O gazetă de largă respiraţie intelectuală scria acum vreo săptămână că, după Anul Nou, mi-am luat antrenor personal şi m-am apucat de slăbit. Ştirea are ceva dintr-o vechitură de banc:
La radio Erevan un ascultător ne întreabă: Este adevărat că Vasili Vasilievici a câştigat o maşină Volga? Răspundem: Da, este adevărat, dar nu Vasili Vasilievici, ci Igor Igorovici, şi nu o maşină, ci o bicicletă, şi nu a câştigat-o, ci i-a fost furată.
Am încercat să mă imaginez halind caltaboş, sarmale şi alte nenorociri tradiţionale cu ocazia Îmbuibatelor Sărbători până la punctul la care aş fi devenit un purtător ilicit de burtică şi m-aş fi aruncat aşa, buflei rotofei, la picioarele unui antrenor salvator. Imaginea aproape m-a înduioşat, aşa că i-am iertat jurnalistului cele câteva inadvertenţe. Ba, mai mult, am decis chiar să mă confesez.
Da, este adevărat că lucrez cu un antrenor personal, dar nu e nici primul şi probabil nu va fi nici ultimul. Şi nu lucrăm împreună din ianuarie, ci de prin noiembrie. Dar ce e cu adevărat scandalos este că nu e nici măcar antrenor, e o antrenoare. O cheamă Cori Grămescu şi, în afară de faptul că e o tipă tunată, după cum plastic a descris-o Costel, şoferul de la MaiMultVerde, are o groază de defecte: primul şi cel mai de căpătâi este că lucrează la o sală de fete, Lady Fit Gym, a cărei proprietară, de altfel, şi este. Aşa că dimineţile trebuie să suport, en passant, privirile castratoare sau compătimitoare ale mai multor amazoane care au mai lucrat cu Cori şi care, ştiind ce mă aşteaptă, nu-mi dau multe şanse.
Îmi doresc să dansez de mic copil, dar mi-a fost ani de zile teamă să încerc – eram convins că aş fi un dezastru. Abia acum un an şi jumătate, am reuşit să-mi înfrâng această teamă, când am dansat tango împreună cu Amalia Enache la o gală de strângere de fonduri organizată de MaiMultVerde. A fost, într-o mare măsură, meritul Elwirei Petre, profesoara noastră : a fost primul om care mi-a spus că oricine poate să danseze. Numai că, de atunci, m-am luat cu munca, cu viaţa, şi lecţiile de dans au rămas o amintire frumoasă.
Am reluat de curând aceste lecţii. Dansez pentru tine e deopotrivă un dar pe care mi-l fac şi o enormă provocare. Ce voi afla la sfârşitul ei, asta numai Zeul o ştie.
Sâmbătă, bistro-ul de slow food al Violetei a împlinit doi ani. Darul Violetei şi al lui Ediz pentru prietenii localului a fost un mic concert susţinut de unul dintre clienţii fideli ai bistro-ului, violonistul Alexandru Tomescu, împreună cu prietenul lui din Romanian Piano Trio, violoncelistul Răzvan Suma.
Nu mă pricep să vă spun cât de frumos au cântat cei doi, tot ce ştiu e că mie mi-a plăcut foarte mult. Şi mi s-au părut foarte inspirate explicaţiile, povestioarele, anecdotele de dinaintea fiecărei piese. Îl ştiam pe Tomescu doar ca violonist, l-am descoperit şi ca vorbitor, unul foarte charismatic. Şi m-am bucurat să descopăr în ambii muzicieni încă două dovezi grăitoare că nu trebuie să fii gras, sobru sau sociopat ca să cânţi la un instrument cu coarde.
La Grădina Icoanei avusese loc cu puţină vreme înainte un eveniment religios, ceva cu scenă, reflectoare, lumânări, popi şi credincioşi. Din când în când, prin faţa vitrinei în care Tomescu şi Suma cântau, trecea câte un om cu o lumânare în mână, ca într-o noapte de Înviere. Unii treceau nepăsători, alţii căscau gura şi treceau mai departe, alţii se opreau şi rămâneau o vreme visători. O doamnă a intrat, de mână cu fetiţa ei, care ţinea în mână o lumânare.
Apariţia sfioasă şi delicată mi-a adus aminte de un vers din Edgar Alan Poe – Ţie, ca să nu mai sângeri, îţi trimite Domnul îngeri - şi le-am mulţumit Violetei şi lui Ediz pentru această clipă senină.
- Ai o batistă, mă-ntreba mama în fiecare dimineaţă la poarta casei, înainte să ies în stradă. N-aveam. Şi pentru că n-o aveam la mine, mă întorceam iar în cameră şi-mi luam una. Dimineaţa n-aveam niciodată batista la mine, fiindcă în fiecare dimineaţă aşteptam această întrebare a ei. Batista era semnul că dimineaţa mama mă ocroteşte. În ceasurile şi treburile cotidiene de mai tîrziu, eram pe cont propriu. Întrebarea ai o batistă era o tandreţe indirectă. Una directă ar fi fost jenantă, aşa ceva nu exista printre ţărani. Iubirea se deghiza în întrebare. Doar aşa putea fi rostită sec, pe ton poruncitor, ca şi cum s-ar fi referit la o manevră curentă din procesul muncii. Faptul că-mi vorbea cu asprime chiar sublinia tandreţea. În fiecare dimineaţă eram la poartă, o dată fără batistă şi-o a doua oară cu batistă. Abia apoi ieşeam în stradă, ca şi cum, odată cu batista, o aveam cu mine şi pe mama.
Mi-a dăruit o bună prietenă această poezie în proză pe care Herta Müller a citit-o la primirea premiului Nobel şi care mi-a adus aminte de tandreţea indirectă a mai multor întrebări din copilăria mea. Citiţi întreaga poezie aici. Mie mi-a luminat ziua.
Trebuie să fi avut vreo 10-12 ani când am încercat, împreună cu vărul meu, Călin, să escaladez turnul de apă care domină comuna Lereşti din vârful unei râpe abrupte, căreia localnicii îi zic “hulă”. Vizibil de oriunde din sat, turnul oferea, la rândul lui, o privelişte unică asupra şoselei şerpuitoare, flancată de gospodării şi ramificată la răstimpuri ca urma fosilă a unui os de peşte gigant. O scară verticală, cu o protecţie rudimentară, urca până în vârful turnului, la o înălţime de 20-30 de metri. Numai gândul la perspectiva panoramică pe care aş fi putut-o descoperi pe metereze îmi tăia respiraţia.
Călin a urcat primul, cu o uşurinţă care mi-a dat încredere. Când l-am urmat, nici n-am simţit primii paşi. Apoi, pe măsură ce urcam, am început să conştientizez înălţimea. După vreo zece metri, am simţit cum scara se bălăngăne periculos cu mine. Mi se părea că fiecare mişcare face să trepideze toată construcţia. Privisem în jos şi mă imaginasem deja în cădere. M-am oprit să-mi trag sufletul. Senzaţia de pericol s-a mai domolit.
Apoi, când am încercat să urc din nou, totul a reînceput, ca o sirenă de alarmă care te asurzeşte şi nu te mai lasă să gândeşti. Am ridicat piciorul, dar piciorul nu mă mai asculta. Am simţit cum mâinile tremură nervos pe marginea scării. Apoi, în haosul din cap a apărut un singur gând luminos: “Dacă cobori acum, totul o să fie bine.” Cu fiecare pas făcut în jos, mă simţeam mai în siguranţă. L-am aşteptat pe Călin la baza turnului, încă terifiat de experienţa prin care trecusem şi hotărât să n-o mai repet prea curând.
Am cunoscut-o azi pe Monica Anghel. Căutam un invitat pentru o ediţie “Bună ca viaţa” în care vorbim despre ce mai învăţăm când suntem deja oameni mari. Am aflat, cu ajutorul lui Google, că dna Anghel s-a apucat acum un an de aikido şi am rugat producătorul emisiunii să verifice dacă a perseverat şi dacă e de acord să vorbim despre asta.
Trebuie să recunosc, n-am fost niciodată fanul dnei Anghel. Îmi place vocea dumneaei, apreciez că este una dintre, de fapt, puţinele voci din muzica uşoară românească, dar, dacă m-ai fi pus azi dimineaţă să-ţi citez titlul unei melodii interpretate de Monica Anghel, n-aş fi ştiut să-ţi răspund. În schimb, am auzit-o, în mai multe rânduri, vorbind şi mi-au plăcut de fiecare dată umorul ei tonic, autoironia şi felul în care punea problema. Mi s-a părut un om de mare bun simţ.
Dna Anghel ne-a primit în studioul de la Europa FM. De cum a intrat în încăpere, a instituit acelaşi firesc pe care i-l apreciasem în apariţiile televizate sau de la radio. N-avea nimic din aerul unei vedete invitate să dea un interviu: părea că venise, ca şi noi, la muncă. Pentru probele de sunet, am întrebat-o de cât timp face radio şi dacă e adevărat ce se spune, că e mai dificil decât televiziunea. “Pentru mine e mai uşor, mi-a răspuns fără să clipească, că nu mai trebuie să mă machiez şi, oricum, la radio nu contează cum arăţi.”
N-a avut nici cea mai mică reacţie de iritare (sau, dacă a avut-o, a mascat-o complet) atunci când a trebuit să reluăm începutul interviului din cauza unei mici defecţiuni sau atunci când, dintr-o documentare pripită, am omis să menţionez ultimul proiect în care este implicată ca actriţă de comedie ori când i-am atribuit nişte studii pe care, de fapt, nu intenţionează să le urmeze. A intervenit de fiecare dată şi a corectat informaţiile, dar şi-a reluat apoi ideea fără să clipească.
Ieri pe la prânz m-am decis: îmi place gerul. Pentru că menţine zăpada în stare solidă, aşa că e mai puţină mizerie, mai puţină mocirlă, mai puţin maroniu. De ani de zile, nu m-am mai bucurat când ningea pentru că ştiam porcăria care avea să urmeze pe străzi, prin curţi şi pe trotuare. Dar aşa, criogenat, Bucureştiul e suportabil, ba chiar are şarm. Îmi aduce aminte de iernile copilăriei, pe care le reţin mai mult albe.
Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat temeinic în copilărie a fost că sunt „anti-talent”. Nu se prindeau de mine nici limbile străine, nici patinajul pe gheaţă, nici vreo altă activitate sportivă sau artistică.
Părea că îmi lipsea nu doar ambiţia intelectuală, ci şi banala dexteritate. „Pe ce pune mâna, strică”, se lamenta bunică-mea celor dispuşi s-o asculte, iar eu băgam la cap, puneam mâna şi stricam mai departe.
Soră-mea, în schimb, era premianta familiei: făcea balet, era favorita profei de franceză, patina cu graţie, o adevărată pacoste. Când, după înşiruirea realizărilor cultural-artistice ale soră-mii, musafirii doreau să ştie cu ce mă pot eu lăuda, bunică-mea mă mângâia compătimitor pe cap şi răspundea în locul meu: „Ei, Dragoş săracu’, parcă nu ştiţi, el e aşa un anti-taleeeent…”
Cu vremea, am iertat-o pe soră-mea pentru că familia o distribuise într-un rol aşa de plicticos, dar n-am uitat cu aceeaşi uşurinţă eticheta pe care mi-o lipiseră mie pe frunte. Mi-am dat repede seama că nu sunt vreun prost făcut grămadă, dar am înţeles că singura probă la care pot concura este aceea a „deşteptăciunii”: pentru toate celelalte eram, pur şi simplu, netalentat.
Aşa se face că n-am mai practicat de atunci nici un sport şi nici n-am îndrăznit vreodată să învăţ să cânt la vreun instrument muzical, deşi mi-am dorit foarte mult acest lucru. De dansat, am învăţat să dansez ca toată lumea, adică să mă bălăngăn mimetic după ingerarea unei cantităţi apreciabile de alcool, fără să fi învăţat vreodată paşii unui dans de societate. Asta a fost o dorinţă şi mai puternică decât cea legată de pian sau de vioară, dar mi-am reprimat-o cu aceeaşi hotărâre: ce să caute un „anti-talent” ca mine pe ringul de dans?
După cum probabil aţi observat, am fost în vacanţă. Cea mai frumoasă vacanţă după cea de acum doi ani în America Latină. Mi-am promis să încep fiecare an în felul acesta, odihnindu-mă, nu muncind, la soare, nu la frig, cu prieteni, nu cu străini.
M-am întors pe o vreme incertă şi m-am pomenit măcinat de o dilemă naţională: să-mi fac ori nu vaccinul? Am consultat mai multe cadre medicale, rude şi prieteni, şi încă nu m-am decis.
Alt semn sigur al revenirii în Oxymoron-les-Deux-Églises au fost afişele cu mutra lui Honorius Prigoană. Ratasem ştirea înaintea plecării, încă mă strădui s-o diger la sosire.
Până la noi însemnări, vă las în seama unui pasaj din “Shalimar, the Clown” a lui Salman Rushdie, care mi-a înseninat zborul spre Bucureşti. Max Ophuls, cel mai iubit şi cel mai controversat ambasador american la Calcutta, vorbeşte cu fiica lui ilegitimă, India:
“The palace of power is a labyrinth of interconnecting rooms,” Max once said to his sleepy child. She imagined it into being, walked towards it, half-dreaming, half-awake. “It’s windowless,” Max said, “and there is no visible door.
Your first task is to find out how to get in. When you’ve solved that riddle, when you come as a supplicant into the first anteroom of power, you will find in it a man with the head of a jackal, who will try to chase you out again. If you stay, he will try to gobble you up. If you can trick your way past him, you will enter a second room, guarded this time by a man with the head of a rabid dog, and in the room after that you’ll face a man with the head of a hungry bear, and so on.
In the last room but one there’s a man with the head of a fox. This man will not try to keep you away from the last room, in which the man of true power sits. Rather, he will try to convince you that you are already in that room and that he himself is that man. If you succeed in seeing through the fox-man’s tricks, and if you get past him, you will find yourself in the room of power.
The room of power is unimpressive and in it the man of power faces you across an empty desk. He looks small, insignificant, fearful; for now that you have penetrated his defences he must give you your heart’s desire. That’s the rule.
But on the way out the fox-man, the bear-man, the dog-man and the jackal-man are no longer there. Instead, the rooms are full of half-human flying monsters, winged men with the heads of birds, eagle-men and vulture-men, man-gannets and hawk-men. They swoop down and rip at your treasure. Each of them claws back a little piece of it. How much of it will you manage to bring out of the house of power?
You beat at them, you shield the treasure with your body. They rake at your back with gleaming blue-white claws. And when you’ve made it and are outside again, squinting painfully in the bright light and clutching your poor, torn remnant, you must persuade the sceptical crowd—the envious, impotent crowd!—that you have returned with everything you wanted. If you don’t, you’ll be marked as a failure forever.”
