Cum să reaprinzi scânteia în relația ta cu biblioteca

În liceu și în facultate, făcusem potecă prin fața buchiniștilor de la Universitate. Cumpăram tot ce mi se părea “esențial” și credeam că voi avea cândva vreme să citesc. Aveam un plan de “lecturi obligatorii”, inspirat de referințele erudite ale eseiștilor români în vogă la acea vreme. În paranteză fie spus, la 15 ani Irina Nicolau a încercat, fără succes, să mă vindece de această sminteală. Privind în urmă, îmi pare rău că n-am ascultat-o. Dar anticipez.

În anii aceia, am adunat o bibliotecă de care am fost o vreme foarte mândru, ca de o tapiserie meșteșugită care dădea sens și culoare micuței garsonierei pe care o luasem în chirie. Apoi am început să resimt apăsarea volumelor ale căror titluri le știam pe de rost, dar ale căror pagini nu le frecventasem cu adevărat niciodată. La 20 de ani mi-am luat o slujbă cu normă întreagă și am avut tot mai puțină vreme să citesc. În fiecare seară în care mă întorceam frânt de la serviciu, biblioteca mă aștepta cu același opresiv semn de întrebare: “Nici azi n-ai deschis nicio carte?”. Oamenii pe care-i admiram la vârsta aceea vorbeau și scriau “din cărți”. Era suficient să-i ascult deschizând gura și mă cuprindea rușinea că, în ultima vreme, îmi făcusem tot mai puțin temele.

Apoi am deschis mai bine ochii și am văzut în jurul meu o groază de oameni interesanți care păreau să aibă o relație la fel de proastă cu lectura. Cu toții erau “angajați”, într-un fel sau altul, în marele proces al schimbărilor politice, economice și sociale și pe niciunul nu părea să-l tulbure divorțul de bibliotecă. Am hotărât atunci să o rup definitiv cu “maeștrii” mei. Dacă ei avuseseră timp să-i citească pe clasici sub dictatură, foarte bine. Modelul meu urma să fie al “omului nou”, al animalului de tranziție, care muncește zi-lumină pentru creșterea PIB-ului și pentru “schimbarea mentalităților”. În revolta mea, n-am mai deschis nicio carte vreme de un an de zile.

Evident, noua decizie m-a aruncat într-o depresie și mai crâncenă. Multe, puține, lecturile mele funcționaseră ca o oază de calm într-o viață tot mai agitată. Lipsit de oxigenul lor, creierul meu se îmbâcsea tot mai tare. Am auzit atunci o istorie, despre care nu știu nici azi dacă e adevărată, dar care pentru mine a funcționat ca o evanghelie. Se spune că Arghezi obișnuia să citească așezat într-un fotoliu în spatele căruia ferestrele erau întotdeauna deschise. Atunci când nu-i mai plăcea cartea, o arunca, literalmente, pe fereastră și începea alta. Mi s-a părut o strategie genială. Cultura scrisă a omenirii e atât de vastă, încât, statistic privind lucrurile, dacă citești mult, vei parcurge un număr egal de cărți valoroase și de prostii, fie că citești numai ce-ți place, fie că urmezi un plan bine stabilit de “lecturi obligatorii”. E legea numerelor mari.

Mi-am însuși această strategie și am redescoperit plăcerea lecturii. N-am mai pregetat niciodată să nu duc la bun sfârșit o carte, dacă autorul m-a pierdut undeva pe parcurs. Noua abordare m-a vindecat și de frica pe care mi-o inspirau cărțile-cărămidă. Știind că le pot lăsa din mână oricând, fără nicio urmă de vinovăție, m-am simțit mult mai îndemnat să le dau o șansă. M-am împrietenit în felul acesta cu unii dintre autorii care mi-au rămas, peste ani, cei mai dragi.

Mi-am dus vechea bibliotecă la ai mei și am început să-mi construiesc una nouă, urmând o regulă simplă: în ea nicio carte nu avea voie să rămână necitită mai mult de câteva luni. Am început să cumpăr mai puțin și să citesc mai mult. În anii din urmă, nu m-am mai simțit nicăieri singur, atâta vreme cât am avut în bagaj o carte sau în apropriere o librărie. Apoi a apărut Kindle-ul și biblioteca mea a continuat să crească în spațiul restrâns al unei tablete de mărimea unui caiet de școală.

Când am plecat din țară, mi-am împărțit noua bibliotecă prietenilor. M-am bucurat să le fac acest dar, pentru că cei mai mulți dintre ei sunt oameni care citesc și asta ne-a apropiat, de fapt, foarte tare. Pe unii i-a speriat gestul meu, s-au temut că m-a apucat o nouă sminteală și că vreau să renunț iar la citit. A trebuit să le explic fiecăruia că volumele dăruite sunt doar urmele fizice ale unei povești de dragoste pe care o port în suflet și pe care nu mai am nevoie s-o caut în bibliotecă. Când mi se face dor de ele, le găsesc cu ușurință pe Kindle, fie că mă aflu pe plaja de la Sfântu Gheorghe sau pe o plajă din marele golf al Thailandei.

Ajuns în America, am descoperit că, mai lesne decât în limba engleză, cel mai bine mă înțeleg cu noii mei prieteni și colegi în cărțile pe care le-am citit fiecare. L-am cunoscut aici pe José, un spaniol mândru, cu verb aspru și umor casant.

“Pentru mine, sunt doar două feluri de oameni: cei care citesc și cei care nu. Ultimii nu mă interesează”, mi-a declarat într-o seară cu emfază.

Nu-l urmez cu totul în această judecată radicală, dar nu pot să nu observ că oamenii de care m-am apropiat cel mai tare sunt cei care citesc, ca și mine, din pură voluptate. Cu cei care nu citesc nu-mi găsesc întotdeauna cuvintele.

:: The One, decembrie 2011

După ce m-am mutat de la ai mei, am locuit întotdeauna cu chirie pentru că mi-au plăcut centrul, arhitectura veche și provizoratul. De hogeacul din Maria Rosetti, unde am locuit în ultimii trei ani și jumătate, m-am îndrăgostit, însă, iremediabil. În locul meu s-a mutat unul dintre prietenii mei cei mai buni și, deși mi-ar fi părut mai rău dacă ar fi ajuns să locuiască acolo un străin, când l-am vizitat astă-toamnă, am avut o senzație stranie, ca și cum l-aș fi văzut pe stradă la braț cu o fostă iubită.

Când călătorești, înainte să o iei la drum spre casă, între lucrurile pe care verifici dacă le ai cu tine se numără și cheia. Așa se face că, înaintea plecării din campus, m-am surprins căutând cu privirea cheia de-acasă, de la București. Uneori înregistrezi mai bine realitatea într-un astfel de plan detaliu decât într-o privire de ansamblu. Mi-am dat seama că de orașul în care m-am născut nu mă mai leagă, de fapt, nicio cheie. Nici de la casă, nici de la mașină, nici de la scuter, nici măcar de la bicicletă.

Le povesteam prietenilor această constatare melancolică și Ioana i-a găsit iute remediul. “Știți ce să-i faceți cadou la plecare?”, le-a spus alor mei. “O cheie!”

Operația a fost considerată un succes de către medici, așadar curele de chimioterapie postoperatorii s-au împuținat iar ultimele analize au ieșit curate. Acum face zilnic ședințe de recuperare cu un fizioterapeut, iar progresele sunt deja vizibile. Astăzi Andreea poate sta singură pe scaun, poate îndoi genunchiul fără să o mai doară și chiar s-a încumetat să iasă din casă pentru prima dată.

Sunt sigur că toți cei care ați donat ați făcut-o cu dragă inimă și nu v-ați îndoit nicio clipă că banii voștri puteau avea o destinație mai bună. Iar atitudinea Andreei, acum când se apropie de finalul tratamentului, vine să confirme încă o dată acest lucru. Având în vedere că s-au strâns fonduri pentru a acoperi costurile operației și ale celor 14 ședințe de chimioterapie postoperatorii și că Andreea va mai face doar patru ședințe,  în cont a rămas o sumă pe care Andreea a decis să o doneze la rândul său. De curând a aflat de o cunoștință care a fost diagnosticată cu cancer și care de asemenea are nevoie de o sumă substanțială pentru a acoperi costurile tratamentului.

Vă mulțumesc încă o data celor care ați rupt din timpul vostru pentru a citi această poveste și care ați donat cu generozitate pentru ca ea să capete un final fericit.  Dar cel mai bine o las pe Andreea să vă spună cum se simte și ce mai face.

Ce-aș lua cu mine “dacă aș face zilnic naveta între Rai și Iad”, vorba poetului.

Se obișnuiește ca cei care pleacă pentru o perioadă mai îndelungată din țară să spună de ce n-are să le fie dor în micul sau marele lor lor exil. România, ca toate țările de pe lumea asta, are destule scăderi, pe care nici cei mai patrioți dintre noi nu i le putem trece cu vederea. Dețin și eu o listă cu sâcâieli, nemulțumiri, enervări, exasperări pe care n-am să le regret și de care am să mă bucur o vreme că voi fi scăpat, dar prefer să păstrez acest pomelnic pentru urechile prietenilor apropiați, cei obișnuiți să ne asculte văicărelile cu mai multă indulgență decât reclamă îndeobște subiectul.

Vreau, în schimb, să vă vorbesc despre crâmpeiele unei Românii de care îmi va fi chiar foarte dor și pentru care am să mă întorc cu drag ori de câte ori voi găsi un răgaz. Din decembrie anul trecut, de când planurile mele de studiu în America au devenit o certitudine, am bricolat această listă de amintiri care vor face parte întotdeauna din bagajul meu afectiv, indiferent pe ce meridian mă vor duce căutările mele:

Mirosul de fân proaspăt cosit pe dealurile din jurul Lereștiului, satul bunicului meu din partea mamei, care m-a învățat să iubesc drumețiile, trezitul de dimineață și ceaiul de plante. Vaierul bine temperat al clopotelor și fuga ciocanelor pe toaca de lemn într-o dimineață de duminică într-un sat de munte. Parada porților de lemn și a caselor monument pe portativul drumului principal din Viscri, Saschiz, Biertan. Liniștea tămăduitoare cu care te înconjoară mozaicul de cruci albe dintr-un cimitir de țară.

Plapuma de ceață care plutește la firul ierbii pe o fâneață din Apuseni și aburii cafelei făcute la primus în fața cortului în acest decor de început de lume. Adrenalina unei traseu care-ți taie respirația pe cheile Râmețului, zâmbetul cu dinții înnegriți după un popas în afinișul din Retezat, perspectivele amețitoare de pe șoseaua Transalpină, durerea plăcută care te furnică la fiecare mișcare după o coborâre cu bicicleta de pe vârful Iezer din masivul Păpușa, beția de aer care te cuprinde pe vârful unei escalade și sfârșeala triumfătoare cu care ajungi în lumina apusului la poale.

Primele raze ale soarelui deasupra unei mări de topaz după o noapte nedormită la Vama Veche. Bufnițele, iepurii, popândăii și vulpile care trec razant în bătaia farurilor când mergi noaptea pe drumul vechi spre mare, prin sudul Dobrogei, sau când te întorci de la Tulcea, prin Capidava și Cernavodă. Priveliștea mântuitoare ca o rugăciune a pelicanilor, lebedelor, stârcilor și cormoranilor care se trezesc alene la cinci dimineața pe meleaua Sahalinului. Lenea crepusculară care te face să adormi cu o carte pe față pe o bucată pustie de plajă la Sfântu Gheorghe sau la Vadu. Mângâierile calde ale soarelui care-ți lichefiază pielea, mușchii și oasele după o baie în apa limpede și verzuie a lacului Erenciuc.

Emoția melodioasă a Oanei Pellea într-un spectacol de teatru pe care-l urmărești cu lacrimi în ochi, baletul lui Alexandru Tomescu pe vioara Stradivarius, desenul grațios al poantelor Monicăi Petrică pe scândura scenei, dramatismul cinematografic al vocii Mariei Răducanu la microfon. Vibrația cathartică a unei săli aplaudând în picioare la TIFF după un film de Mungiu, Muntean, Caranfil sau la Festivalul Enescu la sfârșitul unui concert susținut de Radu Lupu sau de cvartetul Voces. Ateneul Român, Palatul Fundațiilor Regale, Muzeul Țăranului, clădirile lui Marcel Iancu, Palatul Telefoanelor, Kiseleff-ul noaptea.

Generozitatea inepuizabilă a medicilor SMURD, entuziasmul contagios al voluntarilor Asociației MaiMultVerde și ai celorlalte mii de organizații neguvernamentale, încăpățânarea salvatoare și incredibila putere de muncă a oamenilor care, prin activitățile lor sociale și caritabile, fac România mai bună. Articolele lui Radu Cosașu, cărțile și conferințele lui Neagu Djuvara, Lucian Boia, Gabriel Liiceanu, blogul lui Cătălin Tolontan.

Nu în ultimul rând, dați-mi voie să fiu frivol și să închei această listă fatalmente incompletă cu defilarea de femei frumoase și elegante care te fac să întorci capul pe stradă ca ultimul misogin, incapabil să se desprindă de aceste atât de aiuritoare și fantasmatice aparențe în mijlocul cărora a avut norocul de a se fi născut.

:: The One, septembrie 2011

Anul ăsta e prima ediție pe care n-o prind decât la început. Ieri seară London Symphony Orchestra a cântat, sub bagheta lui Horia Andreescu, Simfonia Tragică. Poate să fi fost faptul că număram orele până la decolare, poate să fi fost căldura înăbușitoare din sală, cert este că pe mine m-a emoționat Mahler ca niciodată.

La plecare, m-am salutat cu câțiva prieteni, oameni pe care-i întâlnesc mai mereu în preajma oazelor de frumos din București, și mi s-a lăsat un gol în suflet.

Mă gândesc de luni de zile la însemnarea asta și, iată, acum că m-am așezat s-o scriu, în vreme ce aștept la poarta F5 a aeroportului Skiphol îmbarcarea pentru San Francisco, n-am nici inspirație, nici bucurie.

Nu e un rămas bun propriu-zis, pentru că voi reveni în România ori de câte ori voi putea și voi continua să scriu pe blog și să fiu prezent în media românești. Dar în dimineața aceasta neguroasă, sunt trist ca la o despărțire. Sunt niște oameni dragi pe care-i las aici și cărora nici nu știu cum o să le duc dorul, sunt treizeci de ani în care “acasă” au însemnat o familie, o mână de prieteni, un oraș, o țară.

Recitesc una dintre istoriile Irinei Nicolau și-mi dau lacrimile, stupid și inadecvat în iureșul acestui mare furnicar și în indiferența anunțurilor din difuzoare… Passenger Dragos Radu-Bucurenci, please proceed immediately at gate F5 for boarding…

De acolo, din Chefalonia, plecase pe la 1915 bunicul Spiru. Au venit toţi fraţii la Brăila să se umple de bani. Bunicul a murit sărac şi fraţii lui s-au întors săraci în insulă după cîţiva ani. Dar înainte să plece erau plini de speranţe. Tatăl lor care era primar în sat, cînd şi-a văzut toţi feciorii porniţi să plece în România, le-a spus, unde vă duceţi, aici avem pamînt, avem măslini, avem mare cîtă vrem, sînteţi marinari… Feciorii, ca şi cînd nu l-ar fi auzit. Atunci, străbunicul chefalonit le-a adus supremul argument, unde vă duceţi veţi fi străini, iar cînd vă veţi întoarce acasă tot străini veţi fi. Doamne, Dumnezeule, şi feciorii iar n-au clipit. Deşi bunicul n-a putut să-i uite vorba. Ajuns căpitan de apă dulce pe Dunăre, o repeta mereu.

Mai ascult o dată sonata Les Adieux, trag aer în piept și mă îndrept spre poartă.

N-am reușit să ajung alaltăieri pe Moldoveanu, așa cum mi-am propus, dar am avut parte de o aventură la care nici nu visam. Ceva între The Blair Witch Project și un reality-show de tip survival. Făgărașul mi-a predat cu asprime câteva lecții importante și m-a răsplătit la peste 2,400 de metri cu niște priveliști vindecătoare. Despre ce a fost vorba vă povestesc în numărul din octombrie ale revistei The One. Deocamdată, vă las să vă clătiți privirile:

:: primele șase fotografii sunt ale lui Dorin, celelalte șase sunt ale mele, pe ultima a făcut-o Ștefan.

(aventuri din Carpați, ultima parte)

Partenerul care ne-a purtat cortul și rucsacii prin Carpați la început de august a fost un Mitsubishi ASX. Prietenii de la Mitsubishi s-au gândit că un SUV cu consum mic de combustibil mi se potrivește și au avut dreptate: am fost impresionat de cât de puțin consumă o mașină de talia asta (n-a depășit 6-6,5 la sută aproape tot drumul).

E drept că eu mă așteptam mai degrabă la o mașină de mers pe munte, iar ASX-ul s-a dovedit mai mult o mașină de mers la casa de la munte (data viitoare voi opta, probabil, pentru un Pajero), dar, pentru ce promit constructorii ei, s-a descurcat admirabil. E adevărat, n-a putut urca la Detunatele (Omid făcuse o tendinită și era exclus să mai urcăm cu piciorul) și am renunțat la întoarcerea pe Cheile Latoriței, pentru că se stricase vremea și nu avea sens să risc, dar a avut momentul ei de glorie pe o fâneață din Brădești.

Omid a insistat să cobor cu ea pe o pantă foarte abruptă cu fân necosit și, deși eram convins că n-o mai scoatem de acolo, l-am ascultat (era târziu, eram obosit, nu mai știu ce-a fost în capul meu). Următoarele două zile, sătenii din Brădești s-au perindat pe la cortul nostru ca să se minuneze că am băgat mașina acolo și să ne asigure că n-o mai scoatem fără ajutorul lui nea Cutare, care i-a mai tractat și pe alții.

În dimineața plecării, colac peste pupăză, i-a tras o ploaie mocănească, despre care am crezut că nu se mai oprește. Când s-a oprit, am încercat să urc dealul și n-am reușit. Ușor excedat de situația în care mă pusesem, contra voinței mele, dar cu încuviințarea mea, i-am spus lui Omid:

Poftim, scoate-o tu dacă poți!

Moment în care persanul și Mitsubishi-ul și-au dat arama pe față, iar primul a dovedit că nu știe doar echitație (e campion național), ci și șoferie off-road. Nu știu ce i-a făcut, tot ce-mi amintesc e că a ieșit un miros îngrozitor de ambreiaj, iar ASX-ul a urcat brav dealul, spre bucuria mea și spre surpriza brădeștenilor care deja pregătiseră, probabil, mișto-urile de rigueur în astfel de situații.

Altfel, ce să vă mai spun? E confortabilă, robustă și ține la drum lung. Iar consumul e o surpriză realmente plăcută. Dacă nu-ți poți permite două mașini, una de oraș și una de aventură, ASX-ul e o combinație reușită la un preț acceptabil.

:: Norii negri (prima parte) | Teme-te de ardeleni chiar și când îți dau sfaturi (a doua parte) | Cum am intrat la apă pe Cheile Râmețului (a treia parte) | Brâna Caprelor (a patra parte) | Vânătările Ponorului și Huda lui Papară (a cincea parte) | Alcoolismul s-a născut la sat (a șasea parte) | Istoria suferinței (a șaptea parte) | Oameni de toată isprava (a opta parte)

Story: Dragoş, ai fost destul de zgârcit cu declaraţiile despre plecarea în America. Când urmează să-ţi iei “zborul”?

Am să plec la începutul lui septembrie. E un proiect la care lucrez de doi ani, iar decizia de admitere am primit-o în decembrie anul trecut. Prietenii și colaboratorii foarte apropiați știau, dar nu am vrut să fac publică vestea mai înainte de a mă asigură că las totul în bună regulă.

Story: Ce vei face acolo şi cât timp vei sta?

Am să urmez un MBA la Graduate Business School a Universității Stanford. Programul durează doi ani și include o perioadă de practică pe care trebuie să o efectuez într-o țară care să nu fie nici America, nici România.

Story: Cum ai intrat la Stanford, ştiu că e concurenţă foarte mare?

Așa e, MBA-ul de la Stanford are cea mai mare concurență dintre toate programele de MBA din lume. Am un prieten, tot român, care a terminat un MBA la Harvard, și el m-a sfătuit să încep pregătirea din timp dacă vreau să am o șansă. Pe lângă dosar, eseuri și recomandări, am dat un examen, cel mai dificil din viața mea, pentru care m-am pregătit aproape un an. Sunt 4 ore de algebră, geometrie, probabilități, logică și limbă engleză foarte avansată. Chiar și dacă nu aș fi fost, în cele din urmă, admis, pentru mine a fost o victorie personală foarte importantă faptul că am luat un scor foarte mare la acest examen.

Story: Unde vei locui, ai prieteni acolo, vei sta la ei sau ai inchiriat deja un apartament?

În primul an voi locui, așa cum fac cei mai mulți studenți la MBA, în campus. În al doilea an, probabil mă voi muta împreună cu alți colegi într-o casă în Palo Alto.

Story: Ce îți place cel mai mult în State?

O să râzi, dar am fost prima dată în State în toamna anului trecut. Susținusem deja interviul pentru Stanford la Londra, dar am vrut să mă familiarizez cu campusul și cu orașul, care este în inima Sillicon Valley. Ceea ce am văzut m-a convins definitiv, dacă mai aveam vreo urmă de dubiu, că acesta este locul unde vreau să-mi încep al patrulea deceniu din viață.

Story: Asta înseamnă că te bate gândul să te muţi definitiv peste Ocean?

Am petrecut doar o săptămână în America, la Palo Alto și la New York, și mi-e foarte greu să spun dacă mă voi simți bine acolo. Este ce îmi propun să aflu în următorii doi ani. Apoi urmează să mă hotărăsc dacă vreau să mai petrec acolo niște timp sau să revin în Europa.

Story: Ce se va întâmpla în acest timp cu toate proiectele pe care le ai în ţară?

MaiMultVerde n-a fost niciodată un one-man show. Am format o echipă de 12 oameni, extrem de bine pregătiți, care funcționează aproape autonom de mai bine de un an. Așa cum ți-am spus, îmi pregătesc această plecare de ceva vreme, așa că am pus la punct un plan de succesiune de care sunt foarte mulțumit. N-am nicio îndoială că se vor descurca excelent și fără mine. În plus, eu am să le fiu întotdeauna alături, chiar și de la distanță, pentru că împreună cu oamenii aceștia mi-am transformat cele mai frumoase vise în realitate.

Celelalte proiecte, cursul pe care-l țin la școala de afaceri Exec-EDU, emisiunile TV, consultanța pro bono pe care o fac pentru diverse organizații caritabile, vor lua o pauză, pentru că acest program de studiu este foarte solicitant și va trebui să mă concentrez doar asupra lui.

Story: Din ce știi, cum sunt oamenii în America, sunt mai ecologişti decât românii, preţuiesc mai mult natura, se implică mai des în campanii pentru protecţia mediului?

America e o țară prea mare pentru a risca să fac generalizări. Din ce am văzut, oamenii par mai educați și mai responsabili în legătură cu problemele mediului decât la noi, dar, la nivel guvernamental, mai sunt multe de făcut. America, care este cel mai mare producător de emisii de carbon după China, nu a ratificat Acordul de la Kyoto și nici nu a reușit să obțină adoptarea unui succesor al acestuia, în ciuda eforturilor făcute de Administrația Obama în această direcție. Campusul de la Stanford, în schimb, pare un paradis al ecologiei: totul este verde și e plin de biciclete.

Story: Spune-mi cinci lucruri pentru care îţi pare rău că în acea perioadă nu vei fi în România.

Nepoții mei, Vlăduț și Toma, MaiMultVerde, Festivalul Enescu, TIFF-ul, Festivalul de Teatru de la Sibiu.

(aventuri din Carpați, partea a cincea)

A doua zi după peripețiile de pe Cheile Râmețului, am ales un traseu ușor, de refacere și am pornit spre Vânătările Ponorului.

După ce trece prin câteva sate încremenite într-un timp premodern, cărarea intră într-un mic crâng, de unde se deschide spre o mare depresiune în formă de pâlnie: dolina Vânătarea. Se merge “pe buza pâlniei”, până în punctul ei cel mai înalt, unde marcajul coboară centripet spre punctul “de scurgere”. O mică pădure ascunde aici o scenografie spectaculoasă: trei pâraie se infiltrează în pământ, nu înainte de a da naștere unei foarte frumoase căderi de apă. Peretele înalt de calcar e brăzdat de urmele vineții care au dat numele locului.

Cele trei pâraie formează subteran o peșteră de peste 2 kilometri pe fundul căreia curge mereu apă. Peșterii i se zice Huda lui Papară, iar intrarea se face printr-o mare poartă săpată în piatră, pe unde pâraiele ies din nou la suprafață. Din păcate, huda e vizitabilă doar în compania speologilor, dar intrarea monumentală merită admirată chiar și de la distanță.

După Vânătările Ponorului, am încercat s-o luăm spre Platoul Bedeleului, dar tendinita căpătată de Omid cu o zi înainte pe Brâna Caprelor ne-a oprit din drum. Am coborât să vedem Huda lui Papară și am urcat apoi iar în vârful dolinei, unde ne-am făcut o supă la plic, am stat de vorbă cu două femei care mânau un cârd de vaci, după care am luat-o înapoi spre Brădești.

:: Norii negri (prima parte) | Teme-te de ardeleni chiar și când îți dau sfaturi (a doua parte) | Cum am intrat la apă pe Cheile Râmețului (a treia parte) | Brâna Caprelor (a patra parte) | Alcoolismul s-a născut la sat (a șasea parte) | Istoria suferinței (a șaptea parte) | Oameni de toată isprava (a opta parte) | Ce i-a uimiti pe brădeșteni (ultima parte)

:: mountain blogging powered by Mitsubishi ASX