Ode to joy

A local equivalent of Murphy’s law in Communist Romania stated that, if you had been waiting long enough for a bus to come and decided to light a cigarette, the bus would come before you even had the time to enjoy your cancer stick.

I was confronted with yet another proof of this perverse natural law last week, as I was trying to start my new life as a student at Stanford without any luggage or other form of wardrobe. It had already been 6 days since KLM was tracking my two suitcases and their customer support website was showing the same disconcerting message “Tracking continues. Please check back later.”

:: read the rest of this entry on bucurenci.com

Continue reading…

Remember, remember, that day of September

There was an awkward silence last Sunday morning around the deserted Stanford campus. Except for the flag displayed at half-staff in the White Plaza and a moving moving performance of Mozart’s Requiem by Schola Cantorum at the Stanford Memorial Church, the day seemed to pass like any other. The minute of silence observed nation-wide at 8:46 EST, the time when the first plane hit the North Tower, went unnoticed as most of the West Coast was probably still asleep at the time. Overall, I had the feeling that this important anniversary was somehow understated here, where business seemed to carry on as usual. But was it?

:: Read the rest of this entry on bucurenci.com

Continue reading…

Frica cea mare

Despre o spaimă dătătoare de viață

La limanul câte unei mări, am dormit, am cântat și am petrecut cu prietenii, am făcut dragoste, am iubit, am plâns, am citit, dar cel mai adesea am stat de vorbă cu mine însumi. Am avut naivitatea să cred, cum spune în “Autoportret” același Paler, că “la mare nu există decât prezent”. E adevărat, urmele trecerii noastre nu rămân multă vreme pe nisip și nu se văd decât pentru câteva clipe în apă, dar astăzi mi se pare că abia această ștergere face ca trecerea noastră să pară nu doar ireversibilă, ci și neînsemnată. În prezentul continuu al mării nu e loc pentru trecutul nici unuia dintre noi.

Continue reading…

Incipit vita nova

“I bet you’ll be wearing short pants and flip-flops in no time after you arrive at Stanford”,my friend Cosana kidded last year, when I made a nasty comment on the Americans’ (and Californians’ in particular) preference for dressing down. “Wanna bet?”, I retorted, quite sure I wouldn’t be adopting the casual uniform of the Stanford student, y compris the loathed flip-flops, so easily. Well, it turns out Cosana’s prediction was not far from reality.

:: read the rest of this entry on bucurenci.com

Continue reading…

O diplomă de care sunt foarte mândru

Am primit astăzi din partea doctorului Bogdan Oprița, medicul coordonator al SMURD București și șeful departamentului de urgențe al Spitalului Floreasca, certificatele de participare în cadrul unui program de voluntariat pe care l-am inițiat aici pe blog, acum aproape un an, inspirat de programul Voluntar de profesie al Fundației Vodafone și de emisiunea cu același titlu pe care am realizat-o pe Prima TV.

Pe lângă faptul că mi-am îndeplinit un vis, aceea de a-i cunoaște îndeaproape pe oamenii minunați (doctori și asistenți deopotrivă) care lucrează la SMURD, m-a uns pe suflet ce ne-a spus doctorul Oprița înainte să ne înmâneze certificatele: că am fost “cea mai serioasă grupă de voluntari” din istoria SMURD București.

Continue reading…

Da, putem vorbi despre Roșia Montană fără să ne certăm (1)

Am citit mai târziu însemnarea prietenului Cabral despre Roșia Montană și am hotărât să-i răspund aici pe blog pentru că dezbaterea civilizată despre un subiect atât de inflamant merită promovată.

În primul rând vreau să salut intrarea în dezbatere a unor lideri de opinie care sunt scutiți, prin natura firii sau a meseriei lor, de orice fel de vehemență, fie ea verde sau aurită. Nici eu nu voi progresul cu orice preț, după cum nici nu cred că oprirea oricărei dezvoltări industriale este o soluție pentru problemele cu care se confruntă planeta.

Sunt câteva subiecte asupra cărora nu sunt de acord cu Cabral, ceea ce nu înseamnă, neapărat, că eu am dreptate și că el greșește, ci că fiecare vedem lucrurile diferit.

Continue reading…

Amintiri din Făgăraș

N-am reușit să ajung alaltăieri pe Moldoveanu, așa cum mi-am propus, dar am avut parte de o aventură la care nici nu visam. Ceva între The Blair Witch Project și un reality-show de tip survival. Făgărașul mi-a predat cu asprime câteva lecții importante și m-a răsplătit la peste 2,400 de metri cu niște priveliști vindecătoare. Despre ce a fost vorba vă povestesc în numărul din octombrie ale revistei The One. Deocamdată, vă las să vă clătiți privirile.

Continue reading…

Ce i-a uimit pe brădeșteni

Omid a insistat să cobor cu ASX-ul pe o pantă foarte abruptă cu fân necosit și, deși eram convins că nu-l mai scoatem de acolo, l-am ascultat (era târziu, eram obosit, nu mai știu ce-a fost în capul meu). Următoarele două zile, sătenii din Brădești s-au perindat pe la cortul nostru ca să se minuneze că am băgat mașina acolo și să ne asigure că n-o mai scoatem fără ajutorul lui nea Cutare, care i-a mai tractat și pe alții.

Continue reading…

Oameni de toată isprava

Împreună cu mama lui, tanti Efti, o femeie scoasă parcă din poveștile lui Agârbiceanu, și cu Ana Szekely, o unguroaică frumoasă și hotărâtă, pe care și-ar dori-o în prima linie orice ONG bucureștean (partout cherchez la femme, în orice proiect frumos veți găsi urzind din umbră geniul bun al unor femei), Alin a construit la poalele muntelui Tășuleasa o organizație de voluntariat cum nu se mai văzuse la vremea aceea în România. Una în care, mai înainte de a învăța cum să fie voluntari, copiii și tineri din familiile sărace sau cu probleme învățau în primul rând să fie oameni: să muncească, să împartă, să fie generoși, să se bucure împreună și să facă totul cu dragoste pentru ceilalți și cu grijă pentru natură.

Continue reading…