Dar cand ne-am intors la Bucuresti, bunica mea ne-a dus, pe mine si pe sora mea, la Piata Romana, unde oamenii improvizasera un imens sanctuar. Mi-aduc aminte imaginea lumanarilor care ardeau, topite unele in altele, ca niste mici faclii. Rudele celor morti imparteau mici pomeni. Eram copil si nu intelegeam foarte bine ce e moartea. Coliva era pentru mine un desert mai special pe care-l primeam in ocazii pe care adultii le numeau triste.

La Piata Romana, o femeie al carei copil fusese ucis mi-a intins un pahar cu coliva. Bocea, dar ochii ei priveau stins, nu mai aveau lacrimi, avea fata schimonosita de ura, o ura muta, o ura care nu mai voia sa priceapa nimic, o ura deznadajduita care parea s-o haituiasca. In mintea mea de copil, moartea a inceput sa insemne ceva, am inceput sa pricep ce pierdere poate fi moartea neasteptata, moartea nedreapta, moartea cu zile.

Cand am ajuns acasa, prima gura de coliva avea gust sarat, plangeam, dar nu-mi lasam lacrimile sa curga. Mi se parea ca plansul e pentru mortii care mor la vremea lor. Sa plang mi s-a parut atunci un sacrilegiu.

Cand am crescut, am aflat ca Revolutia n-a fost Revolutie. Ca in strada s-a iesit de-a-n pulea. Ca s-a murit degeaba. Ca acel copil al mamei incremenite de durere la Piata Romana a fost un fraier manipulat de Securitate, de CIA, de KGB, de criptocomunisti, de Armata si de toti smecherii care au facut Revolutia la televizor si care au plecat de-acolo direct la Palatul Victoria, la Cotroceni, la Parlament. M-am maturizat si am descoperit ca renteaza sa fii mai degraba smecher decat fraier.

Pe 22 decembrie, smecherii depun coroane de flori, inconjurati de SPP-isti si de Armata, la monumentele pe care le-au ridicat in amintirea fraierilor. Mi se pare obscen ca o armata care, de peste 60 de ani, n-a luptat decat impotriva poporului sau are tupeul sa traga salve de tun in ziua cand ar trebui sa se retraga in cazarmi si sa taca.

Pe 22 decembrie merg de mai multi ani cu sora mea si cu cativa prieteni la Universitate si aprind o lumanare la troite. De obicei, in fata Teatrului National concerteaza niste fete stridente sau niste baieti oxigenati. Acum cativa ani mi se parea ca e lipsit de piosenie ca primaria sa dea aviz pentru asa ceva. Astazi sunt mai ingaduitor: fraierii au murit si pentru asta.

Cand ii spun unui strain care viziteaza centrul Bucurestiului ca „aici s-a murit pentru libertate” mi-aduc aminte de lumanarile aprinse si de ochii stinsi de la Piata Romana si mi se face pielea de gaina. Smecherilor cred ca li se face doar frig. Lasati SPP-istii, girofarurile si coroanele de flori si aprindeti o lumanare pe 22 decembrie. Pe fraieri n-o sa-i incalzeasca cu nimic. Dar voua o sa va tina de frig.

:: Evenimentul Zilei, 18 decembrie 2006

Acum câteva zile, preşedintele declara că eşecul referendumului nu e şi eşecul domniei sale. Am citit fraza înlemnit. Nu vorbea acelaşi preşedinte care ne chema cu mătura în mână la referendum? Atunci al cui e eşecul?

Parcă văd. Nici nu se va răci bine ultima urnă de vot şi cineva se va trezi să dea iar vina pe bobor pentru slaba participare la vot. Ştiu, n-ar trebui s-o iau personal, dar devine exasperantă această întoarcere la plebe de fiecare dată când socoteala din campanie nu se potriveşte cu apatia din târg.

N-am lipsit de la nici o alegere până acum, chiar dacă m-am dus doar ca să-mi anulez votul, dar respect alegerea concetăţenilor mei care nu vor să ştie de suspendări, uninominaluri sau de noua euro-jucărie a politicianului român.

Sunt curios cât de jos trebuie să ajungă participarea la vot pentru ca politicienii să înceteze să mai dea cu vina de gardul naţiei şi să pună mâna pe oglindă. 10%? 5%? 2%? Încă nu v-aţi prins că nu cetăţenilor le lipseşte interesul faţă de viaţa politică, ci vieţii politice îi lipseşte interesul pentru cetăţean? Alegătorii care nu merg la vot nu fac decât să răspundă cu nepăsare la nepăsare.

Până de curând, politicienii îşi aduceau aminte de noi doar atunci când le expira mandatul. Mai nou, şi-au dat seama că poporul le face trebuinţă şi pentru răfuieli politice care pot apărea de la un mandat la altul. Nu ne place mutra preşedintelui? Formăm 322 şi chemăm poporul să-l suspende. Ţinem morţiş să ştergem cu premierul pe jos? Organizăm un referendum ca să-i arătăm cine e şeful. În mintea aleşilor noştri, poporul a devenit un fel de “bă, dacă tu-l chemi pe frate-tu, eu chem poporu’ şi vă bate pe amândoi de nu vă vedeţi…”

Dragi politicieni şi domnule preşedinte, puneţi-vă o clipă in locul nostru. Cum aţi reacţiona dacă un prieten v-ar chema să-l vizitaţi doar când are nevoie de o mână de ajutor la zugrăvit? Cum v-aţi simţi dacă în restul anului nu v-ar băga în seamă şi nici măcar nu v-ar răspunde la telefon de ziua lui? V-aţi prins? Aşa ne simţit noi când ne chemaţi la alegeri sau la referendum să votăm lucruri pe care nu le-nţelegem, pe care nu vă obosiţi să ni le explicaţi, dar în spatele cărora citim interesul vostru meschin de a-i arăta celuilalt ce mari şi tari sunteţi voi cu poporul vostru.

Sunt mândru că românii nu s-au sinchisit nici de suspendarea preşedintelui, nici de europarlamentare, nici de votul uninominal. Cum vine asta? Suntem prieteni doar “la nevoie” şi, dacă lucrurile nu decurg conform planului, tot noi suntem de vină?

Într-o democraţie matură, eşecul în alegeri se soldează cu demisii la vârf şi chiar retrageri din viaţa politică. Asumarea responsabilităţii e o formă de respect faţă de electorat. După eşecul suspendării preşedintelui, nimeni nu şi-a asumat nici o responsabilitate. Conducerile PSD şi PNL s-au comportat ca şi cum suspendarea preşedintelui fusese iniţiată de reprezentantul minorităţii turce. Am aflat că tot noi, poporul, n-am ştiut să răspundem strigătului de lebădă al Republicii. Măi să fie…

Acum câteva zile, preşedintele declara că eşecul referendumului nu e şi eşecul domniei sale. Am citit fraza înlemnit. Nu vorbea acelaşi preşedinte care ne chema cu mătura în mână la referendum? Atunci al cui e eşecul? Nu-mi spuneţi, ştiu, tot noi suntem de vină…

În cazul acesta, daţi-mi voie să vă propun o soluţie. Nu e originală, puteţi avea încredere. O ştiu de la Radu Cosaşu care o ştie de la Bertolt Brecht. N-ar fi mai simplu ca Parlamentul, Guvernul sau Preşedintele să suspende poporul şi să aleagă un altul? Sau, dacă vă e mai comod, putem să ne dăm noi demisia. Ca să nu mai daţi bani pe referendum.

:: text: Evenimentul Zilei

Ce ţară e aceea în care gura diplomaţilor adevăr grăieşte, iar regii umblă imperturbabili în demnitatea goală?

Imaginează-ţi o cină la tine acasă. Deşi ai aerisit bine, mesenii strâmbă din nas din cauza izului pestilenţial care pluteşte în aer. Cunoşti problema, dar o ignori suveran în speranţa că, din politeţe, prietenii tăi vor face la fel. Excedat de mirosul insuportabil, unul dintre ei indică nonşalant sursa neplăcerilor: ţi s-a înfundat closetul de serviciu. Amabil, omul nostru te întreabă dacă vrei numărul unui instalator. Cum reacţionezi?

Dacă ai fi un demnitar român, probabil că i-ai reproşa impertinentului că nu se vorbeşte despre aşa ceva la masă, l-ai lua de guler şi ţi-ai chema bodyguarzii să-l dea în şuturi afară din casă. Nu te-ar opri nici prietenia care vă leagă de multă vreme, nici buna creştere care cere să nu răspunzi la impoliteţe cu impoliteţe, nici măcar bunul simţ. La tine în casă nu permiţi, domnule, să vorbească cineva despre closet în timpul mesei!

În iureşul stârnit de declaraţiile Ambasadorului Taubman, observ că politicienii români pun din nou carul înaintea boilor. Mai înainte ca problemele care ne fac să stăm crăcănaţi între statutul de ţară bananieră şi civilizaţie să fie rezolvate, ţinem cu tot dinadinsul să ne fie respectată suveranitatea naţională şi să nu-şi bage nimeni nasul în oala în care duhnesc treburile interne.

N-am învăţat să folosim cu regularitate apa şi săpunul, dar ştim să ne-mbrăcăm în ţoale Bucci, să ne parfumăm cu Dihor, iar gorilele noastre sunt gata oricând să-l facă terci pe prost-crescutul care are tupeul să ne atragă atenţia că am uitat să facem duş.

În ultima jumătate de veac, demnitatea şi suveranitatea naţionale au fost invers proporţionale cu sănătatea democraţiei şi dezvoltarea economică. Poporul acesta n-a fost niciodată mai demn şi mai suveran ca pe vremea lui Nicolae Ceauşescu. E drept că nici mai sărac şi nici mai batjocorit n-a fost vreodată. Ne place să ne revendicăm de la Decebal şi de la Ştefan, dar obsesia amestecului în treburile interne e o ţâfnă propagandistică moştenită de la un criminal gângav şi agramat.

Nu-mi sunt simpatici Ambasadorul Taubman şi, cu atât mai puţin, Administraţia pe care o reprezintă. La rigoare, pot să admit că nu se face să comentezi legile unei ţări care te-a primit în calitate de diplomat. Dar, pentru numele lui Agamiţă Dandanache, cine s-a trezit să fie rigorist într-o ţară în care preşedintele confundă ziaristele cu animatoarele, primul ministru face declaraţii despre mucii din freza unui coleg de partid, iar ministrul de externe visează cu ochii deschişi la ghetto-uri pentru infractori?

Ambasadorul Taubman nu s-a trezit vorbind pentru presa străină, nici nu şi-a propus să terfelească imaculata imagine a României în lume. Ne-a vorbit nouă, românilor, despre o problemă pe care o avem cu aleşii noştri. Aleşi pe care nu reuşim să-i facem, de 18 ani, să ia în seamă opinia celor care i-au votat atunci când votează, la rândul lor, legi care favorizează corupţia şi infractorii.

Ce ţară e aceea în care gura diplomaţilor adevăr grăieşte, iar regii umblă imperturbabili în demnitatea goală?

Vreau să le mulţumesc domnilor Tăriceanu, Văcăroiu, Olteanu, Iliescu, Năstase şi Funar pentru că ne-au redat, ca popor, onoarea noastră, care ne-a-njurat. Uitasem că suntem nişte cretini solemni şi nu permitem, domnule, mă-nţelegi?

:: text: Evenimentul Zilei

Dacă drumul spre Infern ar trece prin Bucureşti, păcătoşii ar putea să respire uşuraţi, pentru că n-ar mai ajunge niciodată la destinaţie.

Ştiu că nu spun nici o noutate, dar o spun aici cu speranţa că cineva la Primăria Bucureştiului citeşte ziarele. Nu mă aştept ca Adriean Videanu să reacţioneze în vreun fel, pentru că am ajuns să mă îndoiesc că Adriean Videanu există cu adevărat. Bănuiesc că cineva se joacă cu nervii noştri sub acest nume şi că adevăratul Adriean Videanu zace prin vreun depozit al Primăriei, cu bateriile scoase, cu circuitele ruginite, aşteptând alegerile.

Orice om care merge zilnic la serviciu observă că traficul din Bucureşti a devenit un calvar. Şi nu de ieri, de azi, ci de acum aproape un an. Aproape 12 ore pe zi centrul Bucureştiului este pur şi simplu blocat, iar singurii care circulă liber sunt pietonii, bicicliştii şi înjurăturile. Dar pe Adriean Videanu nu pare să-l preocupe problema traficului.

Vizionarul primar are alte treburi: zgârie nori, reasfaltări şi borduri peste borduri. Nici o măsură, nici un program nu se referă la problema traficului. Nu există nici un program de informare publică în legătură cu ambuteiajele, nicăieri nu sunt semnalizate rute secundare, transportul în comun are abia câteva benzi rezervate, nimănui nu-i trece prin cap că e nevoie de o taxă de centru, ca în Londra, nimeni nu creează facilităţi pentru vehiculele cu mai mulţi pasageri, ca în multe alte ţări din Europa. Excepţie notabilă face Pasajul Basarab, care rezolvă o problemă punctuală, dar produce vremelnic o alta, şi mai gravă.

În schimb, se reasfaltează străzi perfect astfaltate, se vopsesc impracticabile piste pentru biciclişti şi se montează borduri supraînălţate, un fel de ruletă rusească pentru vehiculele pe două roţi şi pentru scaunele cu rotile. Iar totul se petrece toamna, după o binemeritată pauză pe timpul verii.

De vreo două luni, circulând prin Bucureşti, nu reuşesc să scap de senzaţia că Adriean Videanu ne ia de proşti. Totul se petrece într-un înnebunitor pas de tango, în care nici nu apucăm să facem doi paşi înainte, că ne trezim aduşi, cu buldozere şi picamere, înapoi de unde-am plecat.

M-am întrebat dacă Primarul merge cu maşina la serviciu. Cu bicicleta sigur nu merge, aş fi auzit. Iar girofar nu mai au decât Preşedintele şi Primul Ministru. Şi atunci ce-l împiedică pe Adriean Videanu să vadă proporţiile dezastrului? Oare să fi descoperit Primarul, ca un personaj de-ale lui Bulgakov, a cincea dimensiune? Te pomeni că da, altfel nu înţeleg cum se descurcă în traficul din Bucureşti. Sau poate doarme la Primărie?
Mai ştii…

Am eliminat pe rând toate ipotezele şi am ajuns la concluzia că Adriean Videanu a ajuns o contradicţie în termeni: un gospodar al urbei care, în loc să facă ceva ca să fluidizeze traficul, pare hotărât să-l aglomereze cu orice preţ, de dragul unui asfalt mai mult ca perfect şi al unor borduri mai mult ca nişte balustrade.

Dar aşa ceva n-are cum să existe, aşa că nu rămâne decât o singură explicaţie: Adriean Videanu nici n-a existat, dar pentru că nepăsarea edilitară trebuia să poarte un nume, bucureştenii i-au spus “Adriean Videanu”.

:: text: Evenimentul Zilei

A-i cere unei celebrităţi să te ajute discret este ca şi cum i-ai cere unui bancher să te ajute fără să-ţi dea un credit sau unui gânditor s-o facă o vreme pe prostul.

Aud tot mai des că celebrităţile nu fac bine când îşi asociază imaginea cu o cauză nobilă. Jurnalişti, oameni simpli, oameni de afaceri şi, mai nou, chiar şi câteva vedete vor să ne convingă că celebritatea nu face casă bună cu publicitatea şi că există o cale a discreţiei pe care celebrităţile o pot alege atunci când vor să ajute.

Lucrez de trei ani în domeniul cauzelor „nobile” şi am constatat pe pielea mea efectele nocive ale răspândirii acestei gogomănii. Care nu este doar contrafactuală, este şi contraproductivă.A-i cere unei celebrităţi să te ajute discret este ca şi cum i-ai cere unui bancher să te ajute fără să-ţi dea un credit sau unui gânditor s-o facă o vreme pe prostul. Nu e imposibil, dar e impropriu. Bancherul are bani, gânditorul idei, specialistul pricepere, iar celebrităţile au imagine. Accidental, celebrităţile pot avea şi alte calităţi, dar nu pentru asta le iubeşte publicul. Capitalul pe care vedetele îl acumulează şi îl pot pune la dispoziţie este imaginea lor.

Nu are rost să ne ascundem după deget. Felul în care funcţionează mintea şi sufletele noastre este probabil greşit. În preajma celebrităţii, ne simţim brusc mai uşori, avem tentaţia să spunem mai uşor „da” şi să facem fapte bune. Firesc ar fi să n-avem nevoie de astfel de stimuli, dar câţi dintre noi se pot lăuda că au imunitate la celebritate?

Pentru că publicul e curios şi vrea să afle mereu detalii din viaţa vedetelor (iar asta nu-i de ieri, de azi – cancan-uri despre vieţile olimpienilor circulau şi în vechea Eladă), presa va prefera oricând o ştire cu vedete uneia fără vedete. Iar celor mai mulţi dintre cei care dau bani pentru cauze nobile, fie că sunt persoane fizice sau companii, li se pare firesc ca publicul să afle de gestul lor.

Aşa că avem un cerc perfect: finanţatorii dau bani organizatorilor, organizatorii îi cheltuie în interesul beneficiarilor şi implică benevol câteva vedete, beneficiarii îşi văd problema rezolvată, vedetele stârnesc interesul presei, presa informează publicul, iar reputaţia finanţatorilor în rândul publicului creşte.

Imaginea este probabil singurul capital care nu respectă legea conservării materiei: dăruind imagine, sfârşeşti inevitabil prin a dobândi imagine. A-i reproşa unei vedete că-şi lustruieşte brandul pe seama unei campanii sociale este ca şi cum i-am reproşa bancherului din exemplul de mai înainte că acordă credite cu dobândă, sau gânditorului că, atunci când gândeşte, respectă Principiul Terţului Exclus. E cel puţin naiv şi cel mult ridicol.

Puţine dintre vedetele noastre înţeleg că implicarea în cauze sociale este mai mult decât o distracţie de duminică: este o datorie pe care au faţă de comunitate. Publicul are dreptul să vadă că zeităţile laice pe care el însuşi le-a creat îşi folosesc magia şi puterea ca să ajute acolo unde oamenii simpli devin neputincioşi. Iar această datorie trebuie consumată public, adică în spaţiul unde vedetele sunt cu adevărat eficiente (vezi cazul exemplar al Mihaelei Rădulescu care a strâns un sfert de milion de euro în câteva zile).

Atunci când se consumă cu adevărat discret, faptele bune ale vedetelor ţin de mântuirea personală. Iar publicul nu este interesat de ceea ce se întâmplă cu vedetele pe lumea cealaltă. Poate că nu e drept să fie aşa, dar, slavă zeilor, nici în vechea Eladă nu era totul perfect.

:: text: Evenimentul Zilei

Stiam de multa vreme despre acest festival si auzisem numai lucruri bune de la prietenii si cunoscutii care-l frecventeaza cu regularitate, dar abia anul acesta am reusit sa-mi fac timp sa-l degust vreme de cateva zile. Iubitorii lui nu exagereaza catusi de putin: Astra Film Sibiu are un sarm cu totul si cu totul special, pe care-l simti inca de la prima proiectie si care ameninta sa se transforme iute in dependenta.

Fara sa aiba amploarea TIFF-ului, festivalul de film de la Cluj, Astra Film Sibiu compenseaza prin calitatea extraordinara a oamenilor care vin din toate colturile Europei pentru cateva zile de proiectii de film documentar si concerte de muzica balcanica. Sunt in majoritate tineri, multi dintre ei calatoresc cu auto-stopul din Polonia sau din Cehia, isi asorteaza pierce-urile sau bocancii la o vestimentatie funky, sleampata sau doar viu colorata si nu se sfiesc sa fie vii, sa rada in hohote, sa amendeze galagios scaparile de regie sau de montaj sau sa danseze pana la epuizare pe muzica Fanfarei lui Craciun din Zece Prajini.

Grupul tinerilor cosmopoliti, colorati si libertini convietuieste la Sibiu cu o comunitate de profesionisti ai filmului documentar si de antropologi. Cand nu vizioneaza filme, in salile de proiectie sau la video-bar, toata lumea le comenteaza. Convietuirea este cum nu se poate mai fericita, pentru ca fiecare are ocazia sa-si puna la incercare asteptarile si rabdarile si sa si le regleze in functie de raspunsul primit. Dialogul generatiilor si al culturilor are la Sibiu un parfum de exemplara normalitate.

Din pacate, efervescenta pe care Astra Film Sibiu o starneste in jurul filmului documentar nu reuseste sa creeze un moment al fortei pentru filmul documentar la nivel national. Spectatorii acestui gen sunt inca putini la numar, iar oferta din salile de cinema este anemica.
Productia romaneasca, cum ati vazut, este aproape o gluma in comparatie cu productiile europene care isi aleg subiectul din Romania.

O solutie incearca sa creioneze tot organizatorii Astra Film Sibiu, inimosii Dumitru Budrala si Csilla Kato, care aduc o parte dintre filmele festivalului la Bucuresti, la Clubul Taranului de la Muzeul Taranului Roman. Sprijiniti si de „Dilema Veche”, in toamna asta au reusit sa recreeze in mic atmosfera de la Sibiu la Bucuresti.

Nu stiu cata vreme vor mai fi in stare organizatorii sa intretina acest lux al vizionarii vreme de 7 zile a celor mai bune filme documentare de peste an. Eu sper ca o vor face inca multi ani de-acum incolo si imi intemeiez speranta pe entuziasmul contagios care pare sa fie marca acestui festival.

:: text: EvZ

Am fost de cateva ori intr-o sala de judecata si am plecat ingrozit de ceea ce am vazut si am auzit. De fiecare data, mi-am adus aminte o vorba frumoasa spusa de Al Pacino in „Scent of a woman”:

„Am vazut tineri cu bratele rupte, cu picioarele smulse. Dar nimic nu se compara cu privelistea unui suflet mutilat. Nu exista proteza pentru asa ceva…”.

Poate ca ati trait si voi astfel de experiente, poate ca aveti prieteni, rude sau chiar copii carora triada politisti-procurori-judecatori le-a mutilat destinele. In cele mai multe cazuri, justitia transforma un tanar care a gresit o data intr-un om care va fi mereu gresit in fata societatii, un paria care si-a pierdut definitiv dreptul la demnitatea umana.

Claudiu Popa avea 23 de ani cand a fost arestat pentru detinerea a trei bobite de culoare brun-maronie. Dupa o prima condamnare la un an de inchisoare, Curtea de Apel l-a condamnat la 11 ani. 11 ani pentru 0,004 grame de heroina! Atunci cand nedreptatea strigatoare la cer este infaptuita intr-o sala de judecata, este firesc sa ne maniem pe intreaga institutie a justitiei. Dar aceasta manie trebuie canalizata inspre sistemul si oamenii care pun in opera aceasta parodie judiciara, nu inspre cei care mai reusesc uneori sa le scape.

Condamnarea fiului unuia dintre cei mai puternici oameni din Romania ar fi fost, cu siguranta, o consolare pentru aceia dintre noi care au vazut cum functioneaza menghina distrugatoare a justitiei. Am fi vazut, in sfarsit, cum moare si capra vecinului. Dar confortul psihic pe care ni-l poate produce aplicarea nediscriminatorie a unei legi proaste este incomparabil mai mic decat binele pe care l-am putea obtine daca ne-am indrepta atentia inspre schimbarea legii.

Peste tot in lumea civilizata, consumul de droguri este vazut ca o boala, ca o slabiciune a fiintei omenesti, asemenea alcoolismului, a dependentei de jocurile de noroc sau de curse de masini. Pretutindeni se incearca ajutorarea acestor semeni ai nostri, pentru ca orice morala sociala sau religioasa ne opreste sa lovim in omul slab sau in cel cazut.

In Romania, sistemul politienesc impreuna cu justitia nu vor sa stie, stimabile, de Europa d-sale… Intr-o tara in care stirile de la ora 5.00 sunt pline de omoruri, violuri sau talharii, politia investeste in continuare resurse importante in anihilarea retelelor de consumatori de droguri. Iar legiuitorii, procurorii si judecatorii desavarsesc opera, transformand consumatorii in traficanti, in vreme ce adevaratul trafic infloreste nestingherit. Rezultatele: consumul creste, iar in locul fiecarui consumator bagat dupa gratii apar alti doi care nu intampina nicio problema in a-si face rost de droguri.

Ma mai intreb si va mai intreb o data: la ce ne-ar fi folosit ca Ion Ion Tiriac sa ajunga dupa gratii? Doar ca „sa se faca dreptate”? Dar daca „dreptatea” ar cere sa li se taie intr-o buna zi o mana bolnavilor de cancer, iar cativa dintre ei ar scapa, prin subterfugii sau inselaciune, n-am gasi, oare, in noi, puterea sa le iertam celor scapati nemutilati aceasta omeneasca eschiva in fata unei nedreptati strigatoare la cer?

:: text: EvZ
:: Mai multe despre dosarul “Cocaina pentru VIP-uri” gasiti tot aici pe blog.

Nici istoria, nici prezentul lor nu imi inspira acelasi respect si aceeasi admiratie pe care le port cuvintelor din Evanghelii. Dar sunt oricând dispus sa trec cu vederea greselile si vanitatile omenesti ale acestui corp sacerdotal, atunci când el prilejuieste exercitii de umanitate si toleranta exemplare, cum au fost Papa Ioan Paul al II-lea sau Maica Tereza.

Mi-e greu sa identific destine similare in peisajul autohton. Pesemne ca ele nici nu pot fi posibile in spatiul ortodoxiei. Dar m-as bucura sa vad si la noi ierarhi, preoti sau monahi dornici sa implineasca si altceva in afara consolidarii pozitiei ortodoxiei intre celelalte confesiuni. Pentru ca tot ceea ce vad si ce aud despre Biserica Ortodoxa Româna are legatura cu aceasta competitie stupida pentru mântuirea sufletelor celor nehotarâti.

In loc sa ramana o lucrare mistica, Biserica se comporta tot mai des ca o afacere care cauta sa-si mareasca si sa-si diversifice cota de piata. In lupta pentru mentinerea pozitiei dominante, compromisurile politice sunt la ordinea zilei. Ceea ce trebuia sa fie o comunitate de credinciosi, aduce astazi tot mai mult cu un cartel. Credinta? O simpla bifa pe formularul de adeziune. Mântuirea? O simpla chestiune de monopol.

Chemat sa continue lucrarea controversata a raposatului Patriarh Teoctist, Noul Intaistatator al Bisericii Ortodoxe Române mai are totusi o sansa pentru indreptarea acestor perceptii. O sansa importanta, caci pretutindeni Biserica Crestina se confrunta cu spectrul somajului tehnic, pe fondul laicizarii de facto a marilor aglomerari urbane.

Prea Fericitul Daniel poate miza pe cartea dogmei, asemenea Sanctitatii Sale, Benedict al XVI-lea, si atunci ma tem ca numarul credinciosilor autentici se va imputina pe durata pastoririi sale. E drept ca, asemenea icoanelor si a orelor de religie din scolile de stat, turma evlaviosilor ipocriti de Duminica si de Praznice va continua sa infloreasca, dar mi-e greu sa cred ca un pastor de suflete poate spera ca tarâtele vor atârna mai greu ca faina la cântarul Judecatii.

O alta miza, mult mai riscanta, dar si mai generoasa, ar fi deschiderea Bisericii Ortodoxe Române catre agenda sociala. Sunt nenumarate problemele pe care nici statul, nici societatea civila nu mai sunt in stare sa le rezolve in legatura cu accesul la educatie, cu abandonul familial, cu incluziunea minoritatilor defavorizate, cu asistenta vârstnicilor si a persoanelor cu dizabilitati.

Daca s-ar intoarce catre cei care poarta crucea societatii, catre cei indeobste scuipati si batjocoriti de purtatorii de cruciulite zanganitoare, Biserica si-ar da adevarata sa masura si ar câstiga mai lesne mântuirea sufletelor celor credinciosi si prietenia celor nedusi la biserica.

Sunt foarte multi leprosi in tara asta, Prea Fericite Parinte Patriarh… si ei asteapta de la o Biserica a iubirii alinare si ajutor, asa cum au primit si de la Hristos. Prea Fericirea Voastra va hotari daca ei le vor primi sau daca Biserica ii va tine si pe mai departe la usa ei, cinstindu-i, ca si pâna acum, doar pe Cezari, pe farisei si pe urmasii vamesilor.

:: text: EvZ

Zilele trecute am mai aflat cateva cifre care m-au lasat o vreme melancolic. Plantarea unui copac ia mai putin de zece minute. Iar un puiet de molid costa mai putin de un leu. Cat timp iti ia sa umpli rezervorul unei drujbe, altcineva poate sa planteze un copac.

Daca ar exista si s-ar respecta o exigenta de a planta zece puieti pentru fiecare arbore taiat, Romania nu s-ar mai sufoca cu plamanii tumefiati, satele n-ar mai lua-o la vale lipsite de radacini, iar apele nu s-ar mai dezlantui in torenti ucigasi.

Nu-mi propun sa gasesc un tap ispasitor pentru defrisarile masive care au decimat padurile Romaniei. Responsabilitatea e a noastra, a tuturor: a taietorului de lemne, care-si castiga painea cu greu, a celor care se imbogatesc din afacerile cu lemn si a celor care-si construiesc sau isi incalzesc casele si mobilierul cu lemn „ieftin”, gasit printr-o „relatie” si achizitionat cu ipocrita naivitate.

Dar o vina originara exista chiar in felul in care este organizata exploatarea lemnului la nivel de stat: Romsilva, principalul exploatator de lemn al tarii, functioneaza si ca administrator al fondului silvic. Este un conflict de interese care lasa soarta padurii la mila constiintei padurarului, ceea ce nu e cinstit nici fata de el, nici fata de copaci. Firesc ar fi sa existe o Agentie Nationala a Padurilor, care sa vegheze ca padurea sa fie exploatata rational, si o Regie care s-o exploateze sub controlul acestei agentii.

Un astfel de organism exista deja pentru padurile declarate arii protejate, dar un viciu de functionare il face ineficient. Legea ingaduie ca administrarea unei arii protejate sa fie incredintata catre Romsilva, care, avand experienta in urma monopolului vechi de decenii, castiga toate licitatiile. Este ca si cum ai pune lupul paznic la oi si, pana cand Romsilva nu va renunta fie la exploatare, fie la administrare, padurile vor continua sa fie teatrul unor defrisari iresponsabile.

Foto: Cosmin Bumbutz

Si mai exista o vina din culpa pe care o purtam cu totii: inactiunea. Daca atunci cand mergem la picnic, in drumetie sau in tabara am lua cu noi un singur puiet si l-am planta, ne-am castiga dreptul la un viitor respirabil. In asteptarea unei actiuni salvatoare din partea statului, plamanul verde va functiona din ce in ce mai prost, iar plamanii nostri se vor imbolnavi tot mai usor.

Saptamana trecuta, 100 de voluntari au plantat 10.000 de puieti in Muntii Calimani, in cadrul unui proiect initiat de Asociatiile „Tasuleasa Social”, „Salvati Dunarea si Delta” si finantat de Coca-Cola HBC. Cei 100 de tinerii care s-au trezit timp de sapte zile la patru dimineata ca sa planteze copaci sunt piatra unghiulara pe care se poate construi o Romanie civilizata. Cea mai potrivita forma de recunostinta pentru actiunea lor ar fi sa le urmam exemplul.

:: text: EvZ

Traian Basescu: “Voluntariatul nu are nimic comun cu munca patriotica”

Presedintele a primit din partea emisiunii “Romania verde” o harta a Romaniei decupata din radiografia unui plaman canceros

Traian Basescu, Mircea Tiplea (Coca-Cola HBC), Alin Uhlman Useriu (Tasuleasa Social), Dragos Bucurenci (Salvati Dunarea si Delta)

“Roackerii”
(voluntarii Tasuleasa Social care au plantat 10,000 de puieti)

Afla mai multe despre proiectul Verde 003.