DoReste cel mai tare proiect editorial din România de la apariţia Dilemei în anii ‘90. Este o iniţiativă independentă care vrea şi trebuie să rămână aşa până la capăt. Dacă va reuşi, asta va spune ceva despre maturitatea cititorilor şi advertiserilor din România. Al doilea număr va apărea la mijlocul lui aprilie.
Dacă vreţi să ajutaţi echipa, să cumpăraţi publicitate, să puneţi umărul la construcţia unui proiect care ridică ştacheta jurnalismului de revistă mai sus decât o fac majoritatea titlurilor de pe piaţă, daţi un semn la dor@decatorevistă.ro.
Mai jos sunt 10 slide-uri, cu 10 răspunsuri de lungimea unor tweet-uri despre ce este şi ce vrea DoR de la sufletul nostru.
Codrin Prisecaru a a avut ideea să tragă perdeaua ultimilor 20 de ani care au trecut peste Bucureşti. Am privit montajul de imagini mai întâi cu nostalgie, am tras de cursor înainte şi înapoi, o vreme nehotărât. Până la urmă, vă spun drept, m-am cam bucurat. Îmi place Bucureştiul colorat şi viu în care trăiesc. Totul e să ne aducem aminte din când în când de unde venim.
Dacă vreţi să vedeţi cum se mai colectează impozitul pe prostie astăzi în România, urmăriţi acest reportaj genial realizat de unul dintre cei mai buni jurnalişti de la Ştirile ProTV, Toni Dohotaru, pentru “România, te iubesc”. Ministrul Vlădescu ar avea ce învăţa din toată industria asta:
Ultimele 5 minute sunt senzaţionale: dezvăluiri despre adevărata (şi, de altfel, singura) fiică a mamei Omida, dar şi despre fiul acesteia, Răzvan, un puşti isteţ care arată că diferenţa între primitivism şi civilizaţie nu ţine de naţionalitate, rasă sau etnie, nici de nimic altceva decât de educaţie.
- Ai o batistă, mă-ntreba mama în fiecare dimineaţă la poarta casei, înainte să ies în stradă. N-aveam. Şi pentru că n-o aveam la mine, mă întorceam iar în cameră şi-mi luam una. Dimineaţa n-aveam niciodată batista la mine, fiindcă în fiecare dimineaţă aşteptam această întrebare a ei. Batista era semnul că dimineaţa mama mă ocroteşte. În ceasurile şi treburile cotidiene de mai tîrziu, eram pe cont propriu. Întrebarea ai o batistă era o tandreţe indirectă. Una directă ar fi fost jenantă, aşa ceva nu exista printre ţărani. Iubirea se deghiza în întrebare. Doar aşa putea fi rostită sec, pe ton poruncitor, ca şi cum s-ar fi referit la o manevră curentă din procesul muncii. Faptul că-mi vorbea cu asprime chiar sublinia tandreţea. În fiecare dimineaţă eram la poartă, o dată fără batistă şi-o a doua oară cu batistă. Abia apoi ieşeam în stradă, ca şi cum, odată cu batista, o aveam cu mine şi pe mama.
Mi-a dăruit o bună prietenă această poezie în proză pe care Herta Müller a citit-o la primirea premiului Nobel şi care mi-a adus aminte de tandreţea indirectă a mai multor întrebări din copilăria mea. Citiţi întreaga poezie aici. Mie mi-a luminat ziua.
România nu înseamnă doar nenorociţi care te atacă pe stradă, înseamnă şi oameni care fac mult mai mult decât să-şi facă treaba pentru care sunt plătiţi, înseamnă persoane dezinteresate care dau o mână de ajutor fiindcă pot, înseamnă empatie, încredere şi susţinere necondiţionată din partea prietenilor şi apropiaţilor doar pentru a apăra un principiu. Fără îndoială, reprezint un caz fericit, dar victoria are un gust extraordinar de bun, plin de încredere în instituţii, sisteme, oameni şi sine, pentru care merită să te lupţi şi să tragi cu dinţii
M-apucă râsul când mă gândesc la ce mi-am dorit eu să devin când o să mă fac mare. Reiau doar câteva dintre opţiuni, ca să vă faceţi o idee despre cât de hotărât am fost în ce priveşte cariera: în plin regim comunism, prin ‘86-’87, deci pe la 5-6 ani, planul era să ajung secretar general, să mă plimb cu elicopterul şi să apar la televizor (există o infamă înregistrare video a acestei declaraţii, despre care mi se tot povesteşte, dar pe care eu n-am văzut-o niciodată şi de care nu-mi amintesc, să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!).
Venirea democraţiei mi-a spulberat proiectul politic, dar nu mi-a ucis speranţele de mai bine. Pe la 8 ani visam să devin diplomat. Eram varză la meditaţiile de franceză şi abia mă mişcam la cele de engleză, dar îmi făcea teribil cu ochiul sintagma “vizită oficială”. Mama Ralucăi, o bună prietenă, m-a deconseillat: “Ţie ţi se văd toate emoţiile pe faţă, orice, numai nu diplomat…”
Am vrut, apoi, să mă fac ce-am văzut în jur: învăţător şi apoi profesor. Dintre profesiile liberale, mă vedeam când jurnalist, când fotograf, când actor, când scriitor, dar cel mai adesea director. La sfârşitul gimnaziului, directoarea m-a pus să-i promit că dau la ATF. Nu i-am promis şi n-am dat.
Liceul a adus cu sine opţiunile “serioase”. După o rătăcire de-o vară, timp în care am vrut să mă fac preot, m-am resemnat să mă înscriu în tradiţia familiei (pe linie maternă) şi să inaugurez a treia generaţie de chimişti. Într-a zecea, chimia mi se părea deja neinteresantă şi mă vedeam fizician. Apoi i-am descoperit pe Thomas Kuhn şi pe Horia Patapievici şi mi-am spus că merit un destin chiar şi mai măreţ. Părinţii au fost consternaţi să afle că odrasla se hotărâse să devină filosof.
Programul îşi propune să construiască în timp o reţea sud-est europeană de lideri ai noii generaţii. Dacă te simţi cu musca pe căciulă, ai toate detaliile despre program şi despre cum poţi să aplici aici. Recomand călduros.
Marin Sorescu avea o poezie în care spunea, aproximativ, că, atunci când emigrează, românii locuiesc aproape de şinele de cale ferată. Când li se face dor de casă, pun capul pe şina de tren şi le mai trece.
Când am citit-o, mi s-a părut cam prea-prea. Azi am citit textul Mirunei (şi nu e primul pe tema asta) şi nu mi se mai pare.
Psihologul Anca Coman şi coach-ul Rodica Obancea, doi oameni cu care mi-a făcut plăcere să învăţ şi să lucrez în ultimul an, organizează un atelier de cunoaştere personală care va folosi elemente de analiză tranzacţională şi tehnici de psihodramă.
Dacă vrei să ai un 2010 mai lucid, te sfătuiesc să încerci acest atelier. Nu e nevoie să ai nicio pregătire psihologică specială, atelierul se adresează oamenilor obişnuiţi, dornici de o mai bună cunoaştere de sine.
