Posted by dragos bucurenci on January 20, 2010
Redactorul-şef al revistei Elle, Roxana Voloşeniuc, una dintre cele mai frumoase şi, după gustul meu, cele mai bine îmbrăcate femei din România, are acum şi un blog dedicat în principal chestiunilor de modă şi de stil. Nu e, probabil, singurul, dar vi-l recomand tocmai pentru că în vacarmul media pe care-l fac nenumăraţii stilişti, consultanţi vestimentari, designeri şi, horribile dictu, “creatori” locali, vocea Roxanei e, de cele mai multe ori, rezonabilă, echilibrată şi încurajator de bine acordată cu ce se întâmplă în lumea modei şi a adevăraţilor creatori de modă.
O ştiu de aproape doi ani, de când scriu pentru Elle, şi îmi aduce mereu aminte de o vorbă atribuită mamei lui Churchill, Jennie Jerome Churchill:
“You may be a princess or the richest woman in the world, but you cannot be more than a lady.
Apropos de revistă, tot luna asta Roxana a lansat şi site-ul Elle, pe care-l aşteptam (cam) de multişor. Să-l vizitaţi cu folos!
Posted by dragos bucurenci on May 21, 2009
Le spun de multă vreme prietenilor şi celor cu care-mi îngădui asemenea amabilităţi că ochelarii de soare nu sunt accesoriu de păr, ci de faţă, aşa că nu trebuie purtaţi decât pe ochi, niciodată pe cap.
Scuza, atunci când oamenii sunt de acord cu mine (pentru că, să nu uităm, există şi retrosexuali recalcitranţi şi pe aceia îi las în pace), este că “nu ştiu, frate, ce să fac cu ei, unde să-i pun, mi-e frică să nu-i zgârii”. Răspunsul este, evident, că e recomandabil să porţi un toc de ochelari cu tine.
Ieri seară mi-am mai făcut rost de un argument. Cineva s-a suit pe scena Ateneului cu ochelarii de soare pe păr. Evident, îi uitase. Asta se-ntâmplă dacă n-ai toc şi te ia valul. Pam pam.
Posted by dragos bucurenci on April 27, 2009
Am fost certat că în ultima vreme scriu numai lucruri serioase pe blog. Şi Cabral s-a plâns că o ard cam trist. Cer iertare, nu e din altceva decât din lipsă de timp.
Încerc să remediez cu ceva şi mai frivol decât însemnarea anterioară. În aprilie am răspuns unei anchete făcute de Despina Bădescu pentru Elle, pornind de la scenariul ultimului film al lui Woody Allen.
Întrebarea suna aşa: aţi accepta o a treia persoană în cuplu? Despina a sintetizat răspunsurile primite după cum urmează:
- Adina Rosetti: Da, dar nu e ce credeţi!
- Tom Wilson: Da, dar nu
- Cristina Sima: Nu, nu, nu!
- Despina Bădescu: Nu…
- Dragoş Bucurenci: De ce nu?
Reiau aici argumentul meu. Pe celelalte le puteţi citi în revistă.
N-am crezut niciodată că fidelitatea e o condiţie per se într-o relaţie. Ea poate fi parte a unui contract de cuplu, dar poate la fel de bine să lipsească. Cred, în schimb, că e nevoie de onestitate pentru ca o relaţie să meargă. Duplicitatea falsifică atracţia şi otrăveşte iubirea. Cine aruncă anatema uită, totuşi, foarte uşor că nu toţi bărbaţii afemeiaţi sunt duplicitari, sunt şi cei care practică libertinajul cu onestitate. Poate să nu fie o soluţie de anduranţă, dar pe termen scurt poate fi exact ce au nevoie doi oameni cu sângele fierbinte.
Mie cifra trei mi s-a părut întotdeauna o cifră magică şi cred că fiecare îşi e dator să încerce un triunghi amoros cel puţin o dată în viaţă. Nu mă văd rezistând ani de zile într-un astfel de aranjament, dar e ceva ce cu siguranţă îţi împrospătează energiile şi te face să vezi o groază de lucruri într-o nouă perspectivă. Câtă vreme se întâmplă firesc, fără să forţezi lucrurile, şi nu răneşti pe nimeni, nu poate fi decât ceva bun pentru trup, minte şi suflet.
Posted by dragos bucurenci on May 17, 2008
Londra e neschimbată şi în continuă schimbare. Mi se făcuse dor de Noul Babilon, de centrul lumii, de agitaţia asta controlată, de ţoape, de beţivi, de ţoale şi de fashion victims. Mă uit în jur, trag aer în piept şi tot nu-mi vine să cred, ca ţăranul în faţa girafei, că aşa ceva poate să existe. Londra e, de fapt, un concept city.
Posted by dragos bucurenci on April 3, 2007
Tot ceea ce porti poate fi folosit si va fi folosit impotriva ta. Recunosc, sunt tipul ala superficial care-i judeca pe oameni inclusiv dupa halul in care se imbraca.
Si n-am de gand sa ma rusinez pentru atata lucru. Chiar daca hoarde de invatatoare si de diriginti ii invata pe elevi ca nu haina il face pe om, tacerea oamenilor care se imbraca bine in legatura cu acest subiect nu e totuna cu o incuviintare. E doar o tacere excedata. Cine spune ca nu haina il face pe om nu face altceva decat sa se justifice.
Casual fashion on people I happen to like (1)Daca ai copii, gandeste-te, te rog, la binele lor inainte sa le debitezi panseul asta tocit de vreme. Iata de ce. Putem fi de acord ca ceea ce intereseaza cu adevarat la cineva sunt calitatile sale sufletesti.
Nici macar inteligenta sau talentele artistice nu compenseaza pentru un caracter urat. Lucrurile ar fi cat se poate de simple daca am putea face mereu cunostinta cu caracterul oamenilor, si asta in chip nemijlocit inca de la prima intalnire.
Casual fashion on people I happen to like (2)Imagineaza-ti! In loc sa dea mana, oamenii si-ar scoate din geanta sau din poseta caracterele, inchise ermetic in recipiente speciale cu formol, si le-ar examina reciproc si ar putea lua o decizie in deplina cunostinta de cauza.
Casual fashion on people I happen to like (3)In realitate, stam ceva mai prost. Ajungem sa cunoastem foarte tarziu intr-o relatie caracterul cuiva si aproape niciodata pe deplin. Asa ca suntem obligati, inca de la prima intalnire, sa ne luam dupa indicii.
Casual fashion on people I happen to like (4)Ochii unui om, felul in care vorbeste, mersul sau, toate astea ne ajuta sa desenam un crochiu, pe baza caruia hotaram daca vrem sa aflam mai multe despre omul din fata noastra sau daca ceea ce ni s-a aratat deja a fost de-ajuns. Intre aceste indicii, numai un prost detectiv ar putea sa ignore hainele.
Casual fashion on people I happen to like (5)Cine crede ca nu exista o legatura intre ce are pe el un om si ce-i la el in suflet ar face mai bine sa nu-si revizuiasca nici parerile despre barza sau despre Mos Craciun.
Casual fashion on people I happen to like (6)Spune-i unui copil ca nu haina il face pe om si i-ai mai atarnat o piatra de moara de gat inainte sa-l trimiti sa se descurce singur in viata.
Casual fashion on people I happen to like (7)Acum doua mii de ani, grecii isi invatau odraslele cum sa devina mai frumosi si mai buni. Undeva, in istorie, filmul asta s-a rupt si educatia de azi practica un discurs halucinant care disociaza intre frumusete si bunatate. In fata invaziei de frumusete artificiala din reclame si din revistele glossy, educatorii tuna si fulgera impotriva frumusetii adevarate, impotriva ingrijirii firesti pe care omul o datoreaza trupului si invelisului sau.
Casual fashion on people I happen to like (8)Rezultatul este spectacolul grotesc al strazii. Vestimentatii prafoase, invechite, conformiste, accesorii funerare, incaltari neingrijite, culori cenusii, priviri tulburi, rictusuri incordate, grohaieli, tipete calcate pe coada, flegme si injuraturi. Unele lucruri vorbesc despre invelisul oamenilor, altele despre caracterul lor. Trage tu linia, eu unul n-o mai vad foarte bine.
Casual fashion on people I happen to like (9)
Daca ai copii nu le faci niciun serviciu explicandu-le ca asta e normalitatea. Invata-i mai degraba ca bunul-gust e o forma de bunatate fata de sine si fata de ceilalti.
Ca nu-i nevoie sa se imbrace scump ca sa arate bine, dar si ca „modest” nu inseamna neaparat „ieftin”. Ca lipsa banilor sau abundenta lor nu sunt niciodata o scuza ca sa nu le pese de felul in care arata. Si ca oamenii ii vor judeca intotdeauna dupa vorba, dar si dupa port.
Iar daca dirigintii lor ii invata ca uratenia e buna, spune-le ca si pe Mos Craciun l-a adus barza. Copiii sunt isteti. Or sa se prinda.
:: text: EvZ
:: foto: Dana Anghel (2, 8), Roald Aron (1,
4, 5), Constantin Opris (3, 6, 7, 9)
Posted by dragos bucurenci on March 14, 2007
Deschide ochii cand mergi pe strada si uita-te pe unde calci. Invata s-o privesti in ochi pe vanzatoarea de la metrou, vorbeste cu soferii de taxi, suna-ti colegii la opt dimineata si intreaba-i daca au vazut ce zi frumoasa e afara. Nu astepta pana cand ajung la serviciu. E prea tarziu. Si-au baut deja cafelele, si-au fumat tigara si s-au culcat la loc. E pacat sa-si traiasca viata intr-o zi de lucru. Se pastreaza. Nu-i intreba pentru ce. Nu merita deranjul. E o forma blanda de criogenie. Se lasa traiti de viata in speranta ca cine nu cade singur in dimineata rade mai bine. Ai vazut ce frumos stiu sa ranjeasca?
Deschide ochii. In autobuze, pe strada, in masini, in metrou, in tramvaie oamenii dorm.Ca niste baloane de sapun care se bucura de schimbarea climatica pentru ca le produce putina dilatatie. Acele, unghierele si forfecutele ar trebui interzise pe toate mijloacele de transport in comun. Daca umbli cu obiecte ascutite la tine, asteapta-te sa fii luat de terorist. Oamenii se tem de mare dezumflare ca de-al treilea razboi mondial. Ai grija! Se citeste pe fata ta ca n-ai mai dormit de cateva dimineti. Mutra asta lucida e un pericol pentru gonflatia globala. Acupunctura e noul Jihad.
Deschide ochii si lasa oamenii sa ti se intample. Opreste un biciclist si roaga-l sa-ti dea si tie bicla o tura. Intreaba-l pe pustiul care cerseste la stop cum il cheama. O sa te surprinda, dar chiar si strigoii au nume. Pune mana pe umarul celei care te-a imbrancit, priveste-o in ochi si intreab-o, cum a facut Oana cu o mamusca accesorizata cu prea multe sacose, care se chinuia sa prinda tramvaiul si care decoda sufletele din jurul ei ca potentiale obstacole: „Iertati-ma, pot sa va ajut cu ceva?”. Daca ramane stana de piatra, cu ochii umezi, cum a facut mamusca, s-a intamplat un miracol. Daca trage aer in piept, e doar descumpanita. Fugi cat te tin picioarele. Baloanele se gonfleaza la loc cat ai zice „Fas!”.
Deschide ochii. Caramida cu caramida, da zidul jos. Mai tii minte despre ce era vorba in Mesterul Manole? Despre zidul ala vorbesc. Inceteaza sa-ti mai dai cu tencuiala pe fata. Ia un servetel demachiant si lasa-ti porii sa respire. Pune putina lotiune tonica pe suflet. Apuca-te de yoga, mergi la teatru, du-te sa vezi „Ma tot duc” cu Oana Pellea si Mihai Gruia, invata tango, citeste putina poezie. Lasa oamenii sa ti se intample. Lasa-i sa nu se intample daca asa au ei chef. E treaba lor.
Deschide ochii. Nimic bun n-are sa iasa din asta. O sa afli ca nevasta taximetristului nu mai face mucenici de cand ginerele administratorului a aparut la „Dansez pentru tine”, ca fereastra de la bucatarie a colegului tau de birou are vedere la ghena, ca oamenii pe care-i opresti pe strada nu stiu sa dea nici buna ziua, necum sa-ti dea bicicleta. Deschide ochii. Nu pot sa te mint, o sa ti-o iei in bot. Falfaitul niciunui inger nu va bloca lovitura.
O sa ti-o iei si o sa simti ca te doare. E tot ce pot sa-ti promit. O sa simti. Daca ti-e teama, tine-i inchisi. Doare mai putin. Ranjeste cand iti vine sa plangi. Nu doare aproape deloc. Daca aerul nu se asaza bine in jurul tau, inghite-l pe tot. Da-te rotund. Asta chiar ca nu doare deloc. E doar sapun. Numai atunci cand te ustura prea tare sub pleoape, numai atunci. Deschide ochii.
:: text: EvZ
Posted by dragos bucurenci on February 11, 2007
In liceu eram un tip infect. Cu limba scoasa de-un cot, ii urmaream in pas de pudel pe cativa profi pe care-i idolatrizam. Purtam camasa, sacou si cravata intr-o vreme in care uniformele nu fusesera reintroduse in scoala. Militam in schimb impotriva disciplinei si a conformismului. Eram rebel. Eram si singurul care stia ca sunt rebel.
Privit prin ochii celorlalti, paream pur si simplu infect. Din pacate, am gasit si alti tipi infecti, impreuna cu care am umblat o vreme, pana cand ne-am facut cu totii mari, ne-am dat seama cat suntem de infecti si am incetat sa ne mai vedem. Dar asta a fost mult mai tarziu.
Pe vremea aceea, pentru ca nimeni nu ma iubea, am inceput sa ma iubesc singur. Si am facut-o cum nu se poate mai gaunos: pentru ca nu credeam ca ceva in mine poate fi luat in serios, am inceput sa-mi upgradez invelisul.
Am devenit narcisic. Am purtat sosete discromate la televizor. Am scris o carte despre drogati. Cu o mana mototoleam foitze si in cealalta tineam Dilema. Am fost cool. In clipele de extaz, m-am urat cu pasiune. Apoi am inceput sa visez trenduri. O vreme am alergat dupa ele, dar mi s-a taiat respiratia de la aerul rarefiat al inaltimilor si am luat o pauza. Am ajuns asemenea cainelui meu setter. Trend-setter.
Dupa toate ocolisurile astea, am obosit. Nu mai aveam resurse sa continuu. Am incetat sa ma detest. Am ajuns in punctul din filmele americane in care personajul invata sa se accepte. Invatul asta e mai mult un dezvat. E o privire in supa in care pluteste propriul trecut: patrunjelul ala erai tu si cartofii erau ceilalti. Si patrunjelul inceteaza sa se invinovateasca pentru ca nu e galbui si nu-si mai doreste sa se transforme in pastarnac.
Mi-a luat mult timp sa inteleg ceea ce ar fi trebuit sa vad cu ochiul liber la varsta potrivita: ca adevarata problema nu e culoarea zarzavatului sau a legumei, ci felul in care fiecare se raporteaza la polonic. A durat cam mult, dar a meritat. Ma uit la tine si ma-ntreb ce mare pastarnac ai de gand sa te faci in viata. Ma uit la tine si-mi zic, vorba lui Exarhu: la cum se-mbraca asta, tu-ti dai seama ce-i la el in casa?!
:: text: revista Vreau (decembrie)
:: foto: Roald Aron
Posted by dragos bucurenci on January 25, 2007
Dragos (ingandurat): Nu-mi ies destule vicii la socoteala pentru blog. Cred ca am renuntat la prea multe…
Neli (saritoare): Da’ nevoia asta a ta de a-ti da mereu importanta, de a face lucruri care sa fie vazute, asta nu e viciu?
Dragos (pedant): Nu, asta e tulburare de comportament…
Posted by dragos bucurenci on January 24, 2007
Teo, tipul cu stand-up-ul misto de la Cafe Deko, sau, daca vreti, omul din spatele lui Teo, care face laba uitandu-se la pornache romanesc si fumeaza prea mult si prea multe, ma someaza sa-mi deconspir primele cinci vicii.
As fi vrut sa trisez si sa bag dintre cele vechi, dar se mai uita si prieteni pe blogul asta si nu pot sa mint cu nerusinare. Here goes…
“Chestiile sanatoase”. Asta e un viciu de tranzitie. Vine pe fondul vechiului regim de vicii: cafea, fumat, iarba, K, pilluri, cluburi, afteruri, doctorii. Dupa ce le-am lasat pe toate balta, am intrat cam tare in filmul cu “traiul sanatos” si recunosc ca sunt pe cale s-o iau razna. Nu mananc porc si vita (am inceput “lungul drum spre vegetarianism”), beau multa apa, fac sport de doua ori pe saptamana, nu folosesc liftul, ma vitaminizez, bag ceaiuri de plante etc. Asta vara mi se nazarise sa devin polifazic si inca imi doresc asta, dar imi mai dau cativa ani de viata diurna. Sunt dimineti cand ma gandesc cu groaza ca intr-o zi, scarbit de toate alimentele, o sa mor de inanitie ca profetul din Razboiul sfarsitului lumii, pisandu-ma echinacea, spirulina si ginseng.
Libertinajul sexual. Ma fascineaza tot ce e clandestin, borderline, tot ce e ambiguu si pervers. As incerca orice cel putin o data (si chiar de mai multe ori, daca merita). E un viciu care mi-a adus, intre alte lucruri placute, cateva ban-uri pe mirc si o amenda contraventionala pentru “fapte obscene in locuri publice”.
Textele mele. E un viciu vechi, in primele zile dupa publicare imi recitesc textele pana cand le stiu pe de rost si greselile de tipar, pana cand ma plictisesc de ele si incep sa mi se para boante, natangi sau prost scrise. Atunci le abandonez si refuz sa le revad cu lunile, uneori cu anii. E ridicol, dar bine ca l-am zis si pe asta, nu mai puteam sa-l tin in mine.
Nevrozele altora. Am fost multa vreme ipohondru si o faceam pe doctorul fara de arginti cu prietenii. Diagnostic, tratament, tot tacamul. Ma minunez si acum ca n-am bagat pe nimeni in spital. De cand mi-a trecut cu bolile trupului, vad in jur numai nevropati. Orice discutie se transforma intr-o sedinta de terapie ad-hoc. Problemele de serviciu, disputele politice, vremea mizerabila, toate sunt cauzate de o trauma din copilarie. Cei care se mai incumeta sa discute cu mine adauga leitmotivul “dar nu e ce crezi” dupa fiecare fraza. S-au saturat sa le spun, intr-o mie de feluri si pentru orice nimic, ca mama lor nu i-a iubit cum trebuie.
Excesul stilistic. La unii stilul e un semn de noblete, la mine e un viciu. Construiesc prea atent anumite fraze, refuz sa-mi gasesc cuvintele daca nu-mi vin in minte decat substantive comune, fac abuz de neologisme, expresii si referinte culturale, sunt pretios in cele mai nepotrivite momente. Pierd prea mult timp aducand din condei lucruri care ar trebui spuse simplu.
Si desigur, mai sunt laba, pornachele, cautarea “dragos bucurenci” pe Google, dar ele vorbesc de la sine. Nu mai rasucesc cutitul in rana.
Daca e vorba de vicii, omul cat traieste-nvata: luati un cerc, mangaiati-l… va deveni un cerc vicios! (n-am sa fac abuz de viciul nr. 5 si n-am sa va spun autorii).
Stiu ca am zis stop-joc, dar sunt vicios, nu ma pot opri, asa ca mor de curiozitate sa aflu ce vicii au (nu conteaza drogul, cand te-ngropi in ceva si-ai uitat scopul) Maria, fata pentru care nu-mi dau demisia de la Catavencu, Razvan si Florin.
Posted by dragos bucurenci on January 3, 2007
S-a nimerit sa-mi petrec Anul Nou alaturi de cea mai pesimista fata de pe Pamant.
Ocupatia ei favorita, cand n-o doare capul sau nu se simte rau, e sa-i caute realitatii nod in papura. La prima vedere pare o visatoare putin conectata la lumea reala. Cand nu poarta sapca, poarta ochelari de soare.
Priveste lumea din spatele lentilelor colorate, si realitatea se umple subit de bube, incepe sa scartaie si, pe alocuri, chiar sa paraie.
:: continuarea in EvZ
Redactorul-şef al revistei Elle, Roxana Voloşeniuc, una dintre cele mai frumoase şi, după gustul meu, cele mai bine îmbrăcate femei din România, are acum şi un blog dedicat în principal chestiunilor de modă şi de stil. Nu e, probabil, singurul, dar vi-l recomand tocmai pentru că în vacarmul media pe care-l fac nenumăraţii stilişti, consultanţi vestimentari, designeri şi, horribile dictu, “creatori” locali, vocea Roxanei e, de cele mai multe ori, rezonabilă, echilibrată şi încurajator de bine acordată cu ce se întâmplă în lumea modei şi a adevăraţilor creatori de modă.
