Posted by dragos bucurenci on December 18, 2008
Aveam 8 ani la Revolutie. N-am inteles mare lucru din ceea ce s-a intamplat. De atfel, nici n-am fost la Bucuresti. Eram la tara, la Leresti, satul natal al lui Vasile Milea. Tot ce-mi aduc aminte e ziua cand l-au inmormantat. Dealurile erau albe de la caschetele fortelor speciale, mormantul era din marmura neagra, intreaga solemnitate cu care Vasile Milea era condus pe ultimul drum avea pentru mine mai multa concretete decat semnificatia unor cuvinte precum „martir”, „sacrificiu”, „masacru”, pe care le tot auzisem la televizor.
WAIT! There is more to read… read on »
Posted by dragos bucurenci on December 10, 2007
Nu e vorba de vreun scandal sau conflict între mine şi redacţia EvZ. Am cerut o renegociere a onorariului acum 6 luni, aşa cum stabilisem la începutul colaborării mele. Nu am primit un răspuns până în ziua de azi şi am renunţat la colaborare. Rămânem amici, dar deocamdată doar atât.
Posted by dragos bucurenci on November 27, 2007
Acum câteva zile, preşedintele declara că eşecul referendumului nu e şi eşecul domniei sale. Am citit fraza înlemnit. Nu vorbea acelaşi preşedinte care ne chema cu mătura în mână la referendum? Atunci al cui e eşecul?
Parcă văd. Nici nu se va răci bine ultima urnă de vot şi cineva se va trezi să dea iar vina pe bobor pentru slaba participare la vot. Ştiu, n-ar trebui s-o iau personal, dar devine exasperantă această întoarcere la plebe de fiecare dată când socoteala din campanie nu se potriveşte cu apatia din târg.
WAIT! There is more to read… read on »
Posted by dragos bucurenci on November 20, 2007
Ce ţară e aceea în care gura diplomaţilor adevăr grăieşte, iar regii umblă imperturbabili în demnitatea goală?
Imaginează-ţi o cină la tine acasă. Deşi ai aerisit bine, mesenii strâmbă din nas din cauza izului pestilenţial care pluteşte în aer. Cunoşti problema, dar o ignori suveran în speranţa că, din politeţe, prietenii tăi vor face la fel. Excedat de mirosul insuportabil, unul dintre ei indică nonşalant sursa neplăcerilor: ţi s-a înfundat closetul de serviciu. Amabil, omul nostru te întreabă dacă vrei numărul unui instalator. Cum reacţionezi?
WAIT! There is more to read… read on »
Posted by dragos bucurenci on November 13, 2007
Dacă drumul spre Infern ar trece prin Bucureşti, păcătoşii ar putea să respire uşuraţi, pentru că n-ar mai ajunge niciodată la destinaţie.
Ştiu că nu spun nici o noutate, dar o spun aici cu speranţa că cineva la Primăria Bucureştiului citeşte ziarele. Nu mă aştept ca Adriean Videanu să reacţioneze în vreun fel, pentru că am ajuns să mă îndoiesc că Adriean Videanu există cu adevărat. Bănuiesc că cineva se joacă cu nervii noştri sub acest nume şi că adevăratul Adriean Videanu zace prin vreun depozit al Primăriei, cu bateriile scoase, cu circuitele ruginite, aşteptând alegerile.
WAIT! There is more to read… read on »
Posted by dragos bucurenci on November 5, 2007
A-i cere unei celebrităţi să te ajute discret este ca şi cum i-ai cere unui bancher să te ajute fără să-ţi dea un credit sau unui gânditor s-o facă o vreme pe prostul.
Aud tot mai des că celebrităţile nu fac bine când îşi asociază imaginea cu o cauză nobilă. Jurnalişti, oameni simpli, oameni de afaceri şi, mai nou, chiar şi câteva vedete vor să ne convingă că celebritatea nu face casă bună cu publicitatea şi că există o cale a discreţiei pe care celebrităţile o pot alege atunci când vor să ajute.
WAIT! There is more to read… read on »
Posted by dragos bucurenci on October 30, 2007
In fiecare an, europenii fac de 5-6 ori mai multe filme documentare despre Romania decat numarul de filme documentare produse de romani.
Este o ilustrare perfecta a regulii din marketing care spune ca, daca nu-ti construiesti singur brandul, il vor construi altii pentru tine, fie ca vrei, fie ca nu. Am aflat acest ciudat raport intre perspectivele documentare europene si romanesti asupra Romaniei la Astra Film Sibiu, singurul festival de film documentar din Romania si unul dintre putinele astfel de festivaluri din lume.
Stiam de multa vreme despre acest festival si auzisem numai lucruri bune de la prietenii si cunoscutii care-l frecventeaza cu regularitate, dar abia anul acesta am reusit sa-mi fac timp sa-l degust vreme de cateva zile. Iubitorii lui nu exagereaza catusi de putin: Astra Film Sibiu are un sarm cu totul si cu totul special, pe care-l simti inca de la prima proiectie si care ameninta sa se transforme iute in dependenta.
Fara sa aiba amploarea TIFF-ului, festivalul de film de la Cluj, Astra Film Sibiu compenseaza prin calitatea extraordinara a oamenilor care vin din toate colturile Europei pentru cateva zile de proiectii de film documentar si concerte de muzica balcanica. Sunt in majoritate tineri, multi dintre ei calatoresc cu auto-stopul din Polonia sau din Cehia, isi asorteaza pierce-urile sau bocancii la o vestimentatie funky, sleampata sau doar viu colorata si nu se sfiesc sa fie vii, sa rada in hohote, sa amendeze galagios scaparile de regie sau de montaj sau sa danseze pana la epuizare pe muzica Fanfarei lui Craciun din Zece Prajini.
Grupul tinerilor cosmopoliti, colorati si libertini convietuieste la Sibiu cu o comunitate de profesionisti ai filmului documentar si de antropologi. Cand nu vizioneaza filme, in salile de proiectie sau la video-bar, toata lumea le comenteaza. Convietuirea este cum nu se poate mai fericita, pentru ca fiecare are ocazia sa-si puna la incercare asteptarile si rabdarile si sa si le regleze in functie de raspunsul primit. Dialogul generatiilor si al culturilor are la Sibiu un parfum de exemplara normalitate.
Din pacate, efervescenta pe care Astra Film Sibiu o starneste in jurul filmului documentar nu reuseste sa creeze un moment al fortei pentru filmul documentar la nivel national. Spectatorii acestui gen sunt inca putini la numar, iar oferta din salile de cinema este anemica.
Productia romaneasca, cum ati vazut, este aproape o gluma in comparatie cu productiile europene care isi aleg subiectul din Romania.
O solutie incearca sa creioneze tot organizatorii Astra Film Sibiu, inimosii Dumitru Budrala si Csilla Kato, care aduc o parte dintre filmele festivalului la Bucuresti, la Clubul Taranului de la Muzeul Taranului Roman. Sprijiniti si de „Dilema Veche”, in toamna asta au reusit sa recreeze in mic atmosfera de la Sibiu la Bucuresti.
Nu stiu cata vreme vor mai fi in stare organizatorii sa intretina acest lux al vizionarii vreme de 7 zile a celor mai bune filme documentare de peste an. Eu sper ca o vor face inca multi ani de-acum incolo si imi intemeiez speranta pe entuziasmul contagios care pare sa fie marca acestui festival.
:: text: EvZ
Posted by dragos bucurenci on October 23, 2007
Daca am fi cinstiti cu noi insine, am recunoaste ca undeva, in adancul sufletului, ne doream condamnarea lui Ion Ion Tiriac.
Pana la urma, nici nu mai conta pentru ce ar fi fost condamnat: sentinta ar fi fost un balsam peste ranile pe care justitia le face de-atatia zeci de ani societatii romanesti. Telenovela ar fi devenit realitate: si bogatii plang… Ce veste buna, nu-i asa?
Am fost de cateva ori intr-o sala de judecata si am plecat ingrozit de ceea ce am vazut si am auzit. De fiecare data, mi-am adus aminte o vorba frumoasa spusa de Al Pacino in „Scent of a woman”:
„Am vazut tineri cu bratele rupte, cu picioarele smulse. Dar nimic nu se compara cu privelistea unui suflet mutilat. Nu exista proteza pentru asa ceva…”.
Poate ca ati trait si voi astfel de experiente, poate ca aveti prieteni, rude sau chiar copii carora triada politisti-procurori-judecatori le-a mutilat destinele. In cele mai multe cazuri, justitia transforma un tanar care a gresit o data intr-un om care va fi mereu gresit in fata societatii, un paria care si-a pierdut definitiv dreptul la demnitatea umana.
Claudiu Popa avea 23 de ani cand a fost arestat pentru detinerea a trei bobite de culoare brun-maronie. Dupa o prima condamnare la un an de inchisoare, Curtea de Apel l-a condamnat la 11 ani. 11 ani pentru 0,004 grame de heroina! Atunci cand nedreptatea strigatoare la cer este infaptuita intr-o sala de judecata, este firesc sa ne maniem pe intreaga institutie a justitiei. Dar aceasta manie trebuie canalizata inspre sistemul si oamenii care pun in opera aceasta parodie judiciara, nu inspre cei care mai reusesc uneori sa le scape.
Condamnarea fiului unuia dintre cei mai puternici oameni din Romania ar fi fost, cu siguranta, o consolare pentru aceia dintre noi care au vazut cum functioneaza menghina distrugatoare a justitiei. Am fi vazut, in sfarsit, cum moare si capra vecinului. Dar confortul psihic pe care ni-l poate produce aplicarea nediscriminatorie a unei legi proaste este incomparabil mai mic decat binele pe care l-am putea obtine daca ne-am indrepta atentia inspre schimbarea legii.
Peste tot in lumea civilizata, consumul de droguri este vazut ca o boala, ca o slabiciune a fiintei omenesti, asemenea alcoolismului, a dependentei de jocurile de noroc sau de curse de masini. Pretutindeni se incearca ajutorarea acestor semeni ai nostri, pentru ca orice morala sociala sau religioasa ne opreste sa lovim in omul slab sau in cel cazut.
In Romania, sistemul politienesc impreuna cu justitia nu vor sa stie, stimabile, de Europa d-sale… Intr-o tara in care stirile de la ora 5.00 sunt pline de omoruri, violuri sau talharii, politia investeste in continuare resurse importante in anihilarea retelelor de consumatori de droguri. Iar legiuitorii, procurorii si judecatorii desavarsesc opera, transformand consumatorii in traficanti, in vreme ce adevaratul trafic infloreste nestingherit. Rezultatele: consumul creste, iar in locul fiecarui consumator bagat dupa gratii apar alti doi care nu intampina nicio problema in a-si face rost de droguri.
Ma mai intreb si va mai intreb o data: la ce ne-ar fi folosit ca Ion Ion Tiriac sa ajunga dupa gratii? Doar ca „sa se faca dreptate”? Dar daca „dreptatea” ar cere sa li se taie intr-o buna zi o mana bolnavilor de cancer, iar cativa dintre ei ar scapa, prin subterfugii sau inselaciune, n-am gasi, oare, in noi, puterea sa le iertam celor scapati nemutilati aceasta omeneasca eschiva in fata unei nedreptati strigatoare la cer?
:: text: EvZ
:: Mai multe despre dosarul “Cocaina pentru VIP-uri” gasiti tot aici pe blog.
Posted by dragos bucurenci on October 17, 2007
Nu sunt un inamic al Bisericii Crestine. Recunosc totusi ca am mai multa consideratie pentru invatatura lui Hristos, decât pentru slujitorii Lui.
Nici istoria, nici prezentul lor nu imi inspira acelasi respect si aceeasi admiratie pe care le port cuvintelor din Evanghelii. Dar sunt oricând dispus sa trec cu vederea greselile si vanitatile omenesti ale acestui corp sacerdotal, atunci când el prilejuieste exercitii de umanitate si toleranta exemplare, cum au fost Papa Ioan Paul al II-lea sau Maica Tereza.
Mi-e greu sa identific destine similare in peisajul autohton. Pesemne ca ele nici nu pot fi posibile in spatiul ortodoxiei. Dar m-as bucura sa vad si la noi ierarhi, preoti sau monahi dornici sa implineasca si altceva in afara consolidarii pozitiei ortodoxiei intre celelalte confesiuni. Pentru ca tot ceea ce vad si ce aud despre Biserica Ortodoxa Româna are legatura cu aceasta competitie stupida pentru mântuirea sufletelor celor nehotarâti.
In loc sa ramana o lucrare mistica, Biserica se comporta tot mai des ca o afacere care cauta sa-si mareasca si sa-si diversifice cota de piata. In lupta pentru mentinerea pozitiei dominante, compromisurile politice sunt la ordinea zilei. Ceea ce trebuia sa fie o comunitate de credinciosi, aduce astazi tot mai mult cu un cartel. Credinta? O simpla bifa pe formularul de adeziune. Mântuirea? O simpla chestiune de monopol.
Chemat sa continue lucrarea controversata a raposatului Patriarh Teoctist, Noul Intaistatator al Bisericii Ortodoxe Române mai are totusi o sansa pentru indreptarea acestor perceptii. O sansa importanta, caci pretutindeni Biserica Crestina se confrunta cu spectrul somajului tehnic, pe fondul laicizarii de facto a marilor aglomerari urbane.
Prea Fericitul Daniel poate miza pe cartea dogmei, asemenea Sanctitatii Sale, Benedict al XVI-lea, si atunci ma tem ca numarul credinciosilor autentici se va imputina pe durata pastoririi sale. E drept ca, asemenea icoanelor si a orelor de religie din scolile de stat, turma evlaviosilor ipocriti de Duminica si de Praznice va continua sa infloreasca, dar mi-e greu sa cred ca un pastor de suflete poate spera ca tarâtele vor atârna mai greu ca faina la cântarul Judecatii.
O alta miza, mult mai riscanta, dar si mai generoasa, ar fi deschiderea Bisericii Ortodoxe Române catre agenda sociala. Sunt nenumarate problemele pe care nici statul, nici societatea civila nu mai sunt in stare sa le rezolve in legatura cu accesul la educatie, cu abandonul familial, cu incluziunea minoritatilor defavorizate, cu asistenta vârstnicilor si a persoanelor cu dizabilitati.
Daca s-ar intoarce catre cei care poarta crucea societatii, catre cei indeobste scuipati si batjocoriti de purtatorii de cruciulite zanganitoare, Biserica si-ar da adevarata sa masura si ar câstiga mai lesne mântuirea sufletelor celor credinciosi si prietenia celor nedusi la biserica.
Sunt foarte multi leprosi in tara asta, Prea Fericite Parinte Patriarh… si ei asteapta de la o Biserica a iubirii alinare si ajutor, asa cum au primit si de la Hristos. Prea Fericirea Voastra va hotari daca ei le vor primi sau daca Biserica ii va tine si pe mai departe la usa ei, cinstindu-i, ca si pâna acum, doar pe Cezari, pe farisei si pe urmasii vamesilor.
:: text: EvZ
Posted by dragos bucurenci on October 9, 2007
Un copac are nevoie de 30 de ani ca sa ajunga la maturitate, iar un drujbist profesionist are nevoie de mai putin de 30 de minute ca sa-l puna la pamant. Intre timpul taierii si timpul cresterii e un raport de unu la cinci sute de mii.
Zilele trecute am mai aflat cateva cifre care m-au lasat o vreme melancolic. Plantarea unui copac ia mai putin de zece minute. Iar un puiet de molid costa mai putin de un leu. Cat timp iti ia sa umpli rezervorul unei drujbe, altcineva poate sa planteze un copac.
Daca ar exista si s-ar respecta o exigenta de a planta zece puieti pentru fiecare arbore taiat, Romania nu s-ar mai sufoca cu plamanii tumefiati, satele n-ar mai lua-o la vale lipsite de radacini, iar apele nu s-ar mai dezlantui in torenti ucigasi.
Nu-mi propun sa gasesc un tap ispasitor pentru defrisarile masive care au decimat padurile Romaniei. Responsabilitatea e a noastra, a tuturor: a taietorului de lemne, care-si castiga painea cu greu, a celor care se imbogatesc din afacerile cu lemn si a celor care-si construiesc sau isi incalzesc casele si mobilierul cu lemn „ieftin”, gasit printr-o „relatie” si achizitionat cu ipocrita naivitate.
Dar o vina originara exista chiar in felul in care este organizata exploatarea lemnului la nivel de stat: Romsilva, principalul exploatator de lemn al tarii, functioneaza si ca administrator al fondului silvic. Este un conflict de interese care lasa soarta padurii la mila constiintei padurarului, ceea ce nu e cinstit nici fata de el, nici fata de copaci. Firesc ar fi sa existe o Agentie Nationala a Padurilor, care sa vegheze ca padurea sa fie exploatata rational, si o Regie care s-o exploateze sub controlul acestei agentii.
Un astfel de organism exista deja pentru padurile declarate arii protejate, dar un viciu de functionare il face ineficient. Legea ingaduie ca administrarea unei arii protejate sa fie incredintata catre Romsilva, care, avand experienta in urma monopolului vechi de decenii, castiga toate licitatiile. Este ca si cum ai pune lupul paznic la oi si, pana cand Romsilva nu va renunta fie la exploatare, fie la administrare, padurile vor continua sa fie teatrul unor defrisari iresponsabile.
Si mai exista o vina din culpa pe care o purtam cu totii: inactiunea. Daca atunci cand mergem la picnic, in drumetie sau in tabara am lua cu noi un singur puiet si l-am planta, ne-am castiga dreptul la un viitor respirabil. In asteptarea unei actiuni salvatoare din partea statului, plamanul verde va functiona din ce in ce mai prost, iar plamanii nostri se vor imbolnavi tot mai usor.
Saptamana trecuta, 100 de voluntari au plantat 10.000 de puieti in Muntii Calimani, in cadrul unui proiect initiat de Asociatiile „Tasuleasa Social”, „Salvati Dunarea si Delta” si finantat de Coca-Cola HBC. Cei 100 de tinerii care s-au trezit timp de sapte zile la patru dimineata ca sa planteze copaci sunt piatra unghiulara pe care se poate construi o Romanie civilizata. Cea mai potrivita forma de recunostinta pentru actiunea lor ar fi sa le urmam exemplul.
:: text: EvZ
Imagini de la ultima zi de plantari
din cadrul proiectului “Verde 003″
(Foto: Constantin Opris)
Traian Basescu: “Voluntariatul nu are nimic comun cu munca patriotica”
Presedintele a primit din partea emisiunii “Romania verde” o harta a Romaniei decupata din radiografia unui plaman canceros
Traian Basescu, Mircea Tiplea (Coca-Cola HBC), Alin Uhlman Useriu (Tasuleasa Social), Dragos Bucurenci (Salvati Dunarea si Delta)
“Roackerii”
(voluntarii Tasuleasa Social care au plantat 10,000 de puieti)Afla mai multe despre proiectul Verde 003.
