva) sunt dispuşi să le exploreze.

Mi-am petrecut vara aceasta două vacanţe în munţii Carpaţi şi am ascultat siderat comentariile celor care susţin că brandul turistic ar fi trebuit legat de litoralul românesc. Am prieteni care au plecat de mult din România şi care se întorc în fiecare an pentru o vizită în Carpaţi, în vreme ce pe litoralul românesc abia dacă mai mergem şi noi, cei care locuim aici. Sigur că lanţul carpatic aparţine mai multor ţări, dar România este una dintre puţinele unde aceşti munţi sunt încă neîmblânziţi de alei asfaltate, de restricţii drastice şi de infrastructuri turistice de masă. Iar asta este exact ce caută turiştii pretenţioşi descoperiţit de studiul TNS.

Trebuie să încetăm să ne mai îmbătăm cu apă rece: pentru promovarea turismului românesc, avem nevoie de un diferenţiator real, nu de unul în care credem doar noi. Iar munţii Carpaţi şi Delta Dunării sunt printre ultimele zone frumoase, pe care le încă nu le-am distrus şi pe care le mai avem de oferit ca destinaţii turistice.

TNS şi THR ne-au oferit o excelentă platformă de brand, ancorată în realitate şi care poate da cu adevărat rezultate. Paradoxul este că un foarte bun proces de branding a fost comunicat deplorabil de Ministerul Turismului. Cum s-a ajuns aici este pentru mine un mister: un ministru care, în cadrul procesului de atribuire şi de implementare a contractului a ştiut să asculte de un grup de profesionişti redutabili, refuză să-şi ia un bun consilier de comunicare sau să-i asculte pe consilierii pe care-i are. Aşa că nu ştiu ce se va alege de acest brand turistic, oricât de bun ar fi el.

Eu unul fug să mai explorez puţin grădina Carpaţilor, înainte ca şi aceasta să devină o victimă colaterală în războiul dintre ministrul Udrea şi detractorii săi.

* scriam în august, textul a fost publicat în Elle în septembrie

“Trei editorialişti sînt prea mulţi pentru un număr atât de mic de pagini.”

Roxana mi-a spus că vom înceta colaborarea începând cu ianuarie 2011, dar am decis să nu mai îngreunez paginile revistei cu opinia mea, aşa că, începând cu luna noiembrie, nu mă veţi mai citi în paginile Elle.

Îi sunt recunoscător Roxanei pentru că mi-a dat ocazia, timp de aproape trei ani, să mă adresez unui public de calitate în paginile unei reviste cu care mă mândresc că am colaborat. Între cele 32 de texte scrise în acest timp se regăsesc câteva care sunt foarte aproape de sufletul meu.

Din noiembrie, mă puteţi citi în The One.

Nu vreau să fiu alarmist şi să dau crezare statisticilor care spun că 30% din populaţia adultă a României suferă de obezitate, dar e suficient să deschizi bine ochii pe stradă ca să vezi că românilor le place să mânânce cam mult şi cam prost. N-or fi chiar o treime din ei obezi, dar supraponderali sunt, cu siguranţă, chiar mai mulţi decât atât.

“Grasă şi frumoasă” e o expresie cu tradiţie la noi, după cum tradiţional este şi complimentul “te-ai împlinit, se vede că o duci bine”. Adevărul este că, din păcate, persoanele supraponderale n-o duc deloc bine, ci îşi cumpără cu fiecare kilogram în plus câte un nou bilet la loteria câtorva tipuri de cancer sau la ruleta bolilor cronice precum diabetul de tip II, hipertensiunea arterială şi bolile cardiovasculare. Adăugaţi la asta problemele respiratorii, pe cele articulare şi pe cele psihologice şi aveţi tabloul cavsi-complet al vieţii grase şi deloc frumoase pentru care se pregătesc cei care au uitat că nu trăim pentru a mânca, ci mâncăm pentru a trăi.

Din când în când guvernanţii îşi strâng bine cureaua în jurul pântecelor încăpătoare, îşi încheie cu greu sacourile XXL şi se dau de ceasul morţii în legătură cu problemele de alimentaţie ale românilor. Apoi inventează taxa pe junk-food, bifează problema şi trec la legiferarea altor năzbâtii, să nu cumva să simtă ţara că şede neguvernată.

Am mai spus-o şi îmi face plăcere să mă repet: taxa pe junk-food nu rezolvă absolut nimic. Orice economist ştie că mâncarea proastă, ca şi ţigările şi băutura, sunt produse cu consum inelastic: oricât le-ai taxa, consumul nu scade. Cresc doar contribuţiile la buget. Slabă consolare pentru sistemul sanitar, care trebuie să asigure, la sfârşitul petrecerii, tratamentul pentru toate bolile produse de aceste consumuri excesive.

Ca şi ţigările şi alcoolul, mâncarea proastă şi mâncatul în prostie dau dependenţă, aşa că e o naivitate să crezi că se poate lupta împotriva lor cu instrumente fiscale. Dependenţa despre care vorbesc nu e o metaforă, e o afecţiune cronică, iar cauzele ei se găsesc nu de puţine ori în copilărie.

Suntem educaţi de mici să mâncăm tot, să nu lăsăm nimic în farfurie, iar asta are consecinţe devastatoare asupra sănătăţii noastre. Ne obişnuim să nu luăm în seamă simţul intern al saţietăţii, care ne spune când am mâncat destul, sau învăţăm să ne păcălim propriul corp: înfulecăm repede ca să nu apuce hipotalamusul să tragă alarma de “prea plin”.

Suntem hrăniţi încă de mici cu multă sare, cu grăsimi şi cu prăjeli, iar asta ne formează gustul: mâncarea sănătoasă ajunge să ni se pară fadă. Aurora Liiceanu a explicat foarte plastic acest fenomen în cadrul unei dezbateri despre obezitate pe care am moderat-o acum ceva vreme: ne place să mâncăm ceea ce am mâncat în copilărie; dacă părinţii noştri ne-ar servi piure de gândaci în fiecare zi pe post de desert, am ajunge să considerăm piureul de gândaci cea mai mare delicatesă culinară.

Dintre toate greşelile pe care părinţii le fac în educaţia culinară a copiilor, cea mai nefastă mi se pare abuzul de zahăr. Copiii sunt învăţaţi să mânânce dulciuri de mai multe ori în fiecare zi şi nu sunt puţini părinţii care, din lipsă de timp, de minte sau de suflet, le oferă copiilor lor dulciuri în loc de afecţiune. Desertul de casă, ciocolata din geantă, bomboanele din buzunar, sucurile îmbuteliate şi dulciurile ambalate devin astfel o obişnuinţă zilnică, pe care o învăţăm în copilărie şi de care unii dintre noi nu se mai eliberează niciodată.

Zahărul rafinat este un drog anestezic al cărui mecanism adictiv este similar cu cel al alcoolului sau cel al cocainei. Ştiţi foarte bine că un baton de ciocolată sau o cutie de îngheţată vă fac “să vă simţiti mai bine”. Acesta este motivul pentru care cei care încearcă să consume mai puţin zahăr trec printr-un adevărat sevraj.

În România, consumul anual de zahăr s-a menţinut la acelaşi nivel în ultimii 20 de ani.

“Micşorarea numărului de consumatori a fost compensată de cantitatea mai mare de zahăr pe cap de locuitor”

explică Gheorghe Bejan, Director Executiv al Patronatului Zahărului din Romania, citat de SmartFinancial.ro. Aşadar, în vreme ce populaţia României a scăzut cu 2 milioane de locuitori, consumul de zahăr a rămas neschimbat.

Ce-i de făcut? Eu cred că, dacă mâncatul nesănătos se învaţă în copilărie, aici trebuie intervenit pentru a putea schimba cu adevărat ceva. Iar până când statul va introduce nişte ore de nutriţie în programa şcolară, fiecare părinte se poate întreba dacă nu cumva îşi programează încă de pe acum copilul pentru afecţiunile care îi vor scurta viaţa de om mare.

:: Elle, august 2010

• Cum am devenit dependent
• Locul unde gusturile chiar se discută
• Un festival care nu doarme
• Ce mi-a plăcut
• Ce nu mi-a plăcut
• Ce regret

În pizzeria de pe bulevardul Eroilor la care ne-am oprit pentru o jumătate de oră, cât avem la dispoziţie între două proiecţii, clienţii stau la mese pe scaune de regizor pe care scrie cu litere albe, de-o şchioapă, “ACTOR PRINCIPAL”. Ideea e a celor de la Ursus, sponsorul principal al TIFF-ului, festivalul internaţional de film organizat de Tudor Giurgiu la Cluj-Napoca. Transformarea la care a fost supus localul e grăitoare pentru ceea ce se întâmplă în Cluj în timpul festivalului: oraşul îşi schimbă, pur şi simplu, faţa. Întinereşte, prinde viaţă, devine tumultuos, pasionat şi cinefil: peste tot sunt astfel de mici detalii care îţi aduc aminte că urbea găzduieşte cel mai mare festival de film din România şi, probabil, unul dintre cele mai importante din sud-estul Europei.

Singurul lucru care nu se schimbă la Cluj nici măcar în timpul festivalului este lentoarea cu care primeşti nota. Îmi imaginez că e o tradiţie locală, aşa că m-am obişnuit să o cer imediat după ce mi se ia comanda. Aşa procedez şi acum, iar după ce terminăm salata şi ciupercile la grătar, pornim în pas alert spre cinema Victoria. Avem deja bilete, aşa că intrăm fără probleme în sală.

Din păcate, nu ne-am grăbit suficient de tare: e trecut de fix, iar toate locurile sunt deja ocupate. O regulă sănătoasă a TIFF-ului spune că, atunci când mai rămân fotolii libere cu câteva minute înainte de începerea proiecţiei, se mai vând bilete în limita acestor locuri. Cei care şi-au luat bilet din timp, dar ajung, ca noi, în ultimul moment trebuie să se mulţumească cu statul pe jos sau în picioare. Deşi rulează “Medalia de onoare”, un film înscris în competiţie, în care joacă Victor Rebengiuc şi de care am auzit deja numai lucruri bune, hotărâm să nu ne supunem la acest supliciu şi plecăm.

Într-o jumătate de oră începe un film israelian la cinema Republica, recomandat de Codruţa Creţulescu, “Cu fanfara în vizită”. Ajungem acolo, puţin dezamăgiţi că am ratat pelicula românească. Totuşi, în ciuda orei târzii (e 11 noaptea), în sala de 1.000 de locuri sunt cel puţin 300 de oameni. Filmul, distins cu un premiu special la Cannes în 2007 la secţiunea “Un certain regard”, spune povestea unei fanfare a poliţiei egiptene care vine să susţină un concert la deschiderea Centrului de Cultură Arabă dintr-un mic oraş israelian. Poliţiştii-muzicieni greşesc destinaţia şi ajung într-o urbe în care, după replica unuia dintre personaje,

“there is no Arab centre here. No culture, no Israeli culture, no Arab, no culture at all”.

Acţiunea şi umorul care se declanşează din această încurcătură mi-au adus aminte de “A fost sau n-a fost”, filmul în care Corneliu Porumboiu obţinea, cu un minim de tehnică cinematografică, efecte comice colosale. Pelicula israeliană are şi ea un succes nebun: în sală se râde zgomotos, se aplaudă şi se bate cu picioarele în podea.

La sfârşitul proiecţiei, ieşim entuziasmaţi. Povestea fanfarei egiptene ne-a câştigat definitiv. Mie mi-a plăcut aşa de tare muzica, încât îmi promit să caut, când ajung la hotel, coloana sonoră. E aproape unu noaptea şi ziua a început la nouă dimineaţa. Am văzut deja cinci filme şi a doua zi îmi propun să încep la fel de devreme. Totuşi, aş mai face o oprire înainte de somn. Nu-mi vine să mă culc în prima mea zi la TIFF fără să trec pe la una dintre petrecerile care contribuie aproape la fel de mult ca şi filmele la bunul nume al acestui festival.

Aşa arată o zi obişnuită din cele zece care compun acest eveniment unic în România: mănânci mereu pe fugă, alergi între cele 13 ecrane de cinema, ratezi inevitabil filme bune pentru că vrei să prinzi alte filme la fel de bune şi nu te înduri să nu bifezi o petrecere, în ciuda cearcănelor tot mai pronunţate cu care te trezeşti dimineaţa. Orele de somn au fost singurele la care am renunţat cu uşurinţă la TIFF.

Cum am devenit dependent

Nu pot să vă mint: deşi e a cincea ediţie la care particip, e prima la care mă integrez perfect în rutina “tiffarilor”, aşa cum le spune ziarul festivalului participanţilor înrăiţi.

Acum şase ani, când am venit prima dată, festivalul era la a doua ediţie. Nu avea amploarea de astăzi, dar în cele trei zile pe care le-am petrecut la Cluj am prins gustul unei atmosfere care nu semăna cu nimic din ce mai cunoscusem până atunci. Mi-am promis că voi reveni anul următor, dar m-am luat cu munca şi n-am mai ajuns decât abia peste trei ani, ca membru în juriul concursului de scenarii organizat de HBO. De atunci, n-am mai lipsit decât de la o singură ediţie, când am organizat (inconştient) o campanie de acţiuni de ecologizare în Moldova exact în perioada festivalului.

În fiecare an îmi promiteam că vin să stau mai mult de trei zile şi în fiecare an îmi încălcam promisiunea. La petrecerea de încheiere, îi ascultam invidios pe spectatorii de cursă lungă, care văzuseră duzini de filme, în vreme ce eu abia bifasem câteva. Anul acesta am avut o discuţie serioasă cu mine însumi şi am hotărât să-mi planific mult mai serios timpul liber. Una dintre sarcinile pe care mi le-am trasat a fost să-mi organizez un concediu cultural de o săptămână, care a debutat la Sibiu, la festivalul internaţional de teatru. Marţi seară m-am mutat, cu bicicletă şi bagaje, la Cluj, de unde n-am mai plecat până duminică.

Deşi acum aveam mai mult timp la dispoziţie, s-a întâmplat un fenomen ciudat: am văzut mai multe pelicule într-o zi decât reuşeam să văd în alţi ani, când, paradoxal, ar fi trebuit să fiu mai judicios cu timpul petrecut în alte locuri decât în sălile de cinema. O explicaţie poate fi că ai nevoie de o anume tihnă pentru a putea “îngurgita” atâta material cinematografic. Altă explicaţie poate fi că TIFF-ul e, pur şi simplu, adictogen şi, ca în cazul oricărei dependenţe, cu cât consumi mai mult, cu atât nevoia de a consuma creşte. Eu prefer, evident, această explicaţie şi, de altfel, nu sunt singurul: i-am auzit pe mulţi vorbind despre “microbul” TIFF sau despre “efectul” TIFF ca despre o boală nobilă de care nimeni nu vrea să se vindece.

Locul unde gusturile chiar se discută

200 de lung-metraje şi 40 de scurt-metraje rulează în fiecare an în cadrul festivalului. Selecţia o face Mihai Chirilov, director artistic al festivalului încă de la prima ediţie, care vede, doar pentru TIFF, în jur de cinci-şase sute de filme şi participă la alte zece festivaluri de film pe an.

Radu Muntean şi Tudor Lucaciu, regizorul şi directorul de imagine ai peliculei mele preferate la TIFF 2010, "Marţi după Crăciun" (foto: Adi Marineci)

Din punctul meu de vedere, de spectator amator, care face doar o dată pe an o supra-doză de cinema, selecţia de anul acesta mi s-a părut foarte variată şi echilibrată: indiferent de gusturi, preferinţe şi interese, aveai de unde alege. Dar cel mai mult am apreciat că, deşi atât de diferite între ele, toate aceste producţii păreau să aibă o trăsătură comună. Mihai Chirilov încearcă să reconcilieze mai multe tipuri de public de film, care sunt foarte nişate, şi să le pună laolalta în cadrul aceluiaşi eveniment:

“Când fac selecţia, încerc să am un gust cât mai universal, dar caut preponderent filmele inventive, filmele care îmi aduc ceva nou”, spune criticul de film. “Prefer filmele nu neapărat perfecte, care îşi asumă riscuri, decât filmele perfecte care merg la sigur. Pentru mine filmul nu e ceva la care te duci să te relaxezi, nu e un spa. Filmul trebuie să provoace, să îţi repugne, să te pună pe gânduri, să îţi chestioneze întregul sistem de valori şi să îţi pună un set nou de întrebări la chestii la care ai găsit de mult răspunsuri.”

E un pariu care lui Chirilov îi reuşeşte de fiecare dată: nu există ediţie fără controverse, fără pelicule care stârnesc pasiuni, deopotrivă idolatre şi contestatare. Acesta este, de altfel, unul dintre “efectele” TIFF-ului: prezenţa foarte mare de critici şi iubitori pasionaţi de film, confruntarea cu opinii extrem de diverse formulate de voci competente te face mai tolerant şi te ajută să înţelegi că singura cale pentru a-ţi educa gustul este să admiţi că, de fapt, gusturile trebuie să se discute.

Un festival care nu doarme

Dar TIFF-ul e mult mai mult decât cele peste două sute de proiecţii de film. Petrecerile festivalului sunt deopotrivă legendare şi tradiţionale, cum este petrecerea HBO din Clubul Diesel, petrecerea Kodak de la restaurantul Chios, de pe lac, petrecerea cu fanfară de sâmbătă, care urmează Galei de Premiere, sau petrecerea de duminică a voluntarilor, care încheie propriu-zis acest maraton cinematografic şi monden.

Pentru mine sunt de nepreţuit prânzurile organizate ad-hoc la Baracca sau la Napoca 15, când se unesc mesele şi te trezeşti că stai de vorbă cu regizorii, actorii sau directorii de imagine ai filmelor pe care le-ai aplaudat îndelung. Memorabile sunt, de fapt, toate mesele, cafelele şi petrecerile, la care oamenii cei mai diferiţi discută aproape obsesiv despre filmele din festival, ca într-o Castaglie imaginată de Hermann Hesse, o lume din care economia în derivă, politica demagogică şi proasta guvernare par să lipsească.

Lui Tudor Giurgiu i-a reuşit o performanţă cu care niciun primar al Clujului nu se poate lăuda: a transformat, preţ de zece zile, oraşul de la poalele Feleacului într-o capitală. Cred că niciun alt festival din România, fie el de muzică, teatru, film sau modă, nu reuşeşte să strângă atâta lume bună pe metru pătrat. TIFF-ul e un fragment dintr-o Românie mai bună.

Ce mi-a plăcut

“Marţi după Crăciun”. Îmi place tot ce-a făcut Radu Muntean, dar acesta mi se pare filmul lui cel mai bun. Cuplul (nu doar pe ecran) Mirela Oprişor şi Mimi Brănescu e o revelaţie, iar Maria Popistaşu a evoluat enorm de la “Legături bolnăvicioase”. Imaginea (Tudor Lucaciu) e impecabilă.

“Medalia de onoare”, în care Victor Rebengiuc face un rol amuţitor.

Ursus Open Air, ecranul gigantic din Piaţa Unirii. Proiecţia în aer liber a filmului “Eu când vreau să fluier, fluier” a înregistrat cel mai mare număr de spectatori (1,300) din cadrul festivalului, după proiecţia de deschidere cu “Soul Kitchen”.

“Fiii cubei”, povestea puştilor cubanezi flămânzi şi naivi care fac box ca să scape de sărăcie.

“Lumea văzută de Ion B.”, un documentar de Alexander Nanau şi Mircea Olteanu despre Ion Bîrlădeanu, artistul colajelor care trăia la ghenă.

Bicicleta mea pliabilă Brompton care m-a ajutat să nu ratez câteva proiecţii.

“Bună. Ce faci?”, un film comercial, proaspăt şi neconvenţional (pentru cinematografia românească) de Alex Maftei.

Sala de fitness din complexul Aquina unde mi-am tratat excesul de sedentarism de la festival.

“Cameleon”, un “The Talented Mr. Ripley” maghiar.

“Life During Wartime”, o parodie amară genială.

“Vremuri de altădată”, un film maghiar fără cusur, o poveste impresionantă.

Ce nu mi-a plăcut

Că n-au mai existat abonamente pentru participanţii care nu erau nici jurnalişti, nici cineaşti, nici VIP-uri.

Sesiunile de Q&A. Multe întrebări stupide, absurde sau inutile. Totuşi, e mai bine decât acum câţiva ani, când lumea nu punea întrebări deloc.

“Mănuşile roşii”, un film (prea teatral) făcut de Radu Gabrea după un roman scris de Eginald Schlattner despre infernul concentraţionar comunist.

Comentariile lipsite de curtoazie ale Ancăi Grădinariu la adresa foştilor invitaţi de onoare ai festivalului (în scurtele istorii ale ediţiilor anterioare, publicate în ziarul festivalului).

“Altiplano”, film de artă, film antropologic, film eco, film filosofic? Cred că nici regizorii nu s-au hotărât…

Petrecerile din Stuf. Prea mult fum, prea multă lume, prea mic locul.

Ce regret

Că am ratat “Felicia înainte de toate”, de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf (dar l-am văzut deja la Bucureşti, excelent!) şi filmul maghiar cu Oana Pellea, Răzvan Rădulescu şi Andi Vasluianu.

Că am plecat duminică dimineaţă şi nu am mai prins “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, de Andrei Ujică.

Că nu l-am mai văzut pe Chirilov dansând ca în alţi ani.

]]> http://bucurenci.ro/2010/08/adictiff/feed/ 3 http://bucurenci.ro/2010/08/hainele-cele-noi-ale-lui-cristi-puiu/ http://bucurenci.ro/2010/08/hainele-cele-noi-ale-lui-cristi-puiu/#comments Sun, 08 Aug 2010 13:21:20 +0000 dragos bucurenci http://bucurenci.ro/?p=5583

Duminică dimineaţă, pasagerii cursei Tarom de Cluj aşteaptă cu ochii cârpiţi de somn sosirea bagajelor. E 7.30 şi aeroportul e încă pustiu. Cei care au călătorit doar cu bagaje de mână au plecat deja. Suntem vreo 30 de oameni şi pe mulţi dintre ei i-am văzut la TIFF, festivalul de film de la Cluj.

Deodată se aude un ţiuit, becul galben de sub monitor se aprinde şi luminează intermitent. După 30 de secunde, banda rulantă începe să funcţioneze şi pasagerii se aşază în şir indian de-a lungul traseului şerpuit pe care vor circula geamantanele. Nimeni nu mai vorbeşte şi privim cu toţii fanta dreptunghiulară prin care ar trebui să sosească bagajele. Trece un minut, mai trec vreo două şi nimeni nu mişcă: doar banda neagră, de cauciuc, continuă să ruleze cu viteză constantă prin faţa ochilor noştri. Un coleg jurnalist, care a dorit să-şi păstreze anonimatul, rupe tăcerea:

Asta zici că e o secvenţă de Cristi Puiu.

Anecdota stârneşte hohote de râs, semn că suntem mai mulţi cei care asociem o secvenţă în care nu se întâmplă nimic cu ultima peliculă a regizorului român.

Am prins cu greu bilete la proiecţia de gală care a deschis Zilele Filmului Românesc la TIFF. Proiecţia era sold-out încă de marţi, iar joi, cu o oră înaintea începerii, holul încăpător al cinematografului gemea de lume. Prin iscusinţa şi amabilitatea Ancăi Maco, am reuşit să obţin mult râvnitele bilete, mi-am ocupat locul în sala de o mie de locuri a cinematografului Republica şi am răsuflat uşurat. Ceea ce nu ştiam era că adevărata încercare abia începuse.

 
Invitat de Mihai Chirilov pe scenă, Cristi Puiu este primit în aplauzele furtunoase ale sălii. Regizorul Morţii domnului Lăzărescu îşi primeşte omagiul cu modestie şi ne spune acelaşi lucru pe care l-a spus şi înaintea proiecţiei de la Cannes, unde Aurora a concurat în secţiunea Un certain regard:

Filmul durează trei ore, dacă aveţi nevoie la toaletă, mergeţi acum.

După ce Chirilov traduce în engleză îndemnul frust al regizorului, acesta încheie în aceeaşi notă:

Vă doresc răbdare.

Recunosc că pelicula mi-a stârnit interesul în prima oră, în care nu se întâmplă, de fapt, mare lucru. Viorel, personajul principal interpretat de Cristi Puiu, face câteva drumuri, din care ne dăm seama că pregăteşte o crimă pentru că-şi achiziţionează o puşcă şi nişte gloanţe contrafăcute. Din alte câteva scene, înţelegem că se află în timpul unui partaj care succede unui proaspăt divorţ. Dar aceste câteva certitudini plutesc într-o zeamă obscură, plină de mister. Nu pricepi cine sunt celelalte personaje, ce relaţii există între ele sau ce rost au anumite secvenţe care trenează chinuitor, cum este cea în care, la duş, personajul principal îşi examinează îndelung corpul cavernos, prepuţul şi glandul.

Pe la sfârşitul primei ore, eram deja însetat după o fărâmă de sens şi eram convins că toată această aşteptare va fi răsplătită în secvenţele care vor urma. Tot atunci, Viorel îşi încărca arma în parcarea subterană de la Universitate şi împuşca doi oameni a căror identitate mi-era necunoscută. Am jubilat. Mă aşteptam ca, în continuare, o rezolvare inteligentă să clarifice lucrurile şi să aşeze toate aceste piese de puzzle într-un tablou inteligibil.

Aşteptarea mi-a fost, din nou, înşelată. A trebuit să accept că “Aurora” e un film care se târăşte spre deznodământ cu viteza melcului. În decursul celei de-a doua ore, am putut să observ mai bine ce făceau colegii mei de suferinţă: căscau, îşi priveau ceasul sau telefonul mobil, trimiteau mesaje. Le-am urmat exemplul, dar plictisul pusese deja stăpânire pe mine fără drept de apel. În ciuda tuturor eforturilor mele de a urmări cu interes acţiunea care curgea cu încetinitorul pe ecran, am sfârşit simţindu-mă captiv într-o sală în care, deşi toată lumea vedea că Regele e gol, cu toţii ne sileam să-i admirăm hainele cele noi pentru a nu strica vraja.

Inamicul numărul unu al acestui film este creierul spectatorului. Creierul are tendinţa de a simplifica. Nu i se reproşează unui film american că durează trei ore. De ce să nu zici «nu am chef să gândesc trei ore». Nu vrem să ne fie pus creierul în funcţiune timp de trei ore.

a declarat Cristi Puiu la sfârşitul proiecţiei. N-am fost acolo. Creierul meu de spectator superficial şi nerafinat, care refuză să accepte că un film în care nu se întâmplă nimic timp de două ore merită urmărit, a învins. M-am ridicat şi am plecat.

La începutul proiecţiei, Mihai Chirilov spusese:

Este filmul pe care îl aştept de multă vreme de la Cristi Puiu.

La ieşirea din sală, eu încă aşteptam să înceapă filmul.

:: Elle, iulie 2010

Când am plecat din sala de cinema, m-a încercat un sentiment liniştitor, dar mi-a fost şi ruşine: mi-a făcut bine când genericul s-a aşezat între mine şi povestea din film, pentru că am ştiut că voi reuşi, încet, încet, s-o dau uitării. Şi mi-a fost ruşine pentru aceleaşi motive. Pentru că în vreme ce eu mi-am văzut de viaţa mea, sistemul penitenciar din România, acest malaxor absurd care te strâmbă pentru a te îndrepta şi care te corupe pentru a te educa, a continuat, la rândul său, să existe şi să frângă destinele unor tineri asemenea lui Silviu, personajul principal din film.

Dar filmul nu s-a oprit odată cu genericul lui. La câteva zile după vizionare, am aflat vestea arestării lui Chilibar Papan, puşcăriaşul analfabet căruia Florin Şerban i-a dat un rol secundar în film şi împreună cu care s-a fotografiat pe covorul roşu la Berlin.

M-a cuprins tristeţea când am văzut felul în care colegii din presă au tratat subiectul. Cu un fel de satisfacţie gratuită că, iată, “ţiganul nu se dezminte”, iar “hoţul, orice i-ai face, tot hoţ rămâne”. Am aflat apoi, dintr-un articol semnat chiar de regizorul filmului, că tristeţea asta se numeşte altfel. Vă recomand să căutaţi pe Gândul.info articolul lui, intitulat “Scârbă”, ca să aflaţi toată povestea lui Papan, unde s-a născut, cum a crescut şi cam ce şanse i-a oferit statul român ca să nu ajungă la puşcărie.

N-am să reiau aici decât episodul cel mai recent, cel de după intersecţia cu filmul lui Florin Şerban:

«Peste câteva luni se elibera şi se întorcea de unde a plecat; pe aceleaşi străzi, cu aceiaşi prieteni, cu o familie pe care trebuia să o întreţină. Am mers la un restaurant. A vrut pizza. “Vreau să mai lucrăm împreună, Papan. Vreau să scriu un film pentru tine.” (…)

Apoi lunile au trecut. Papan nu putea să se angajeze nicăieri. Avea cazier. Nu a avut buletin niciodată. Avea doar o hârtie eliberată de Penitenciar care îi servea drept act de identitate. (…) Papan căra apă pentru o florărie galeată după găleată, dădea zăpăda la o parte de pe maşinile parcate sau din faţa caselor bogaţilor.

Apoi a mers la Berlin. A primit nişte bani şi în prima zi şi-a cumpărat dulciuri de 30 de euro. Şi două zile a mâncat doar ciocolată şi a băut doar Pepsi. “Ăsta a fost visul meu de mic, să mănânc ciocolată toata ziua.”

S-a întors în Bucureşti şi când a văzut că nu mai e zăpadă a înjurat: “… mă-sii. Eu ce mai muncesc acuma?”.

Lucrurile s-au schimbat… Promisiuni şi mai multe, interviuri peste interviuri, iar promisiuni. În timpul ăsta Papan trăia, se îmbrăca frumos pentru interviu, apoi se întorcea la copil şi la nevastă şi căra apă, descărca lemne… În sfârşit, o slujbă. “Peste 5 zile te angajezi.” Sună telefonul. “Cum comentaţi faptul că Papan a fost arestat azi-noapte? A spart un apartament în ianuarie, înainte să meargă la Berlin.”»

Povestea vieţii lui Chilibar Papan ar trebui studiată la orele de educaţie civică, dacă se mai face aşa ceva în şcoală, ca studiu de caz la lecţia despre şansele egale pe care se presupune că statul democratic le oferă cetăţenilor săi. Adevărul e că noi nu i-am dat nicio şansă lui Papan, nici când s-a născut, nici după ce a devenit vremelnic star de cinema. Şi asemenea lui sunt zeci şi sute de mii de cetăţeni de mâna a doua ai României, pe care sărăcia obscenă în care trăiesc îi face să recurgă la furt şi la tâlhărie pentru a trăi. Nu ştiu dacă există o genă a infracţionalităţii, aşa cum par să creadă o parte dintre conaţionalii mei, dar ştiu sigur că mizeria şi umilinţa pot transforma un om cinstit într-un infractor. Şi că sistemul penitenciar din România nu face decât să desăvârşească acest proces odios.

Chilibar Papan şi-a primit sentinţa încă de când s-a născut, iar primul judecător care l-a trimis după gratii n-a făcut decât să confirme această condamnare prealabilă. Sunt curios dacă cel de-al doilea judecător care-i va hotărî soarta va înţelege că, în cazul lui, rolul educativ şi preventiv al privării de libertate e doar o glumă proastă. Că singura noastră şansă pentru ca ca el să devină în sfârşit un om cinstit este, paradoxal, să-l lăsăm în libertate, nu să-l închidem. Încă mai sper că filmul vieţii lui Chilibar Papan are să bată filmul făcut de Florin Şerban. Încă mai sper la un happy-end în care se va face, cu adevărat, dreptate.

:: Elle, iunie 2010

Citiţi rândurile astea şi probabil v-au venit deja nişte figuri în minte: prietenii voştri inactivi, despre care nu mai ştiţi aproape nimic, dar pe care nu v-ar trece niciodată prin cap să-i ştergeţi nici din telefon, nici de pe Facebook. Pe ai mei i-am cunoscut în anii de şcoală, când păreau să ne intereseze aceleaşi lucruri. Dacă aş pune cap la cap orele pe care le-am petrecut vorbind, probabil că aş obţine luni şi chiar ani. Nu-mi vine să cred că sunt aceiaşi oameni cu care astăzi, când ne întâlnim întâmplător, simt acut că nu mai avem cu adevărat ce să ne spunem.

Nu mai ştiu unde am citit părerea unui psiholog care spunea că, dacă sunt întrebaţi despre cum îşi aleg prietenii, cei mai mulţi oameni răspund că o fac în funcţie de valori şi de interese comune. Dar că, dacă-i studiezi, observi că oamenii îşi aleg prietenii dintre cei cu care fac aceleaşi lucruri. E un criteriu mult mai prozaic în care nu ne place să ne recunoaştem, dar, dacă staţi bine să vă gândiţi, tipul are rezon: schimbările de stil de viaţă (de la metrou la maşină, de la burlăcie la căsătorie şi la copil, de la un loc de muncă la altul, de la McDonalds la sufertaş) aduc aproape mereu cu ele prieteni noi şi răcesc relaţiile cu unii dintre cei vechi.

Desprietenirea asta involuntară seamănă pe undeva cu uitarea, un proces în absenţa căruia memoria noastră ar deveni o povară de nesuportat. Uităm mereu lucruri vechi ca să putem ţine minte tot ce e nou. Suntem asemenea baronului Münchhausen când a coborât de pe lună: a rupt câte o bucată de frânghie pe care coborâse deja şi legat-o mai jos şi tot aşa mai departe, până când a ajuns pe pământ.

Mă întreb uneori de ce nu există o funcţionalitate pe Facebook care să şteargă după o vreme contactele cu care nu ai mai interacţionat de câţiva ani buni. Dar poate că e grăitor faptul că această funcţionalitate încă nu există, pentru că, nici în viaţa reală, nu renunţăm cu adevărat la aceste prietenii “în adormire”. Nu avem un termen cu care să-i numim pe cei pe care memoria noastră afectivă îi uită fără voia noastră, aşa că le spunem, în continuare, prieteni, cu toate că ştim, cu toţii, că termenul nu mai are de mult acoperire.

Am fost prieten cu Raluca de la şapte ani, următorii doisprezece i-am petrecut în aceleaşi clase, alţi câţiva în aceeaşi gaşcă. Ne-am povestit aproape tot ce e de povestit între prieteni, am trăit împreună bucurii, zâmbete, încrâncenări şi lacrimi care ne-au făcut pe fiecare cei care suntem astăzi. Astăzi, când vorbim mai mult la mine pe blog şi de câteva ori pe an la telefon.

Cu Vania am făcut nenumărate nopţi albe comentându-i pe ruşi, bând votcă proastă sau vinuri bune bulgăreşti. Ne-au legat cărţi, prietenii şi iubite comune. Acum zece ani, aveam totul să ne spunem. Azi ne mai întâlnim întâmplător pe stradă şi abia umplem două-trei minute.

Nu există drum, potecă sau râpă de pe dealurile din jurul Lereştiului pe care să nu le fi străbătut împreună cu vărul meu Călin. Nu ne vedeam decât verile, la ţară, dar exista între noi o tovărăşie demnă de un Bildungsroman. Până acum vreo lună, când am vorbit la telefon, trecuseră mai bine de zece ani de când nu mai ştiam aproape nimic despre el.

Unde se duc toate prieteniile astea? Cum se numeşte acel cimitir al memoriei unde se odihnesc ele? Îmi place să-mi imaginez uneori acest loc nu ca pe un cimitir de oraş, sumbru şi trist, ci ca pe un cimitir de ţară, cu morminte îngrijite, pline de flori, un loc primitor, unde nu ţi-e niciodată frică, unde tristeţea are consistenţa pământului reavăn.

Amalia mi-a spus odată că ea nu are “foşti prieteni”. E o lecţie pe care încerc de atunci să o trăiesc şi, mai ales, să o simt. Dar în sufletul meu anotimpurile îşi continuă curgerea, iar peste urmele care devin, cu fiecare zăpadă, tot mai şterse, răsare în fiecare primăvară câte o floare albastră, cu petale mici, de fum.

:: Elle, aprilie 2010

“mai mult chiar şi decât săruturile, scrisorile contopesc sufletele”.

Nu ştiu dacă am găsit cuvântul potrivit care să redea în română versul acestui poet în sutană – “more than kisses, letters mingle souls”. “To mingle” înseamnă a amesteca, a omogeniza, dar şi a te pierde în ceva sau între mai multe persoane. Cei care-şi scriu scrisori creează, aşadar, punţi între suflete, până la punctul la care unul se pierde în celălalt. Dar pentru ca această osmoză să aibă loc, pentru ca un suflet să treacă prin pergamentul subţire al unei scrisori, trebuie mai întâi ca el să se risipească, să se pulverizeze, să se piardă pe sine.

Ştiu că nu se face să-i citim pe cei vechi cu ochii şi cu mintea noastră de azi, dar mie îmi place să cred că Donne s-a gândit şi la asta atunci când a ales un verb aşa de versatil pentru a-şi începe epistola.

Felul în care scriem scrisori s-a modificat dramatic în ultimele patru secole, dar pentru aceia dintre noi îndrăgostiţi iremediabil de cuvântul scris un lucru a rămas neschimbat: din când în când, simţim nevoia să le scriem celor dragi. Aşa se face că, în ciuda nenumăratelor facilităţi de chat, voice over IP şi videoconferinţă, oamenii îşi scriu în continuare e-mailuri care încep cu “Dragul meu” sau “Draga mea”. Ba, uneori, aceia mai nostalgici dintre noi ne scriem scrisori în toată regula, pe hârtie velină şi cu cerneală bună, pe care le împăturim cu grijă, le aşezăm în plicuri filigranate, le timbrăm şi le trimitem prin poştă.

Scrisorile acestea poartă cu sine o vrajă puternică, pe care nicio comunicare digitală n-o poate egala. Şi nicăieri nu e această magie mai eficientă ca în scrisorile de dragoste. Subiectul s-ar putea să vă pară depăşit, în secolul sexting-ului, dar daţi-mi voie să mă amăgesc că, deşi pe cale de dispariţie, amorul epistolar n-a fost cu totul şters de pe faţa pământului.

Uneori el apare ca o necesitate în relaţiile la distanţă sau atunci când trebuie să umple golurile unei relaţii dificile, fie ea un adulter, o mezalianţă sau pur şi simplu o relaţie care trebuie ţinută departe de ochii lumii. “Căci astfel, prietenii absenţi vorbesc”, spune John Donne. Am prieteni care au trăit astfel de iubiri scriptice şi recunosc că m-am îndrăgostit eu însumi, de câteva ori, scriind scrisori. Şi m-am întrebat, de fiecare dată, cât din această îndrăgosteală avea de-a face cu destinatarele şi cât cu scrisul în sine.

Oricine a compus mailuri înflăcărate la miez de noapte ştie că există o voluptate a scrisului, comparabilă cu stările pe care doar alcoolul sau alte droguri ţi le mai pot procura. Pe măsură ce scrii, năluca începe să prindă viaţă, cuvintele tale îi dau chip şi dorul tău se transformă în dragoste. Necazul e că nu suntem toţi Pygmalion şi că, în lumea seculară în care trăim, şansele ca frumoasei Venus să i se facă milă de noi şi să transforme visul în realitate sunt destul de mici.

În plus, creaţia noastră epistolară e  sculptată după chipul şi asemănarea cuiva, care există în carne şi oase, mai aproape sau mai departe de noi. Iar scrisul, mai ales cel îndrăgostit, păcătuieşte prin idealizare. Când scriem, visăm forme perfecte, suflete pereche şi iubiri necondiţionate. Adică toate aceste poveşti romantice în care psihologii antipatici încearcă de zeci de ani să ne înveţe să nu mai credem. Şi, nu de puţine ori, când infatuarea primelor epistole se estompează, iar întâlnirile faţă în faţă fac rândurile scrise tot mai neclare, sfârşim prin a le da dreptate, cu jumătate de gură, psihologilor.

Eminescu către Veronica Micle în februarie 1880:

“Numai scrisorile de la tine mă mai bucură. (…) Scrie cu degetele pe cari le sărut.”

Doi ani şi jumătate mai târziu:

“Îţi spun drept, oricât de mult doresc să te văd, când ştiu că ar fi numai pentru câteva zile, mă sperii eu însumi la ideea de-a veni.”

Din toamna aceluiaşi an:

“Să fim dar odată sinceri între olaltă, să lăsăm acuzările şi suspiciunile de-o parte şi să mă laşi să-ţi descriu cum mi se prezintă mie acest trecut (…). Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.”

Am un prieten care se afla, acum nişte ani, la studii pe alt continent. Într-una dintre vizitele lui în România, s-a îndrăgostit. A plecat apoi să-şi termine treaba şi s-a întors definitiv abia peste jumătate de an. Fata care-i furase inima nu l-a lăsat să-i scrie şi nu i-a scris nici ea, i-a spus că nu-i plac e-mailurile. Îşi trimiteau din când în când mici mesaje criptice despre relaţia lor “care nu era, dar ar fi putut să fie”. Niciodată scrisori. Când s-a întors, au reluat povestea de unde o lăsaseră. Sunt şi azi împreună, unul dintre cele mai frumoase cupluri pe care le cunosc. Când am aflat despre începuturile acestei iubiri, m-a emoţionat înţelepciunea celei care nu a vrut să ardă la distanţă o dragoste care merita mai mult.

Poate că scrisorile nu fac doar sufletele, ci şi iubirile să se contopească unele în altele. Unele spre a se regăsi, iar altele spre a se pierde.

:: Elle, mai 2010

Jurnalista britanică susţine, în esenţă, că mersul pe tocuri e dureros şi, la limită, pune chiar în pericol viaţa, că hainele create de designeri nu te fac mai frumoasă şi că cele mai de succes modele duc, de fapt, o viaţă foarte tristă. Vă recomand să nu vă mulţumiţi cu acest rezumat şi să căutaţi articolul pe site-ul guardian.co.uk. Tanya Gold spune câteva lucruri de bun simţ cu care nu pot să nu fiu de acord.

Argumentul legat de mersul pe tocuri, deşi pare cel mai îndrăzneţ, e şi cel mai mai convingător, pentru că porneşte de la cazul dramatic al unei adolescente de 16 ani care şi-a pierdut anul trecut viaţa după ce s-a împiedicat din cauza pantofilor cu toc prea înalt şi a căzut pe şine în faţa unui tren în mişcare într-o gară din sudul Angliei. Mi se pare şi mie o punere în abis exemplară a celor mai nefericite rezolvări care se dau unui conflict vechi de când moda: cel dintre utilitatea şi frumuseţea obiectului vestimentar. Numai că eu cred că tocmai acest conflict este sursa şi garantul creativităţii în această industrie şi că, aşa cum există rezolvări dintre cele mai proaste, există şi rezolvări fericite. Iar a şti să faci alegerea cea bună între ele ţine de gustul şi de mintea fiecăruia.

Sunt de acord că există o dependenţă de modă, aşa cum există dependenţă de droguri, de alcool, de muncă, de fumat, de sport, de sex, de religie sau de jocurile de noroc. Dar simplul fapt că o activitate este adictivă nu te îndreptăţeşte să arunci anatema şi s-o pronunţi nocivă. E o derivă facilă a tuturor foştilor dependenţi şi calmează întrucâtva sevrajul. Cei care fac downshifting vorbesc despre viaţa de coşmar din corporaţii. Foştii alcoolici pun în cârca unei halbe de bere toate defectele unei naţiuni. Eu însumi semnam, acum un an şi ceva, în paginile acestei reviste, o diatribă împotriva fumătorilor, cărora nu eram dispus să le acord nici cea mai mică prezumţie de inteligenţă.

Asta mă tem că se ascunde şi în spatele articolului Tanyei Gold. Nu “vulpea care n-ajunge la struguri” pentru că e prea grasă sau pentru că n-are destul sex appeal (aşa cum, de altfel, jurnalista se vede deja portretizată în eventualele replici). Ci o iubire înşelată. Mai precis, o iubire care n-a fost niciodată întoarsă, dar de care ea s-a agăţat cu disperare, după cum mărturiseşte, încă de la vârsta de 13 ani. Îi înţeleg şi îi accept furia. Dar simt nevoia să precizez că moda n-are nicio legătură cu asta.

Nu vreau să intru în dezbaterea privind impactul modei şi al modelelor promovate de revistele ca cea de faţă în rândul adolescentelor şi al adolescenţilor. Mă refer acum la bărbaţii şi femeile în toate firea, inteligenţi şi educaţi, care acceptă să intre în jocul frumos, dar periculos, al modei. Este un joc extrem de complicat, pentru că regulile se fac şi se desfac cu prea mare repeziciune şi în atât de multe locuri, încât e greu să le urmăreşti pe toate. Dar cel care stabileşte miza eşti întotdeauna doar tu.

Dacă priveşti moda ca pe o oportunitate de a-ţi pune în valoare frumuseţea, personalitatea, educaţia, bunul gust, cred că vei avea întotdeauna ceva de câştigat din asta şi doar bani şi timp de pierdut. Dacă, în schimb, crezi că felul în care te îmbraci te poate valida ca persoană, dacă îţi închipui că goana după tendinţe îţi poate reda demnitatea de om, dacă, în fine, speri să-ţi poţi ascunde mai bine rănile de privirile celorlalţi în spatele unei ţinute dernier cri, rişti să pierzi totul şi e exclus să poţi câştiga, cu adevărat, ceva. Orice dezamăgire presupune o amăgire prealabilă, iar moda, asta trebuie să recunosc, se pricepe să amăgească. Unii ar spune că, de fapt, nici nu are alt raison d’être. Totul e să înţelegi asta de la bun început.

Am citit zilele acestea cartea Adinei Nanu şi a lui Ovidiu Buta, “Bărbatul şi moda”, şi mi-am readus aminte că vorbim, totuşi, de o artă, de una dintre cele mai rafinate şi, în acelaşi timp, populare forme de artă care există. O artă seducătoare care ne invită pe fiecare dintre noi să ne încercăm norocul pe şevaletul propriei persoane, o artă care ne poate răsplăti şi sminti deopotrivă.

Mi-ar plăcea să existe şi în modă campanii inteligente care să îndemne la un consum responsabil. Pentru că lipsa de măsură şi de minte a acestui consum este, într-adevăr, una dintre cele mai urâte trăsături ale timpului nostru. Dar nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta lumea de astăzi în lipsa modei. Pentru că, de fapt, nici nu trebuie să-mi imaginez. Aici, în România, e suficient să dau timpul cu douăzeci de ani în urmă şi să închid ochii, îngrozit de ce văd.

:: Elle, martie 2010

Vânătorul de zmee este o carte atât de puternică, încât, multă vreme după ce am citit-o, orice alt titlu mi s-a părut banal.

Zăpada m-a captivat aşa de tare, încât am pierdut zborul de München, dar nu mi-a părut rău. În răgazul astfel câştigat, l-am însoţit cu şi mai mare fascinaţie pe Ka, poetul naiv din romanul lui Pamuk, în periplurile sale prin Kars, un orăşel uitat de lume la graniţa Turciei.

Pamuk a fost primul scriitor care mi-a deschis câteva ferestre spre lumea islamică, ferestre desenate din perspectiva unui insider. Citisem acum doi ani Mă numesc Roşu, îmi plăcuse enorm, mi se păruse un Numele trandafirului oriental, dar poate şi pentru că povestea se petrecea cu câteva secole în urmă, mi s-a părut că Islamul acela părea puţin inactual. Zăpada mi-a dezvăluit, în schimb, un tablou extrem de viu al Turciei contemporane, la fel de subtil şi în acelaşi timp de bine conturat ca cel pe care-l desenează Egiptului Alaa al-Aswany în Blocul Iakubian. Am început să înţeleg cât de complexă şi cât de diferită este cultura acestor ţări, mult mai depărtate spiritual de noi decât geografic.

La puţină vreme după ce am terminat Zăpada, am citit Vânătorul de zmee, o carte care m-a emoţionat până la lacrimi. Khaled Hosseini povesteşte istoria crâncenă a Afganistanului ultimilor 50 de ani, dar o face folosind această tragedie istorică în scenografia unei drame personale, a unui băiat care s-a dezamăgit pe sine în copilărie şi care nu-şi poate ierta această slăbiciune tot restul vieţii. Citind-o, mi-am dat seama cât de puţine ştiu despre istoria Afganistanului şi a Orientului islamic, în general, în ciuda omniprezenţei acestor subiecte între ştirile internaţionale. Am căutat să aflu mai multe şi m-am bucurat să mai ridic puţin ochelarii de cal care mă separau de această lume.

Mi-am comandat apoi prima carte a lui Khaled Hosseini, Splendida cetate a celor o mie de sori, a cărei poveste urmăreşte destinele înlăcrimate, prigonite şi însângerate a două femei care trăiesc în Kabul pe parcursul aceleiaşi obsedante perioade. Au fost câteva momente când am vrut să mă opresc, pentru că nedreptatea tragediei imaginată de Hosseini şi precizia detaliilor mi s-au părut insuportabile, dar mi-am spus că am o datorie să cunosc drama milioanelor de femei care au trecut prin acest Iad contemporan. Ştiam, din păcate, că cele mai multe detalii din carte i-au fost inspirate autorului de poveştile înfiorător de reale culese de la aceste femei.

Spre sfârşitul anului, am călătorit literar şi mai spre răsărit, la curtea împăratului mogul Jalaluddin Muhammad Akbar, acolo unde Salman Rushdie şi-a desfăţurat iţele acţiunii ultimului său roman, Seducătoarea din Florenţa, despre care, probabil, aţi auzit atât de multe lucruri în ultima vreme, dacă nu l-aţi şi citit deja, încât nu cred că are rost să mai adaug ceva. Ajunge să spun că, pentru mine, a fost cea mai frumoasă carte pe care am citit-o în 2009, şi să-i aduc mulţumiri Monicăi Bârlădeanu, cea care mi-a deschis ochii asupra ei.

Anul Nou m-a prins citind ultimul roman al lui Pamuk, Muzeul inocenţei, o altă frescă a Turciei, dar dintr-o perspectivă radical diferită de cea din Zăpada: aici Pamuk aşază drama unei poveşti de dragoste pe canavaua relaţiilor, tabu-urilor şi laşităţilor din înalta societate a Istanbulului de acum câteva decenii.

Am reluate aceste titluri atunci când mi-am făcut bilanţul lecturilor pe 2009 şi mi-am dat seama că o parte dintre ele au urmat o tematică islamică, orientală. Sunt cărţi pe care nu le-am citit numai pentru plăcerea lecturii, ci şi pentru că încerc să înţeleg mai bine o cultură pe care încă o simt radical diferită de cea în care am fost educat. Pe de altă parte, în tot ceea ce am citit am descoperit aceeaşi limbă a iubirii, a suferinţei, a încrederii, a abuzului, a bucuriei, a răbdării, a îndurării şi a penitenţei pe care o vorbesc toate sufletele oamenilor şi mi-am adus aminte de vorbele lui Terentius:

Sunt om – nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin.

:: Elle, februarie 2010