Am citit aproape pe nerăsuflate The Remains of the Day, cartea pentru care Kazuo Ishiguro a câștigat premiul Booker în 1999. Este o poveste scrisă impecabil, în care portretizarea majordomului britanic interbelic este făcută cu o acuratețe fotografică și cu o ironie șfichiuitoare. Păstrând proporțiile, m-am amuzat să mă regăsesc într-un solilocviu al domnului Stevens. Puțină auto-ironie nu strică niciodată, așa că vă împărtășesc pasajul, conștient că dau astfel apă la moară unor caracterizări, cum ar spune d-l Stevens, nu dintre cele mai flatante:

Then there was the question of what sorts of costume were appropriate on such a journey, and whether or not it was worth my while to invest in a new set of clothes. I am in the possession of a number of splendid suits, kindly passed on to me over the years by Lord Darlington himself, and by various guests who have stayed in this house and had reason to be pleased with the standard of service here.

Many of these suits are, perhaps, too formal for the purposes of the proposed trip, or else rather old-fashioned these days. But then there is one lounge suit, passed on to me in 1931 or 1932 by Sir Edward Blair – practically brand new at the time and almost a perfect fit – which might well be appropriate for evenings in the lounge or dining room of any guest houses where I might lodge.

What I do not possess, however, is any suitable travelling clothes – that is to say, clothes in which I might be seen driving the car – unless I were to don the suit passed on by the young Lord Chalmers during the war, which despite being clearly too small for me, might be considered ideal in terms of tone.

I calculated finally that my savings would be able to meet all the costs I might incur, and in addition, might stretch to the purchase of a new costume. I hope you do not think me unduly vain with regard to this last matter; it is just that one never knows when one might be obliged to give out that one is from Darlington Hall, and it is important that one be attired at such times in a manner worthy of one’s position.

Am descoperit de puțină vreme o bijuterie de blog, One quality, the finest, care și-a propus să pună în lumină unele dintre cele mai frumoase expresii ale limbii franceze, asezonate cu povești uitate despre oameni fermecători și întâmplări exemplare.

În afara expresiilor propriu-zise, blogul e scris în limba engleză, așa că și cei mai puțin francofoni dintre voi se pot delecta de câteva ori pe săptămână cu aceste delicate piruete etimologice.

Unde mai pui că multe din expresiile limbii române au fost împrumutate din franceză, așa că poți afla lucruri neștiute chiar despre sintagme pe care le folosești zi de zi. Bunăoară, habar n-aveam că expresia “la patru ace” vine din Renaștere, când “acele” erau un accesoriu de lux. Cu cât mai mare numărul lor, cu atât mai impresionantă era ținuta celui care le purta. De unde expresia “la patru ace” a ajuns să desemneze pe cineva îmbrăcat cu o eleganță ieșită din comun.

În aceeași însemnare veți descoperi și povestea lui Paul Poiret, un designer vestimentar interbelic care a introdus șalvarii în ținuta feminină, dar pe care valul de creatori post-belici, între care și Coco Chanel, l-au adus la sapă de lemn. Călătorie plăcută!

Jurnalista britanică susţine, în esenţă, că mersul pe tocuri e dureros şi, la limită, pune chiar în pericol viaţa, că hainele create de designeri nu te fac mai frumoasă şi că cele mai de succes modele duc, de fapt, o viaţă foarte tristă. Vă recomand să nu vă mulţumiţi cu acest rezumat şi să căutaţi articolul pe site-ul guardian.co.uk. Tanya Gold spune câteva lucruri de bun simţ cu care nu pot să nu fiu de acord.

Argumentul legat de mersul pe tocuri, deşi pare cel mai îndrăzneţ, e şi cel mai mai convingător, pentru că porneşte de la cazul dramatic al unei adolescente de 16 ani care şi-a pierdut anul trecut viaţa după ce s-a împiedicat din cauza pantofilor cu toc prea înalt şi a căzut pe şine în faţa unui tren în mişcare într-o gară din sudul Angliei. Mi se pare şi mie o punere în abis exemplară a celor mai nefericite rezolvări care se dau unui conflict vechi de când moda: cel dintre utilitatea şi frumuseţea obiectului vestimentar. Numai că eu cred că tocmai acest conflict este sursa şi garantul creativităţii în această industrie şi că, aşa cum există rezolvări dintre cele mai proaste, există şi rezolvări fericite. Iar a şti să faci alegerea cea bună între ele ţine de gustul şi de mintea fiecăruia.

Sunt de acord că există o dependenţă de modă, aşa cum există dependenţă de droguri, de alcool, de muncă, de fumat, de sport, de sex, de religie sau de jocurile de noroc. Dar simplul fapt că o activitate este adictivă nu te îndreptăţeşte să arunci anatema şi s-o pronunţi nocivă. E o derivă facilă a tuturor foştilor dependenţi şi calmează întrucâtva sevrajul. Cei care fac downshifting vorbesc despre viaţa de coşmar din corporaţii. Foştii alcoolici pun în cârca unei halbe de bere toate defectele unei naţiuni. Eu însumi semnam, acum un an şi ceva, în paginile acestei reviste, o diatribă împotriva fumătorilor, cărora nu eram dispus să le acord nici cea mai mică prezumţie de inteligenţă.

Asta mă tem că se ascunde şi în spatele articolului Tanyei Gold. Nu “vulpea care n-ajunge la struguri” pentru că e prea grasă sau pentru că n-are destul sex appeal (aşa cum, de altfel, jurnalista se vede deja portretizată în eventualele replici). Ci o iubire înşelată. Mai precis, o iubire care n-a fost niciodată întoarsă, dar de care ea s-a agăţat cu disperare, după cum mărturiseşte, încă de la vârsta de 13 ani. Îi înţeleg şi îi accept furia. Dar simt nevoia să precizez că moda n-are nicio legătură cu asta.

Nu vreau să intru în dezbaterea privind impactul modei şi al modelelor promovate de revistele ca cea de faţă în rândul adolescentelor şi al adolescenţilor. Mă refer acum la bărbaţii şi femeile în toate firea, inteligenţi şi educaţi, care acceptă să intre în jocul frumos, dar periculos, al modei. Este un joc extrem de complicat, pentru că regulile se fac şi se desfac cu prea mare repeziciune şi în atât de multe locuri, încât e greu să le urmăreşti pe toate. Dar cel care stabileşte miza eşti întotdeauna doar tu.

Dacă priveşti moda ca pe o oportunitate de a-ţi pune în valoare frumuseţea, personalitatea, educaţia, bunul gust, cred că vei avea întotdeauna ceva de câştigat din asta şi doar bani şi timp de pierdut. Dacă, în schimb, crezi că felul în care te îmbraci te poate valida ca persoană, dacă îţi închipui că goana după tendinţe îţi poate reda demnitatea de om, dacă, în fine, speri să-ţi poţi ascunde mai bine rănile de privirile celorlalţi în spatele unei ţinute dernier cri, rişti să pierzi totul şi e exclus să poţi câştiga, cu adevărat, ceva. Orice dezamăgire presupune o amăgire prealabilă, iar moda, asta trebuie să recunosc, se pricepe să amăgească. Unii ar spune că, de fapt, nici nu are alt raison d’être. Totul e să înţelegi asta de la bun început.

Am citit zilele acestea cartea Adinei Nanu şi a lui Ovidiu Buta, “Bărbatul şi moda”, şi mi-am readus aminte că vorbim, totuşi, de o artă, de una dintre cele mai rafinate şi, în acelaşi timp, populare forme de artă care există. O artă seducătoare care ne invită pe fiecare dintre noi să ne încercăm norocul pe şevaletul propriei persoane, o artă care ne poate răsplăti şi sminti deopotrivă.

Mi-ar plăcea să existe şi în modă campanii inteligente care să îndemne la un consum responsabil. Pentru că lipsa de măsură şi de minte a acestui consum este, într-adevăr, una dintre cele mai urâte trăsături ale timpului nostru. Dar nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta lumea de astăzi în lipsa modei. Pentru că, de fapt, nici nu trebuie să-mi imaginez. Aici, în România, e suficient să dau timpul cu douăzeci de ani în urmă şi să închid ochii, îngrozit de ce văd.

:: Elle, martie 2010

O ştiu de aproape doi ani, de când scriu pentru Elle, şi îmi aduce mereu aminte de o vorbă atribuită mamei lui Churchill, Jennie Jerome Churchill:

“You may be a princess or the richest woman in the world, but you cannot be more than a lady.

Apropos de revistă, tot luna asta Roxana a lansat şi site-ul Elle, pe care-l aşteptam (cam) de multişor. Să-l vizitaţi cu folos!

Scuza, atunci când oamenii sunt de acord cu mine (pentru că, să nu uităm, există şi retrosexuali recalcitranţi şi pe aceia îi las în pace), este că “nu ştiu, frate, ce să fac cu ei, unde să-i pun, mi-e frică să nu-i zgârii”. Răspunsul este, evident, că e recomandabil să porţi un toc de ochelari cu tine.

Ieri seară mi-am mai făcut rost de un argument. Cineva s-a suit pe scena Ateneului cu ochelarii de soare pe păr. Evident, îi uitase. Asta se-ntâmplă dacă n-ai toc şi te ia valul. Pam pam.

Încerc să remediez cu ceva şi mai frivol decât însemnarea anterioară. În aprilie am răspuns unei anchete făcute de Despina Bădescu pentru Elle, pornind de la scenariul ultimului film al lui Woody Allen.

Întrebarea suna aşa: aţi accepta o a treia persoană în cuplu? Despina a sintetizat răspunsurile primite după cum urmează:

• Adina Rosetti: Da, dar nu e ce credeţi!
• Tom Wilson: Da, dar nu
• Cristina Sima: Nu, nu, nu!
• Despina Bădescu: Nu…
• Dragoş Bucurenci: De ce nu?

Reiau aici argumentul meu. Pe celelalte le puteţi citi în revistă.

N-am crezut niciodată că fidelitatea e o condiţie per se într-o relaţie. Ea poate fi parte a unui contract de cuplu, dar poate la fel de bine să lipsească. Cred, în schimb, că e nevoie de onestitate pentru ca o relaţie să meargă. Duplicitatea falsifică atracţia şi otrăveşte iubirea. Cine aruncă anatema uită, totuşi, foarte uşor că nu toţi bărbaţii afemeiaţi sunt duplicitari, sunt şi cei care practică libertinajul cu onestitate. Poate să nu fie o soluţie de anduranţă, dar pe termen scurt poate fi exact ce au nevoie doi oameni cu sângele fierbinte.

Mie cifra trei mi s-a părut întotdeauna o cifră magică şi cred că fiecare îşi e dator să încerce un triunghi amoros cel puţin o dată în viaţă. Nu mă văd rezistând ani de zile într-un astfel de aranjament, dar e ceva ce cu siguranţă îţi împrospătează energiile şi te face să vezi o groază de lucruri într-o nouă perspectivă. Câtă vreme se întâmplă firesc, fără să forţezi lucrurile, şi nu răneşti pe nimeni, nu poate fi decât ceva bun pentru trup, minte şi suflet.

Casual fashion on people I happen to like (1)

Daca ai copii, gandeste-te, te rog, la binele lor inainte sa le debitezi panseul asta tocit de vreme. Iata de ce. Putem fi de acord ca ceea ce intereseaza cu adevarat la cineva sunt calitatile sale sufletesti.

Nici macar inteligenta sau talentele artistice nu compenseaza pentru un caracter urat. Lucrurile ar fi cat se poate de simple daca am putea face mereu cunostinta cu caracterul oamenilor, si asta in chip nemijlocit inca de la prima intalnire.

Casual fashion on people I happen to like (2)

Imagineaza-ti! In loc sa dea mana, oamenii si-ar scoate din geanta sau din poseta caracterele, inchise ermetic in recipiente speciale cu formol, si le-ar examina reciproc si ar putea lua o decizie in deplina cunostinta de cauza.

Casual fashion on people I happen to like (3)

In realitate, stam ceva mai prost. Ajungem sa cunoastem foarte tarziu intr-o relatie caracterul cuiva si aproape niciodata pe deplin. Asa ca suntem obligati, inca de la prima intalnire, sa ne luam dupa indicii.

Casual fashion on people I happen to like (4)

Ochii unui om, felul in care vorbeste, mersul sau, toate astea ne ajuta sa desenam un crochiu, pe baza caruia hotaram daca vrem sa aflam mai multe despre omul din fata noastra sau daca ceea ce ni s-a aratat deja a fost de-ajuns. Intre aceste indicii, numai un prost detectiv ar putea sa ignore hainele.

Casual fashion on people I happen to like (5)

Cine crede ca nu exista o legatura intre ce are pe el un om si ce-i la el in suflet ar face mai bine sa nu-si revizuiasca nici parerile despre barza sau despre Mos Craciun.

Casual fashion on people I happen to like (6)

Spune-i unui copil ca nu haina il face pe om si i-ai mai atarnat o piatra de moara de gat inainte sa-l trimiti sa se descurce singur in viata.

Casual fashion on people I happen to like (7)

Acum doua mii de ani, grecii isi invatau odraslele cum sa devina mai frumosi si mai buni. Undeva, in istorie, filmul asta s-a rupt si educatia de azi practica un discurs halucinant care disociaza intre frumusete si bunatate. In fata invaziei de frumusete artificiala din reclame si din revistele glossy, educatorii tuna si fulgera impotriva frumusetii adevarate, impotriva ingrijirii firesti pe care omul o datoreaza trupului si invelisului sau.

Casual fashion on people I happen to like (8)

Rezultatul este spectacolul grotesc al strazii. Vestimentatii prafoase, invechite, conformiste, accesorii funerare, incaltari neingrijite, culori cenusii, priviri tulburi, rictusuri incordate, grohaieli, tipete calcate pe coada, flegme si injuraturi. Unele lucruri vorbesc despre invelisul oamenilor, altele despre caracterul lor. Trage tu linia, eu unul n-o mai vad foarte bine.

Daca ai copii nu le faci niciun serviciu explicandu-le ca asta e normalitatea. Invata-i mai degraba ca bunul-gust e o forma de bunatate fata de sine si fata de ceilalti.

Ca nu-i nevoie sa se imbrace scump ca sa arate bine, dar si ca „modest” nu inseamna neaparat „ieftin”. Ca lipsa banilor sau abundenta lor nu sunt niciodata o scuza ca sa nu le pese de felul in care arata. Si ca oamenii ii vor judeca intotdeauna dupa vorba, dar si dupa port.

Iar daca dirigintii lor ii invata ca uratenia e buna, spune-le ca si pe Mos Craciun l-a adus barza. Copiii sunt isteti. Or sa se prinda.

:: text: EvZ
:: foto: Dana Anghel (2, 8), Roald Aron (1,
4, 5), Constantin Opris (3, 6, 7, 9)

Deschide ochii. In autobuze, pe strada, in masini, in metrou, in tramvaie oamenii dorm.Ca niste baloane de sapun care se bucura de schimbarea climatica pentru ca le produce putina dilatatie. Acele, unghierele si forfecutele ar trebui interzise pe toate mijloacele de transport in comun. Daca umbli cu obiecte ascutite la tine, asteapta-te sa fii luat de terorist. Oamenii se tem de mare dezumflare ca de-al treilea razboi mondial. Ai grija! Se citeste pe fata ta ca n-ai mai dormit de cateva dimineti. Mutra asta lucida e un pericol pentru gonflatia globala. Acupunctura e noul Jihad.

Foto: Mirelamiada

Deschide ochii si lasa oamenii sa ti se intample. Opreste un biciclist si roaga-l sa-ti dea si tie bicla o tura. Intreaba-l pe pustiul care cerseste la stop cum il cheama. O sa te surprinda, dar chiar si strigoii au nume. Pune mana pe umarul celei care te-a imbrancit, priveste-o in ochi si intreab-o, cum a facut Oana cu o mamusca accesorizata cu prea multe sacose, care se chinuia sa prinda tramvaiul si care decoda sufletele din jurul ei ca potentiale obstacole: „Iertati-ma, pot sa va ajut cu ceva?”. Daca ramane stana de piatra, cu ochii umezi, cum a facut mamusca, s-a intamplat un miracol. Daca trage aer in piept, e doar descumpanita. Fugi cat te tin picioarele. Baloanele se gonfleaza la loc cat ai zice „Fas!”.

Deschide ochii. Caramida cu caramida, da zidul jos. Mai tii minte despre ce era vorba in Mesterul Manole? Despre zidul ala vorbesc. Inceteaza sa-ti mai dai cu tencuiala pe fata. Ia un servetel demachiant si lasa-ti porii sa respire. Pune putina lotiune tonica pe suflet. Apuca-te de yoga, mergi la teatru, du-te sa vezi „Ma tot duc” cu Oana Pellea si Mihai Gruia, invata tango, citeste putina poezie. Lasa oamenii sa ti se intample. Lasa-i sa nu se intample daca asa au ei chef. E treaba lor.

Deschide ochii. Nimic bun n-are sa iasa din asta. O sa afli ca nevasta taximetristului nu mai face mucenici de cand ginerele administratorului a aparut la „Dansez pentru tine”, ca fereastra de la bucatarie a colegului tau de birou are vedere la ghena, ca oamenii pe care-i opresti pe strada nu stiu sa dea nici buna ziua, necum sa-ti dea bicicleta. Deschide ochii. Nu pot sa te mint, o sa ti-o iei in bot. Falfaitul niciunui inger nu va bloca lovitura.

O sa ti-o iei si o sa simti ca te doare. E tot ce pot sa-ti promit. O sa simti. Daca ti-e teama, tine-i inchisi. Doare mai putin. Ranjeste cand iti vine sa plangi. Nu doare aproape deloc. Daca aerul nu se asaza bine in jurul tau, inghite-l pe tot. Da-te rotund. Asta chiar ca nu doare deloc. E doar sapun. Numai atunci cand te ustura prea tare sub pleoape, numai atunci. Deschide ochii.

:: text: EvZ

Mirelamiada by Roald Aron

Privit prin ochii celorlalti, paream pur si simplu infect. Din pacate, am gasit si alti tipi infecti, impreuna cu care am umblat o vreme, pana cand ne-am facut cu totii mari, ne-am dat seama cat suntem de infecti si am incetat sa ne mai vedem. Dar asta a fost mult mai tarziu.

Pe vremea aceea, pentru ca nimeni nu ma iubea, am inceput sa ma iubesc singur. Si am facut-o cum nu se poate mai gaunos: pentru ca nu credeam ca ceva in mine poate fi luat in serios, am inceput sa-mi upgradez invelisul.

Am devenit narcisic. Am purtat sosete discromate la televizor. Am scris o carte despre drogati. Cu o mana mototoleam foitze si in cealalta tineam Dilema. Am fost cool. In clipele de extaz, m-am urat cu pasiune. Apoi am inceput sa visez trenduri. O vreme am alergat dupa ele, dar mi s-a taiat respiratia de la aerul rarefiat al inaltimilor si am luat o pauza. Am ajuns asemenea cainelui meu setter. Trend-setter.

Dupa toate ocolisurile astea, am obosit. Nu mai aveam resurse sa continuu. Am incetat sa ma detest. Am ajuns in punctul din filmele americane in care personajul invata sa se accepte. Invatul asta e mai mult un dezvat. E o privire in supa in care pluteste propriul trecut: patrunjelul ala erai tu si cartofii erau ceilalti. Si patrunjelul inceteaza sa se invinovateasca pentru ca nu e galbui si nu-si mai doreste sa se transforme in pastarnac.

Mi-a luat mult timp sa inteleg ceea ce ar fi trebuit sa vad cu ochiul liber la varsta potrivita: ca adevarata problema nu e culoarea zarzavatului sau a legumei, ci felul in care fiecare se raporteaza la polonic. A durat cam mult, dar a meritat. Ma uit la tine si ma-ntreb ce mare pastarnac ai de gand sa te faci in viata. Ma uit la tine si-mi zic, vorba lui Exarhu: la cum se-mbraca asta, tu-ti dai seama ce-i la el in casa?!

:: text: revista Vreau (decembrie)
:: foto: Roald Aron