Scriam atunci despre talentul și profesionalismul cu care Cristi tratează munca de jurnalist.

Acum ceva vreme, Cristi a publicat pe blogul său profilul pe care mi l-a făcut, alături de un altul făcut lui Cosmin Alexandru.

M-a bucurat alăturarea. Cosmin este un om pe care-l admir foarte mult și de la care am învățat și încă mai învăț o groază de lucruri.

Mi-am petrecut 18 ani din viaţă între două apartamente de bloc: cel de 2 camere al părinţilor şi cel de 3 camere al bunicilor. Locuiau la mică distanţă unii de alţii, în Tineretului, un cartier la periferia centrului, cu puţin parc, puţin lac, puţin cimitir şi, ca peste tot, cu foarte multe blocuri. În cenuşiul mort al copilăriei mele, doar fumul negru şi gros care ieşea uneori pe coşul Crematoriului uman era viu şi făcea puţin contrast.

Când am intrat la facultate, ai mei s-au mutat în Sălaj, linia de demarcaţie dintre Rahova şi Ferentari, unde am cunoscut vreme de 5 ani periferia adevărată, mahalaua sordidă, curtea cu miracole a capitalei.

Aici, griul deprimant din marile cartiere-dormitor e sfâşiat de gropi de gunoi, de pagode argintii, de relieful carstic al asfaltului, de peisaje dezolante cu drogaţi, copii ai străzii şi adevărate favellas. Un Bucureşti al nimănui, pe care cel mai hulit dintre primari l-a vopsit în culorile curcubeului într-o încercare ratată de a-i farda sărăcia şi urâţenia.

Când am putut, am ţâşnit înapoi spre centru şi de-atunci gravitez în jurul Căii Victoria pe unde mă îngăduie bulinele roşii şi chiriile accesibile. E singurul oraş pe care-l simt cum creşte odată cu mine şi nu mă regăsesc decât în centrul lui. În culcuşul amăgitor şi mincinos al noii protipendade, în zgomotul infernal al demolărilor şi al hidoaselor reconstrucţii, îmi găsesc întrucâtva liniştea.

Asist impasibil la redescoperirea civilizaţiei fără civilitate şi a urbanismului fără urbanitate. Mă bucur că oraşul explodează pentru că sper că se va redesena organic din schije şi din ruine. Nu pot decât să sper, pentru că demenţa citadină mă ţintuieşte locului într-o fascinaţie tâmpă.

Când am vreme pornesc să-i descopăr tranşeele, hogeacurile, ascunzişurile umbroase şi locantele cu sclipici. Încet, încet, Bucureştiul reînvaţă să trăiască bine, să-şi îngăduie fantezii culinare şi ceasuri de loisir, muzici colorate, întâmplări cu lume bună, show-uri pestriţe, plimbări de dimineaţă sau de seară şi delicatese culturale. Încet, încet, bucureştenii reînvaţă să se spele, să meargă la teatru, să se îmbrace bine şi să vorbească frumos.

Pentru că e viu, pentru că-şi trăieşte a doua tinereţe, pentru că are toate şansele, după ce le-a pierdut una câte una, pentru că e spectaculos de trashy şi dezastruos de glam, Bucureştiul îmi face mereu cu ochiul, încă stricat, încă fragil, dar nespus de frumos.

Iubesc Bucureştiul aşa cum iubeşti un mare animal rănit, cu blana deshidratată şi gura urât mirositoare, dar cu ochii încă vii şi nasul încă umed. Nu-l iubeşti pentru cum geme sau gâfâie, îl iubeşti pentru cum ciuleşte uneori urechile şi pentru că-şi mai aduce aminte alteori să dea lăbuţa.

Bucureştiule, parigboria tu kosmu, demult vreau să-ţi spun lucrul ăsta, detest claxoanele tale de neam prost! Ai să mă ierţi vreodată, fos-mu, că nu ştiu să te iubesc pe de-a-ntregul?

:: text apărut în albumul “100% Bucureşti”, alături de fotografiile lui Ştefan Cosma şi de alte 7 eseuri semnate de Vlad Nancă, Maria Popistaşu, Jean-Lorin Sterian, Alex. Leo Șerban, Dorin Ștefan, Ştefan Tiron şi Tom Wilson (albumul se găseşte în librării)

:: foto: Ştefan Cosma

8 eseuri semnate Dragoș Bucurenci, Vlad Nancă, Maria Popistașu, Alex Leo Șerban, Dorin Ștefan, Jean Lorin Sterian, Ștefan Tiron si Tom Wilson.

Vino să vezi Bucureștiul tău. 11 decembrie 2007, la ora 19.30, la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC – Calea 13 Septembrie Nr. 4).

Eveniment susținut de:
PERONI, MNAC, TIME OUT.

Fii absolut convinsă că nu pentru asta m-am gândit să ieşim la un vin… Pentru că e de bon ton şi pentru că mi s-ar părea de prost gust să gândesc altfel, aş putea chiar spune că, după ziua mea, 14 februarie este cea mai puţin suportabilă zi a anului. Prin urmare, azi nu sărbătorim ceva. Facem, mai degrabă, un gest simplu de aducere aminte. Un requiem pentru o zi anume a anului trecut. Întâmplător, chiar ziua de 14 februarie.

Era seara târziu, îmi ştergeam ultimele mail-uri, când am deschis ataşamentul unui mail de la PR-ul revistei Tabu. Am făcut-o mai mult din obligaţie, ca să arunc un ochi scrutător şi să le scot apoi ochii fetelor din redacţie cu vreo greşeală de gramatică, o exprimare mai puţin fericită sau vreun slogan de-a dreptul idiot, după cum se poate nimeri de la un mail la altul.

Ataşamentul acesta era o prezentare în PowerPoint, cuprinzând o serie superbă de fotografii de cuplu semnate Cosmin Bumbuţ. Frumuseţea lor, excesivă aş spune, uşor preţioasă, m-a pus în gardă: mă aşteptam ca sub ele să curgă o naivă dulcegărie despre sentimente, iubiri, Valentini, Valentine şi alte asemenea bestii.

De data asta, însă, trebuie să recunosc, fetele de la Tabu au reuşit să mă ia puţin prin surprindere: în locul vrăjelii obişnuite din revistele glossy, cineva (şi aproape că bănuiam cine) scrisese câteva lucruri de bun simţ, dintre care unul mi-a atras cu precădere atenţia:

“Eşti educat să nu-ţi asumi riscuri emoţionale, spunea textul. «Cine nu riscă, nu câştigă» e deviza lumii moderne în orice altceva, mai puţin în dragoste. În dragoste, e o dovadă de slăbiciune. Aşa că n-ai curaj să-i spui celei pe care-o întâlneşti pe stradă, pe care-o vezi în autobuz, că o placi.

Povestea începe cu adevărat doar în momentul gestului decisiv. Pentru care ai nevoie de curaj. Curajul de a-ţi învinge prejudecăţile şi frica de refuz.”

Fără aceste consideraţii, cam nelalocul lor într-un mail, totuşi, de PR, sloganul final n-ar fi sunat mai inteligent decât cele pe care le mai întâlnisem în încheierea acestui gen de prezentări. Iar sloganul, care era cam prea puţin creativ, dar suficient de aspiraţional pentru gustul oricărui publicitar, suna aşa:

“De Sf Valentin, îţi dorim să ai curaj să-ţi mărturiseşti dragostea!”.

Cam pe-aici, pe sub jocul de lumini şi umbre din fotografia alb-negru a lui Bumbuţ, mi-a sunat şi mie un fel de “Bingo!” emoţional, venit pesemne, direct din creierul reptilian: “Sunt la sfârşitul unei zile în care îmi mi-am spus răspicat părerea în faţa câtorva oameni care nu se aşteptau la aşa ceva, iar asta nu este în nici un fel o noutate. Este ceea ce fac în fiecare zi, este mare parte din ceea ce înseamnă, de fapt, slujba mea. Dar nu sunt în stare să te scot la un vin şi să-ţi spun că, deşi mă tem că tu nu simţi nici pe departe acelaşi lucru, e totuşi posibil ca eu să mă fi îndrăgostit de tine.”

Incapacitatea de a-mi asuma riscuri emoţionale, cum spunea respectivul slideshow, mi s-a impus cu atâta evidenţă încât am vrut să pun imediat mâna pe telefon şi să-ţi formez numărul. Din nefericire, partea raţională s-a eliberat rapid de sub domnia emoţionalului şi mi-a adus aminte că ne aflam în binecuvântata zi de 14 februarie şi că nimic mai kitschos nu putea fi imaginat în această zi decât o declaraţie de dragoste.

Aşa că am pus telefonul la locul lui, pe birou, şi ţi-am evitat încă o seară compania, iar acum au trecut, iată, 365 de zile de la acest act ratat.

Pricepi acum de ce te-am invitat în seara asta: nu ca să sărbătorim, ci ca să-mi împărtăşesc cu tine aducerea aminte. O să bem vin, iar eu o să-ţi vorbesc puţin mai mult despre actele, spusele şi privirile ratate pe care n-am îndrăznit să le risc în ultimele 12 luni din viaţa mea.

:: Textul e un exercitiu de clasa de la un seminar de scriere creativa pe care l-am urmat in februarie anul trecut. Ca orice factition care se respecta, exista si o bucata de realitate. Prezentarea Tabu despre care vorbesc insotea dosarul revistei din februarie anul trecut si era ilustrat, intr-adevar, cu fotografii semnate Cosmin Bumbuţ. Fotografiile sunt, de fapt, din doua dosare ale revistei: unul dedicat cuplurilor atipice si unul cuplurilor care s-au indragostit la prima vedere. Primul slide incepea cu “Iti ocupi timpul de dupa un esec amoros stand mult la birou”. No shit! Era 11 n
oaptea si eu citeam mailuri… la birou… fara nici un esec amoros, dar totusi…

:: Am redat slide-urile cu amabila permisiune a revistei Tabu.
:: foto: Cosmin Bumbuţ