Nu e puțin lucru să ai la 19 ani curajul de a-i ține piept unui dictator militar și de a-i oferi poporului tău ocazia să iasă cu fruntea sus dintr-un război în care a ales greșit de partea cui să se bată.

Rareori am fost așa de emoționat ca atunci când m-am aflat în prezența Majestății Sale. N-o să uit niciodată vibrația care a cuprins sala Ateneului atunci când Regele a urcat, împreună cu Regina Ana, în loja regală la aniversarea Jubileului nunții Majestăților Lor. Doar marii artiști, care dăruiesc publicului o parte din sufletul lor, se mai bucură sub cupola Ateneului de aceeași căldură și autenticitate din partea publicului. E atâta sinceritate în privirea Regelui și atâta demnitate în cuvântul Său, încât trebuie să fii de piatră ca să nu-i întorci aceste daruri sufletești.

De fiecare dată când am pășit pragul Palatului Elisabeta, am simțit că m-am întors în timp, într-o Românie mai simplă și mai senină. Am sperat de fiecare dată că voi avea ocazia să-i adresez câteva cuvinte, deși nu aveam cu adevărat mare lucru să-i spun. Anul trecut, când i-a acordat nepotului său titlul de Principe de România, am avut privilegiul să schimb câteva vorbe cu Majestatea Sa. Îmi imaginasem de atâtea ori această mult dorită întâlnire, încât atunci când, în fine, s-a produs, m-am pierdut cu totul și am debitat, cel mai probabil, niște banalități. M-am întrebat adeseori ce m-a îndemnat să caut acest prilej și ce m-a făcut să-l păstrez între cele mai de preț amintiri despre țara mea.

Am resimțit aceeași pierdere temporară a inteligenței atunci când am contemplat capodopere ale pictorilor sau ale sculptorilor mei preferați. Sunt lucrări cărora mi se pare că niciun comentariu nu le poate face cu adevărat dreptate. Mă mulțumesc să le privesc cu ochi lacomi, mut, literalmente, de uimire că o mână omenească a putut face asemenea minuni.

Spre deosebire de dictatorii care-și ridică statui în timpul vieții, viața Regele Mihai este ea însăși un monument, iar personalitatea Majestății Sale este o statuie care nu mai are nevoie de niciun soclu. Dacă ne-am deschide mai lesne sufletul spre a-i admira pe cei mai merituoși decât noi, măiestria acestei statui ar putea în sfârșit să ne inspire. Avem atâtea de învățat din ceea ce istoria l-a învățat pe Regele nostru și e așa de mare păcat că ne dăm încă prea târziu seama de asta.

Majestatea Sa împlinește astăzi 90 de ani. Cel mai frumos dar pe care l-a făcut poporului său este că ne-a rămas alături așa de multă vreme, în ciuda nedreptăților istoriei și în ciuda stupidității repetitive a celor pe care i-am ales să ne reprezinte.

Trăiască Regele!

Am spus odată că, dacă există zei laici, eu cred în Steve Jobs. A fost unul dintre oamenii care au schimbat pentru totdeauna fața planetei. În ziua în care fiecare școlar va avea pe bancă o tabletă digitală, va trebui să îndreptăm un gând de recunoștință și către omul care a îndrăznit mereu să ne ia de mână și să ne ducă acolo unde l-a purtat imaginația.

N-a fost un zeu, a fost făcut din carne și oase, ca noi toți. Nu s-a născut bogat și n-a fost crescut în puf. Mama lui nu și-a permis să-l crească și l-a dat spre adopție unor oameni care nu absolviseră o facultate. Dincolo de tehnologia minunată pe care ne-a dăruit-o, Steve Jobs ne-a întărit credința în cel mai frumos vis al umanității: acela că poți ajunge, prin puterile tale, tot ce-ți dorești să fii.

Pentru că era budhist, avem dreptul să sperăm că se ve reîncarna într-unul dintre utilizatorii invențiilor sale. Poate chiar într-un copil sărac din lumea a treia, care-și va desăvârși educația cu ajutorul unei tablete Apple și care va ajunge într-o zi să schimbe pentru totdeauna fața planetei.

Odihnească-se în pace.

I was confronted with yet another proof of this perverse natural law last week, as I was trying to start my new life as a student at Stanford without any luggage or other form of wardrobe. It had already been 6 days since KLM was tracking my two suitcases and their customer support website was showing the same disconcerting message “Tracking continues. Please check back later.”

:: read the rest of this entry on bucurenci.com

:: Read the rest of this entry on bucurenci.com

Octavian Paler scria în jurnalul său mexican că,

“lângă o mare, în timp ce soarele domnește singur deasupra plajei, nu mai e nevoie de nicio retorică pentru a da un înțeles vieții. Trupul singur umple lacunele filosofiei. El găsește o mângâiere într-un adevăr care pe filosofi nu-i satisface: că există.”

Mi-am reprezentat întotdeauna paradisul ca pe o vacanță nesfârșită la malul mării, cu acces nelimitat la o bibliotecă. În ciuda avertismentelor medicilor dermatologi (pe care vă sfătuiesc, de altfel, să le luați cât se poate de în serios), nu-mi pot imagina un început bun de an sau o vacanță de vară departe de reflecția soarelui dogoritor în oglinda valurilor.

Oricât aș fi de ocupat (în ultima vreme m-am specializat în concedii petrecute vorbind la telefon sau scriind mailuri), peisajul marin reușește de fiecare dată să mă liniștească și să mă reconecteze cu mine însumi. Chiar și cea mai agitată mare îmi inspiră un calm atroce, pe fondul căruia marile întrebări, marile regrete și marile speranțe se detașează de zgomotul cotidian și mă cheamă la judecată.

La limanul câte unei mări, am dormit, am cântat și am petrecut cu prietenii, am făcut dragoste, am iubit, am plâns, am citit, dar cel mai adesea am stat de vorbă cu mine însumi. Am avut naivitatea să cred, cum spune în “Autoportret” același Paler, că “la mare nu există decât prezent”. E adevărat, urmele trecerii noastre nu rămân multă vreme pe nisip și nu se văd decât pentru câteva clipe în apă, dar astăzi mi se pare că abia această ștergere face ca trecerea noastră să pară nu doar ireversibilă, ci și neînsemnată. În prezentul continuu al mării nu e loc pentru trecutul nici unuia dintre noi.

La sfârșit de iunie, am petrecut câteva zile pe mica plajă din fața unei foste cherhanale grecești în compania unei cărți minunate, “Staring at the Sun”, a doctorului Irvin D. Yalom, profesor emeritus de psihiatrie la Stanford. La aproape optzeci de ani, gânditorul existențialist scrie despre o temă cu care s-a confruntat în decenii de terapie și de viață: teama de moarte.

Admit că nu sună ca o lectură ideală pentru vacanță, dar eu nu știu un loc mai potrivit decât nisipul de la marginea mereu alteia și veșnic aceleiași mări pentru a reflecta asupra singurei certitudini care ne unește pe toți:

“Orice s-ar spune, moartea chiar doare. Doare tot timpul; este mereu cu noi, scormonind undeva în interior, fâlfâind uşor, abia auzită, undeva sub membrana conştientului.”

Puțini terapeuți sunt pregătiți să ia această anxietate, “mama tuturor religiilor”, cum o mai numește bătrânul doctor de suflete, drept ceea ce este. Sunt mulți cei care preferă să o trateze ca pe un simptom, ca pe o sublimare a altor porniri, temeri, fracturi ale inconștientului. Yalom insistă, însă, că, “ascunsă şi deghizată, curgând într-o varietate de simptome”, teama de moarte “este izvorul multora dintre grijile, tensiunile şi conflictele noastre”.

Pentru că nu poate recurge nici la ipoteza existenței unei ființe supranaturale, nici la ipoteza vieții veșnice, terapia existențialistă are puține instrumente la îndemână cu care poate combate teama de moarte. Dar tocmai aceste constrângeri fac acest eseu terapeutic mai seducător și mai captivant.

Când își plânge prietenul mort, rătăcind prin pustiu

(“Muri-voi oare și eu? Oare nu mă așteaptă aceeași soartă ca pe Enkidu? Spaima mi s-a cuibărit în inimă: mi-e frică de moarte…”),

Gilgamesh vorbește pentru noi toți. Iar cuvintele doctorului Yalom picură ca un balsam peste rănile tuturor celor care au tremurat măcar o dată la perspectiva întâlnirii imposibile cu cea cu care nu putem fi niciodată în același timp și în același loc: propria moarte.

Am să vă las să descoperiți singure răspunsurile convingătoare pe care bunul terapeut le oferă celei mai mari nelininiști care ne poate bântui vreodată și am să ilustrez unul dintre aceste răspunsuri, acela că fizicalitatea morții ne distruge, dar că ideea morții ne salvează, cu o amintire care mă face să prețuiesc și mai mult frumusețea crudă a fiecărui răsărit și a fiecărui apus la malul mării.

Puțină lume știe povestea titlului unei emisiuni despre viața echilibrată pe care am realizat-o acum câțiva ani pentru TVR. O prietenă la care țineam enorm și căreia îi datorez mult din ceea ce sunt astăzi, s-a stins acum mulți ani pe patul unui spital de oncologie. Într-una din ultimele ei zile, apropiații care o vegheau au întrebat-o dacă-și dorește ceva. Își dorea, îi era poftă să mânânce o prăjitură. La chioșcul spitalului nu erau decât savarine. I-au luat una și, în timp ce o mânca, au întrebat-o dacă e bună .

“E bună”, le-a răspuns ea, “e bună ca viața.”

:: The One, august 2011

:: read the rest of this entry on bucurenci.com

Anul ăsta e prima ediție pe care n-o prind decât la început. Ieri seară London Symphony Orchestra a cântat, sub bagheta lui Horia Andreescu, Simfonia Tragică. Poate să fi fost faptul că număram orele până la decolare, poate să fi fost căldura înăbușitoare din sală, cert este că pe mine m-a emoționat Mahler ca niciodată.

La plecare, m-am salutat cu câțiva prieteni, oameni pe care-i întâlnesc mai mereu în preajma oazelor de frumos din București, și mi s-a lăsat un gol în suflet.

Mă gândesc de luni de zile la însemnarea asta și, iată, acum că m-am așezat s-o scriu, în vreme ce aștept la poarta F5 a aeroportului Skiphol îmbarcarea pentru San Francisco, n-am nici inspirație, nici bucurie.

Nu e un rămas bun propriu-zis, pentru că voi reveni în România ori de câte ori voi putea și voi continua să scriu pe blog și să fiu prezent în media românești. Dar în dimineața aceasta neguroasă, sunt trist ca la o despărțire. Sunt niște oameni dragi pe care-i las aici și cărora nici nu știu cum o să le duc dorul, sunt treizeci de ani în care “acasă” au însemnat o familie, o mână de prieteni, un oraș, o țară.

Recitesc una dintre istoriile Irinei Nicolau și-mi dau lacrimile, stupid și inadecvat în iureșul acestui mare furnicar și în indiferența anunțurilor din difuzoare… Passenger Dragos Radu-Bucurenci, please proceed immediately at gate F5 for boarding…

De acolo, din Chefalonia, plecase pe la 1915 bunicul Spiru. Au venit toţi fraţii la Brăila să se umple de bani. Bunicul a murit sărac şi fraţii lui s-au întors săraci în insulă după cîţiva ani. Dar înainte să plece erau plini de speranţe. Tatăl lor care era primar în sat, cînd şi-a văzut toţi feciorii porniţi să plece în România, le-a spus, unde vă duceţi, aici avem pamînt, avem măslini, avem mare cîtă vrem, sînteţi marinari… Feciorii, ca şi cînd nu l-ar fi auzit. Atunci, străbunicul chefalonit le-a adus supremul argument, unde vă duceţi veţi fi străini, iar cînd vă veţi întoarce acasă tot străini veţi fi. Doamne, Dumnezeule, şi feciorii iar n-au clipit. Deşi bunicul n-a putut să-i uite vorba. Ajuns căpitan de apă dulce pe Dunăre, o repeta mereu.

Mai ascult o dată sonata Les Adieux, trag aer în piept și mă îndrept spre poartă.

În Amfiteatrul Spitalului Clinic de Urgență Floreasca cu asistenta șefă Daniela Pascu și doctorii Cristina Bălășan și Bogdan Oprița

Am fost 12 voluntari, foarte diferiți ca vârstă, pregătire și ocupație, care am urmat un curs de prim ajutor de 2 luni sub îndrumarea doctoriței Cristina Bălășan și care am efectuat apoi câte o gardă pe săptămână în cadrul Unității de Primiri Urgențe a Spitalului Floreasca sau pe ambulanțele de terapie intensivă ale SMURD București.

Dintre cei 12 voluntari, doar 7 au completat cele 24 de gărzi și au dat examenul final. Cifra e mare, dacă vă gândiți că, din cei 20 de voluntari fără pregătire medicală, care au început acum câțiva ani un program similar, unul singur a completat programul. Le sunt recunoscător colegilor mei care și-au făcut loc în niște agende foarte încărcate pentru a se ține de promisiunea făcută la început (unul dintre ei este managerul general al unei companii și am fost absolut impresionat că și-a făcut toate gărzile): Alexandru Popa, Anca Negoescu, Ema Macovei, Lidia Fati, Liliana Andreiu, Raluca Boboc.

Pe lângă faptul că mi-am îndeplinit un vis, acela de a-i cunoaște îndeaproape pe oamenii minunați (doctori și asistenți deopotrivă) care lucrează la SMURD, m-a uns pe suflet ce ne-a spus doctorul Oprița înainte să ne înmâneze certificatele: că am fost “cea mai serioasă grupă de voluntari” din istoria SMURD București.

Deși plec din țară, călătoria mea în universul SMURD nu se oprește aici. Există un “va urma”, despre care de-abia aștept să vă povestesc în noiembrie.

Lumina din camera de gardă

O zi pe ambulanță

Voluntarii SMURD în Cariere

În primul rând vreau să salut intrarea în dezbatere a unor lideri de opinie care sunt scutiți, prin natura firii sau a meseriei lor, de orice fel de vehemență, fie ea verde sau aurită. Nici eu nu voi progresul cu orice preț, după cum nici nu cred că oprirea oricărei dezvoltări industriale este o soluție pentru problemele cu care se confruntă planeta.

Sunt câteva subiecte asupra cărora nu sunt de acord cu Cabral, ceea ce nu înseamnă, neapărat, că eu am dreptate și că el greșește, ci că fiecare vedem lucrurile diferit.

Cabral, ca mulți alții, este de părere că decizia în legătură cu proiectul minier ar trebui să le rămână localnicilor de la Roșia Montană. Ei ar fi cei mai în măsură să aleagă dacă proiectul aduce mai multe beneficii decât riscuri și, ca atare, dacă merită sau nu făcut. I beg to differ.

Carpații sunt o resursă vitală a României, nu doar economică, ci, mai ales, turistică (pot cita aici nu doar poziționarea brandului turistic, ci și interesul manifestat de zeci de ani de lideri de opinie de calibru internațional, cum este Prințul Charles, în legătură cu ei). Distrugerea unui munte nu poate fi o decizie locală. Dacă am gândi așa, am crea premisele ca toți munții noștri să devină teatrul unor exploatări iraționale cu consecințe tragice pentru întreaga comunitate (economiștii numesc acest gen de “localizare” a deciziei în legătură cu resursele strategice pentru comunitate “the tragedy of the commons”). Povestea se întâmplă deja de zeci de ani cu defrișările iresponsabile, lăsate, prin grija ochiului închis al autorităților, “la libera decizie” a localnicilor.

Dar sunt gata să admit, fie și numai de dragul argumentului, că garanțiile oferite de RM Gold Corporation sunt valabile și că ei vor renatura integral masivul afectat de exploatarea minieră. Rămâne problema iazului de cianură. Da, știu, el va fi “cel mai sigur” din lume și, în condiții normale, nu prezintă niciun pericol pentru ecosistem. Dar ce se întâmplă în condiții mai puțin normale? Trăim vremuri în care cataclismele se înmulțesc pe zi ce trece, apar fenomene meteo pe care nu le cunoșteam acum 100 de ani. Reactorul de la Fukushima era și el unul “dintre cele mai sigure din lume”. După cutremur, descrierea asta a trebuit amendată.

Nici nu trebuie să-mi imaginez ce se va întâmpla dacă un astfel de cataclism va duce la deversarea iazului cu cianură. Trebuie doar să-mi amintesc secvențele de groază care au urmat accidentului cu cianură de la Baia Mare din 2000 (foto) și să le înmulțesc de sute și mii de ori. Un accident de genul acela produs la Roșia Montană ar afecta întreg bazinul hidrografic românesc al Dunării și ar transforma Delta într-un Cernobîl al peștilor și al păsărilor. Turismul României nu și-ar mai reveni zeci de ani de zile după o asemenea lovitură.

Cu toată înțelegerea pentru dificultățile economice cu care se confruntă, mi-e foarte greu să las o decizie cu consecințe atât de dramatice pentru întreaga Românie la alegerea localnicilor de la Roșia Montană.

RM Gold Corporation mai vrea apoi să credem că toate temerile astea nu-și au rostul, pentru că apa din iaz este perfect inofensivă. Vă spun drept, eu pe asta o cred cel mai greu. Pentru că nu pot găsi răspunsul la următoarea întrebare: dacă cianura din iaz este perfect inofensivă, de ce mai este nevoie să construim “unul dintre cele mai sigure” iazuri din lume pentru a preveni deversarea ei?

(va urma)

N-am reușit să ajung alaltăieri pe Moldoveanu, așa cum mi-am propus, dar am avut parte de o aventură la care nici nu visam. Ceva între The Blair Witch Project și un reality-show de tip survival. Făgărașul mi-a predat cu asprime câteva lecții importante și m-a răsplătit la peste 2,400 de metri cu niște priveliști vindecătoare. Despre ce a fost vorba vă povestesc în numărul din octombrie ale revistei The One. Deocamdată, vă las să vă clătiți privirile:

:: primele șase fotografii sunt ale lui Dorin, celelalte șase sunt ale mele, pe ultima a făcut-o Ștefan.