Am citit aproape pe nerăsuflate The Remains of the Day, cartea pentru care Kazuo Ishiguro a câștigat premiul Booker în 1999. Este o poveste scrisă impecabil, în care portretizarea majordomului britanic interbelic este făcută cu o acuratețe fotografică și cu o ironie șfichiuitoare. Păstrând proporțiile, m-am amuzat să mă regăsesc într-un solilocviu al domnului Stevens. Puțină auto-ironie nu strică niciodată, așa că vă împărtășesc pasajul, conștient că dau astfel apă la moară unor caracterizări, cum ar spune d-l Stevens, nu dintre cele mai flatante:

Then there was the question of what sorts of costume were appropriate on such a journey, and whether or not it was worth my while to invest in a new set of clothes. I am in the possession of a number of splendid suits, kindly passed on to me over the years by Lord Darlington himself, and by various guests who have stayed in this house and had reason to be pleased with the standard of service here.

Many of these suits are, perhaps, too formal for the purposes of the proposed trip, or else rather old-fashioned these days. But then there is one lounge suit, passed on to me in 1931 or 1932 by Sir Edward Blair – practically brand new at the time and almost a perfect fit – which might well be appropriate for evenings in the lounge or dining room of any guest houses where I might lodge.

What I do not possess, however, is any suitable travelling clothes – that is to say, clothes in which I might be seen driving the car – unless I were to don the suit passed on by the young Lord Chalmers during the war, which despite being clearly too small for me, might be considered ideal in terms of tone.

I calculated finally that my savings would be able to meet all the costs I might incur, and in addition, might stretch to the purchase of a new costume. I hope you do not think me unduly vain with regard to this last matter; it is just that one never knows when one might be obliged to give out that one is from Darlington Hall, and it is important that one be attired at such times in a manner worthy of one’s position.

Sunt 4 ore de algebră, geometrie, probabilități, logică și limbă engleză foarte avansată. Chiar și dacă nu aș fi fost, în cele din urmă, admis, pentru mine a fost o victorie personală foarte importantă faptul că am luat un scor foarte mare la acest examen.

Rău am făcut. Paul, un tip care care răspunde la adresa de e-mail ballo[at]yahoo[dot]com, a căutat pe net un exercițiu de algebră de tip GMAT (o banală ecuație de gradul 1), despre care și-a adus aminte că le putea rezolva prin clasa a 5-a, și a conchis:

e ca si cum Nea Cutarica s-ar lauda ca a dat test greu de scriere ca sa fie admis la examenul de soferie.

Carevasăzică am fost demascat. Ce să mai zic? Gestul firesc ar fi să recunosc că m-am lăudat cu nerușinare cu o realizare pe care orice elev român de gimnaziu o poate obține (te și întrebi de ce nu e plin de români la MBA-urile de la Stanford și de la Harvard).

Am hotărât, totuși, să nu-mi pun atât de grabnic cenușă în cap și să-i adresez, în schimb, o provocare contestatarului meu. Dacă GMAT-ul e un examen pe care îl poate trece fluierând chiar și un elev de gimnaziu din România, iar Paul nu pare a mai fi de mult un simplu elev de gimnaziu, înseamnă că el nu va avea nicio problemă să obțină un scor mai bun decât al meu (și decât scorul mediu obținut de candidații admiși la Stanford și la Harvard).

Dacă Paul dorește să se ridice la înălțimea provocării, îl invit să se identifice cu un nume complet într-un comentariu la această însemnare sau într-un mesaj trimis pe adresa dragos[at]bucurenci[punct]ro. Sunt gata să îi achit taxa pentru susținerea examenului GMAT, dacă el este dispus să susțină acest examen în luna septembrie.

Pariul pe care i-l propun este acesta: dacă obține un scor mai mare ca al meu, eu voi recunoaște aici pe blog, sub semnătură, că am fost un lăudăros. Dacă obține un scor mai mic, el va recunoaște aici pe blog, sub semnătură, că a fost un mincinos.

Ce zici, Paul? Ții pariul?

Mă pregăteam să fac câteva urări Măriilor apropiate, când o prietenă mi-a atras atenția că Măriile își sărbătoresc onomastica de nașterea Maicii Domnului (8 septembrie), nu astăzi, când credincioșii prăznuiesc trecerea ei la cele veșnice (“adormirea” și ridicarea ei la ceruri).

N-am reușit să găsesc o opinie autorizată pe acest subiect, așa că am zis să-i întreb pe enoriașii mei, adică pe cei mai dreptcredincioși dintre cititorii acestui blog. Ce ziceți? Felicităm sau nu Măriile astăzi?

Și o precizare pentru cititorii mei mai laici: nu invit la adorație religioasă, dar Fecioara Maria e unul dintre cele mai frumoase personaje ale poveștii cristice și aici mă refer mai ales la detaliile din evangheliile necanonice, iar faptul că tradiția creștină a ales o femeie ca intermediar între oameni și persoanele Sfintei Treimi (ora pro nobis, nobis peccatoribus) mi se pare o idee foarte modernă și lăudabilă.

Duminică, pe plaja de la Corbu. Citiți mai întâi ce scrie pe panoul din centrul colajului:

Să vă spun mai întâi cine s-a calificat în finală. Rică Venturiano era răspunsul corect, dar l-am și jucat pe Rică acum câțiva ani, așa că era oarecum servit. Nu se pune. Tipătescu, “spilcuit, oportunist, carierist” mi-a plăcut. Și d. Lefter din “Două loturi” pentru că, deși n-aș juca în viața mea la jocuri de noroc, mă recunosc în personajul care-și pierde frecvent firea în fața unei realități mai mereu “viceversa”.

Totuși, am hotărât să acord premiul oferit de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi Jurnalul Naţional (câte un exemplar din Vasile Alecsandri – Teatru și I. L. Caragiale – Teatru și un DVD cu ‘O scrisoare pierdută‘, versiunea antologică în care joacă Radu Beligan şi Birlic) lui Adrian, care m-a comparat cu Oberon din Visul unei nopți de vară.

Habar n-am dacă aș fi vreodată în stare să-l joc, dar personajul îmi place cu siguranță. Nu doar pentru că o arde cu nonșalanță pe jumătate dezbrăcat printre tot felul de nimfeturi, dar empatizez cu nervii care-l cuprind atunci când lucrurile nu ies așa cum vrea el și care îl fac să dea toată pădurea peste cap. Îmi mai place apoi să cred că mă regăsesc în remușcările sale finale, care îl conving să desfacă, în cele din urmă, vraja. Nici pe el, nici pe mine, pandaliile nu ne țin prea mult. Și, nu în ultimul rând, ador expresia “gone with the fairies”

Ieri seară am mers să-l ascult pe Cédric Tiberghien într-un concert oferit de Institutul Francez. Un artist special, o seară memorabilă.

Făcusem progrese semnificative cu toleranța mea în privința vestimentației, foielii și întârzierii colegilor mei auditori, conștient că o atitudine rigidă în acest domeniu este oricum inutilă și are contraindicații gastrice.

Dar mentalitatea învechită de care sufăr mi-a revenit brusc și iremediabil când am zărit un domn care venise în bermude. Pe lângă această priveliște, doamna îmbrăcată într-un furou roz bombon și jeanși albi mulați, care a uitat să-și pună mobilul pe silent și l-a căutat îndelung în poșeta – firește – tot roz bombon, nu mai părea deloc stridentă în sala monumentală a Ateneului.

E ceva în neregulă cu mentalitatea unei Capitale unde nu poți intra încălțat în teniși la club, dar poți merge îmbrăcat în bermude la Ateneu.

Every time I do this a child in Africa dies of hunger.

Asta până când, la unul dintre concerte, un scoțian din primul rând a urlat cât l-au ținut bojocii:

Then would you fucking stop doing that?!?!

Mi-am adus aminte de bancul ăsta citind titlul dat acum vreo săptămână de Știrile Pro Tv relatării uneia dintre acțiunile premierului.

Dincolo de faptul că pomii cresc în livadă, nu în pădure, dacă așa stau lucrurile, ca în titlul respectiv, poate că ar fi mai bine dacă primul ministru s-ar abține pe viitor să mai planteze ceva. Orice.

“(…) diferența o face aici felul în care obiectul acestor afecte e potențat, respectiv obnubilat de percepția, discursul și faptele admiratorului său. Iubită, femeia e mântuită de accesoriu, de penumbre incomode, de tușele banalității sterile. Idolatrizată, ea devine stridentă, rebarbativ păstoasă, vampirică. “

Nu m-aș fi oprit asupra acestui pasaj dacă editorialistul, de altfel unul dintre cei mai puțin prețioși vorbitori și scriitori de limbă română, nu ar fi ținut să ne convingă că avem de-a face cu o mostră de scriitură de calitate:

“D-l Stângă gândește și scrie excelent.”

afirmă d-l Pleșu.

Am recitit de câteva ori paragraful cu pricina și n-am găsit altceva decât un vocabular bling-bling, o înșiruire de ghiuluri lingvistice, aruncate la ‘șto ca pătrunjelul în ciorbă. Sau, cum ar fi scris d-l Stîngă, o exhibare narcisică a unui lexic baroc care nu reușește să camufleze nici ego-ul, nici ponciful. Mă rog, chestie de gust.

Pasajul mi-a adus însă aminte de un text scris în 1968 de istoricul de artă Stringfellow Barr și, de fapt, aici voiam să ajung. Textul d-lui Stângă ilustrează un prost obicei cultivat de prea multă vreme în rândul oamenilor educați. Zice Barr:

We are suffocating from a fausse élégance that scorns the honest, clear, four-letter word. And quite aside from the obscene ones, hundreds of splendid four-letter words are waiting to work for us. Is it possible that we discussants are oppressed by a subconscious suspicion that we are really saying precisely nothing and that this nothing will stand up as conversation only if we say it elaborately?

Iubi, iubițel,
Câți bani ai în portofel?
Scoate banii de la bancă
Să-ți arăt că nu-s țărancă.

Iubi, iubițel
Ia vino-ncoace nițel
Bagă banii-n bancomat
Și-arată-mi că ești bărbat.

Celelalte nestemate le găsiți în înregistrările care urmează (un material de Andreea Oagană):

Spre exemplu, Algernon spune la un moment dat:

The only way to behave to a woman is to make love to her, if she is pretty, and to someone else, if she is plain.

Iar traducătorul conștiincios notează:

7. to make love to her – să-i faci curte

8. and to someone else – (să-i faci curte) alteia

Cu un an înainte, la Paris studenții scriau pe ziduri “Jouissez sans entraves”. La București era încă iarnă.